Drumul vinului trece pe la Bellu... Conacul Bellu

TIPĂREȘTE

In fine, alt titlu mai inspirat nu am avut. V-am spus ca aveam in gand o plimbare pe o raza de 300 km si cum am lansat o intrebare aici pe site la care am primit o multime de raspunsuri pentru care va multumesc si cum aveam si eu deja ceva in gand, incet, incet se contura un prim traseu. Definitivarea lui ca data a fost data de @irinad care spunea ca in prima decada a lui Septembrie sunt zilele orasului Targoviste si am zis, asta e, acum profitam.

Am inceput documentarea si din cate planuisem cred ca am vazut jumatate doar, ar fi insemnat un tur de forta nepotrivit pentru mama si apoi n-au intrat zilele in sac, asa ca primul obiectiv a fost reprezentat de Conacul Bellu (nu a fost si primul vizitat dar o sa va spun mai incolo de ce).

Acum pana nu incep sa povestesc mai mult vreau sa va spun ca desi au trecut deja cateva saptamani de atunci inca imi aduc aminte cu mare placere de acea excursie, am vazut niste locuri atat de frumoase, si chiar daca nu am vazut tot ce-mi planuisem ceea ce am vazut mi s-a parut deosebit si toti trei am fost de acord ca a fost o iesire minunata. O sa ma mai uit la ideile pe care mi le-ati dat si poate mai programez ceva de un weekend.

Deci la ora 8.00 dimineata paraseam Bucurestiul, intr-o zi care se anunta calduroasa, doar noi trei seniorii (eu, mama, sotul) juniorii au ramas acasa pentru ca aveau antrenamente (dar cu frigiderul plin).

Am ajuns la Ploiesti, am facut dreapta spre Urlati (de fapt spre soseaua Ploiesti – Buzau de unde din localitatea Albesti-Paleologu se face stanga spre Urlati) si la nici 5 km dam de o manastire. Asadar am oprit si aici (va povestesc in alt articol) si apoi ne-am indreptat spre Urlati.

Zona este frumoasa si cand mai afli si ca te afli pe “Drumul vinului”, la inceputul unei toamne frumoase si te gandesti la o pastrama de berbecut, cu mujdei si cu o mamaliguta galbena si rotunjoara care rade in soare si un pahar de must alaturi…... Hei, Mishule, inapoi, mergem la conac, lasa mustul.

Tragem aer in piept si revenim, exista indicatoare care te ghideaza inspre conac, chiar si Google maps isi face datoria desi la un moment dat greseste cam cu 2 km dar in directia buna, el arata ca am depasit, noi continuam sa mergem doarece nu se vedea nici un conac.

In fine, am ajuns la conac, de fapt la inceput intram pe langa un foisor, am lasat masina acolo sa aflam unde este conacul si puteti fie sa lasati masina acolo si sa mergeti pe jos pana la conac, fie sa mergeti cu masina, drumul suporta. Noi din cauza de mama am mers cu masina.

La un moment dat din padure iti apare in fata conacul, o casa frumoasa de un alb imaculat parca pus in valoare si mai mult de lemnaria vopsita in maron inchis de zici ca este negru.

Lasam masina sub un pom falnic si batran (un castan pe cale a se usca) si ne indreptam spre poarta. De fapt pana acolo am mai fotografiat ceea ce se vedea in jur inclusiv niste ruine ale unei foste asezari.

Conacul este imprejmuit de un gard care are doar rol estetic si nu de aparare si unde sta sprijita o bicicleta.

Patrundem in curte si aflam ca vom fi tura a doua deoarece doamna director tocmai a intrat cu niste copii sa viziteze (copiii venisera aici si facusera ceva curatenie prin gradina si acum rasplata lor era vizitarea conacului).

Profitand de aceste momente am facut poze din toate unghiurile posibile, am incercat sa prind cat mai mult din frumusetea acestor locuri. Printre flori si alte elemente artistice pot spune chiar de la inceput ca prispa iti ia ochii, aici nu exista pavele ci decorarea s-a facut cu piatra de rau asezata in modele geometrice deosebite.

Curtea este una foarte ingrijita si exista puse din loc in loc elemente artistice care dau un farmec si mai aparte si te fac chiar sa zabovesti putin si prin curte inainte de a intra in casa.

In final grupul de copii a iesit din casa si am mers cu totii sa vedem beciul. Ar fi fost perfect daca ar fi fost si dotat cu ce trebuie, cum insa nu existau acolo decat ajutatoarele ne-am multumit sa le admiram pe acestea iar imaginatia noastra sa umble pe unde vrea ea. Aici puteau fi admirate unelte traditionale vechi (si copaie unde fetele tinere zdrobeau strugurii cu picioarele sub ochii veseli ai feciorilor si privirile aspre ale tatilor) dar si butoaie in care putea fi pastrat vinul, unul dintre ele putea sa fie transformat in camera de odihna la cat de mare era. Intr-un spatiu din spatele acestui butoi mare se gasesc vase de pamant in care de asemenea se pastra vinul. Ceea ce i-a impresionat pe copii (reactia lor in astfel de momente este extraordinara) dar si pe noi a fost ca unele dintre obiectele expuse acolo aveau o vechime mai mare de 6000 de ani.

Am iesit din crama si dupa ce doamna directoare a facut poze cu copiii ne-a insotit si pe noi in vizita.

Am platit taxa (8 lei adult si 4 lei pensionar, programul de vizitare este 9-17, lunea inchis) ne-am pus in picioare supraincaltari si am intrat in casa.

Mai vreau sa mentionez ceva, din pacate in interior nu se pot face poze, nici nu am incercat nici pe furis, nu pentru ca nu ma furnicau degetele ci pentru ca am vazut camerele de luat vederi si ca exista cineva care monitoriza acest lucru, astfel incat ca sa ca lamuriti cat de frumos este acolo ori ma veti crede pe mine pe cuvant ori faceti o vizita, insa chiar daca ma credeti e de preferat sa mergeti acolo.

In casa primul lucru pe care l-am aflat a fost ca ne aflam in “Conacul Mic”, “Conacul mare” fiind distrus la cutremurele din 1940 si 1977, ramanand doar ruinele acestuia pe care le fotografiasem la inceput.

Despre istoria conacului aflam conform pliantului achizitionat la intrare (2 lei) ca a apartinut unei familii de aromani proveniti din Pella Macedonia stabiliti aici pe la 1780. Tot acest pliant prezinta si arborele genealogic care arata la un moment dat inrudirea cu familii de seama. Si daca tot suntem la acest arbore genealogic e de mentionat rudenia intre conacul Bellu (ridicat de Alexandru Bellu) si cimitirul Bellu (ridicat de Barbu Bellu). De fapt baronul Barbu Bellu (unchiul lui Alexandru) a donat primariei Bucuresti in 1853 un teren de 28 ha, pe care s-a ridicat acest cimitir care cu timpul a ajuns un adevarat muzeu adapostind se pare 20% dintre monumentele istorice ale Capitalei.

Revenind la Alexandru Bellu acesta s-a nascut la 1850 parinti fiindu-i Stefan Bellu si Elisa Stirbei, fiica domnitorului Barbu Stirbei. Studiile le-a facut in Franta si Elvetia, iar in Franta il va cunoaste in casa unchiului sau pe pictorul Nicolae Grigorescu.

Casa pare a fi un muzeu intr-un muzeu. Mobilierul aflat in interior este din lemn de nuc, cires, stejar sculptat cu o deosebita maiestrie. Capitonarea este realizata in piele de Cordoba. Tavanele sunt din grinzi de lemn, de culoare brun inchis. Rand pe rand trecem prin fiecare camera care isi avea destinatia ei bine stabilita: salonul turcesc, salonul cu stampe japoneze.

In salonul de luat masa intr-un colt un pian asteapta parca sa se aseze cineva si sa cante in timp ce pe masa sunt portelanurile fine abia asteapta sa fie utilizate.

Foarte interesante mi s-au parut scaunele de rugaciune atat cele pentru copii cat si cele pentru adulti.

Trecerea dintr-o camera in alta te transpune intr-o alta lume, te intrebi oare ce te mai asteapta in urmatoarea incapere.

Am putut admira pantofi de dans orientali prevazuti cu clopotei, narghilea, obiecte de arama si alte asemenea obiecte dar si o biblioteca Biedermayer in care pot fi admirate carti vechi chiar din sec XVI – XVII.

Am intrebat de unde vine titlul de noblete al baronului Bellu si doamna directoare ne-a spus ca acest titlu nu a fost cumparat ci a fost primit pentru actele de caritate facute de familia Bellu.

Revenind acasa am vrut sa aflu mai multe despre aceasta familie si rangul nobiliar capatat astfel incat aici am aflat urmatoarele:

În 1817 împăratul Francisc I a ridicat pe Constantin Bellios, trimisul principelui Caragea, la rangul de baron austriac. În acelaşi timp, Constantin Bellio (ortografia numelui acestei familii ia forme diferite în funcţie de limba țării în care e menţionat, ba chiar şi a alfabetului utilizat) lăsa sume de bani importante bisericilor grcești din Austria, crea fonduri de ajutorare a spitalelor şi săracilor din Viena, Bucureşti şi Atena, după cum sprijinea şi lăcaşuri care se ocupau de copiii orfani. Tot Bellio a creat Societatea Arheologică din Atena şi, prin testament, a lăsat regelui Oton o sabie de valoare, iar tânărului stat grec, care nu poseda un astfel de obiect, o casă de bani. Fondul Bellio, la origină în 1838, în valoare de 112.000 drahme, administrat de Banca Naţională a Greciei, reprezintă astăzi echivalentul a multe milioane şi serveşte ca ajutor material tinerilor greci fără resurse, pentru a-și putea realiza studiile superioare.

La începutul secolului XIX, averea familiei Bellu era una dintre cele mai importante din Muntenia. Ea a fost consolidată în mare măsură mulţumită unor alianţe judicioase.

Ultimul descendent al familiei Bellu, George, a donat conacul si mosia comunistilor cu dorinta doar de a locui pana la sfarsitul zilelor intr-o camaruta a servitorilor, unde a trait pana in 1972. Sotia lui, o frantuzoaica frumoasa Odette care nu prea a invatat limba romana a murit (s-a sinucis) in 1980. Si acum exista inca povesti cu fantome potrivit carora Odette ar bantui aceste locuri negasindu-si linistea nici dupa moarte.

Ce te frapeaza totusi in acest loc (ne-a frapat si pe noi si am intrebat) este diferenta mare intre cum se prezinta foisorul precum si conacul si curtea care il inconjoara comparativ cu restul domeniului ca sa zic asa precum si zona catacombelor spre care am calcat fiind atenta la fiecare pas, si am aflat ca in timp ce primele sunt in patrimonial Muzeului de Arheologie, restul este in proprietatea primariei, din din pacate asta da o nota urata.

Si daca nu v-am convins cu vorba sa vizitati acest loc, poate ca pozele (chiar daca nu exista poze de interior) o vor face. Este un loc pe care va invit cu mare drag sa-l descoperiti, iar noi ne continuam calatoria invitandu-va ca in popasul urmator sa vizitam impreuna Manastirea Varbila.

---

VIZUALIZĂRI: 2910 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI