Kőnigswinter, tărâm de basm

TIPĂREȘTE

Nu departe de Bonn, doar că pe malul opus al Rinului, la poalele Stâncii Dragonului, cunoscută de către vorbitorii limbii lui Goethe drept Drachenfels, este aşezat micul oraş Königswinter. Numele pare romantic, "Iarna regelui", dar nu este vorba de nici o iarnă, căci "winter" provine de la pronunția germanizată a cuvântului latin "vintorium", ceea ce înseamnă "locul unde se face vin". Şi chiar se produce vin, cel mai cunoscut fiind vinul roşu "Drachenblut", adică "sânge de dragon". De altfel dragonul este un fel de laitmotiv pe aici.

Ce-i drept Drachenfels, în umbra căruia este situat Kőnigswinter-ul, nu-i chiar o stâncă necunoscută şi neînsemnată, căci apare pomenită şi de Lord Byron în "Pelegrinajul lui Childe Harold" şi de Heinrich Heine în "Die Nacht auf dem Drachenfels". Aici spun legendele că s-ar fi ascuns dragonul Fafnir, cel care păzea aurul nibelungilor. Dragonul a fost ucis, în luptă dreaptă şi fără drept la recurs, de către viteazul Siegfried. Poate ştiți operele lui Wagner, epopeice, dramatice şi fantastice, aşa că nu vă spun ce s-a întâmplat şi cu Siegfried. Alte legende leagă începutul creştinismului în zonă tot de dragon şi este normal deoarece aspectul acestuia este incomparabil mai interesant decât al unei capre, găini sau gâşte.

Zona care începe de aici este numită cu mândrie patriotică "Siebenberbirge" (Cei şapte munți), în ciuda faptului că înălțimea este puțin peste 400 de metri şi colinele sunt mult mai multe. Iar cu acest "sieben" (şapte) este din nou o confuzie, el provenind de la "siepen", care însemna "sursă de apă". Drachenfels este una dintre coline şi are o altitudine de doar 321 de metri. Dar nici Ştefan cel Mare n-a fost înalt. Recunosc totuşi că am urcat apostoleşte de câteva ori până în vârf şi la jumătatea drumului eram deja transpirat, deci nu-l mai consider deal obişnuit.

Oraşul a profitat de legende, dar mai mult de pe urma pietrei care s-a exploatat aici şi a vinului care s-a produs. Piatra se regăseşte azi sub formă de ziduri la catedrala din Kőln, iar vinul încă se vinde bine. Asaltat de turişti în toate anotimpurile, Kőnigswinter-ul are mai multe hoteluri şi restaurante, fiind considerat una dintre stațiunile Văii Rinului.

Undeva pe la mijlocul colinei se vede un castel ca din cartea de poveşti, dar care nu face parte dintre castelele cu istorie îndelungată şi basme cu cavaleri înzăuați. El a fost construit în 1882 de baronul Stephan von Sarter, îmbogățit din speculații bursiere şi proaspăt înnobilat, particula "von" adăugată numelui având cerneala încă umedă. S-a dorit a fi castel, vila şi conac în acelaşi timp şi a fost completat cu alte imobile adiacente, unele ridicate în aceeaşi manieră. Accesul pe domeniu se face printr-o clădire monumentală, unde este şi magazinul muzeului şi un mic restaurant.

Înconjurat de trandafiri albi şi roşii, de pajişti verzi, de statui aurite, visul devenit realitate al baronului van Sarter se înalță maiestos cu un turn de apărare pătrat şi cu o mulțime de turle ascuțite precum vârfurile unor creioane. Fantezia dezlănțuită prin ferestre multiple, coloane cu capiteluri, gargui înfricoşători şi bineînțeles nelipsita rozetă devine serenă în partea dinspre Rin, printr-o terasă străjuită de un foişor țuguiat. Intrarea are o scară dublă cu mai multe trepte dacât avem noi la bloc între etaje.

Baronul nu a locuit niciodată aici, el retrăgându-se la Paris unde a şi murit. Castelul din poveşti a fost destinat de către moştenitori a deveni atracție turistică, la început pentru protipendadă, apoi şi pentru muritorii de rând. În anii tulburi care au urmat el a fost expoliat, jefuit, distrus, a ajuns şcoala catolică, apoi pentru elita nazistă, tabară de refugiați, fiind propus în cele din urmă pentru demolare. Dar grație unui proprietar excentric începe refacerea lui şi redeschiderea pentru publicul larg. Reabilitarea continuă şi mai accentuat după ce este trecut pe lista monumentelor, în 1986, dar de abia în 2011 este cu adevărat terminată restaurarea. Deşi îl admir de la depărtare de vreo zece ani, doar acum am reuşit să-l vizitez.

Sunt prezentate câteva dintre camere, prima fiind sufrageria, mobilată greoi, cu pereții pictați cu scene vânătoreşti şi masa gata pregătită pentru dineu. Biblioteca, care era şi camera de lucru pentru proprietar, are mai multe scaune, o canapea, semn că aici se primeau oaspeți. Alăturat este sala de biliard, care conform unei publicații de arhitectură de acum mai bine de o sută de ani, "nu trebuia să lipsească din nici un château, din nici o locuință burgheză". Arme de vânătoare împodobeau pereții, parcă vrând să accentueze destinația strict masculină a încăperii. La etaj dormitoare, dar nimic spectaculos, practic în nota care defineşte interiorul întregului castel.

La o zvârlitură de suliță am ocolit Nibelungenhalle, o clădire cu nume pompos, care în prezent adăposteşte o colecție de urmaşi ai dragonului Fafnir. Fanii serialului "Game of Thrones" vor fi poate dezamăgiți puțin, deoarece reptilele cazate aici sunt mult inferioare ca dimensiune unui dragon. Din fericire pentru mine am realizat înainte de a cumpăra bilet ce poate să mă sperie înauntru, aşa că am evitat un coşmar.

În vârful Stâncii Dragonului mai dăinuie ruinele unui castel construit în sec. al XII-lea, ruine bine întreținute şi consolidate. Mai precis este vorba de un turn şi de nişte fragmente de zid. Şi dacă ele nu prezintă cine ştie ce atracție, priveliştea care se deschide în amonte pe Rin spre Unkel şi în aval spre Bonn merită tot efortul de a urca aici. În josul ruinelor s-a refacut şi terasa şi restaurantul, care au în prezent un aspect mai modern, renunțându-se la fostul stil brutalistic, apreciat mult în țările cu stea roşie în frunte. Panorama este cea care aduce o mulțime de turişti, mai ales că urcatul până în vârful colinei poate fi făcut şi fără efort.

Accesul din oraş spre vârf se poate face cu micul tren cu cremaliera pe linie, montat încă din 1883. Este unul dintre cele patru astfel de mijloace de transport rămase în Germania, ceea ce-l transformă într-o curiozitate. Linia este lungă de 1,5 kilometri şi înclinația maximă ajunge la 20°. Există şi o stație intermediară, care deserveşte castelul Drachenburg şi Nibelungenhalle. Parcursul este plăcut, trecând pe sub crengile unor copaci stufoşi. Stația din oraş a fost mărită şi prezintă, asemeni unui mini-muzeu, file din istoria acestei linii ferate, oameni celebri ai locului, precum Konrad Adenauer şi Willy Brandt, exponate privind flora din zonă. Prețul este de 10 euro dus-întors sau 8 euro pentru o singură călătorie. Copii au bineînțeles reducere. În apropierea intrării este şi o veche locomotivă scoasă la pensie şi reprofilată în monument.

Iar pentru cei care nu vor nici cu trenul, nici pe jos, se poate în stilul lui Nastratin Hogea, călare pe măgar. Aceştia sunt nou-nouți, blânzi şi acceptă supremația oricui. Nu am auzit să existe limită de greutate, dar am văzut numai copii având curaj la o asemenea cavalcada. De fapt măgarcada.

Pe siturile de turism este considerat drept atracție în oraş centrul Life of Sea, care îți permite o incursiune în fascinanta lume acvatică. Cum mările şi oceanele sunt la mulți kilometri depărtare mi se pare puțin improprie organizarea acestui centru pe Valea Rinului, dar probabil germanii, metodici ca întotdeauna, au apreciat că poate exista interes din partea turiştilor, mai mult a copiilor, pentru rechini şi caracatițe şi aici.

Împrejurimile Kőnigswinter-ului sunt deasemeni încărcate de istorie, arhitectură şi linişte. Nu doresc să prezint o înşiruire exhaustivă a lor, aşa că mă voi rezuma doar la două locuri. La circa patru kilometri de centrul oraşului este situată o mică stațiune, Bad Honnef. Drumul până acolo se face lejer cu tramvaiul. Multe clinici, parcuri şi spații de recreere, dar mai ales apele termale calde, recomandate pentru stomac, inima sau probleme circulatorii, fac acest loc căutat mai ales vara.

Mari personalități ale Germaniei moderne s-au stabilit în vecinătatea Kőnigswinter-ului. Konrad Adenauer, primul cancelar federal al Germaniei, a locuit într-un sat apropiat numit Rhöndorf. Astăzi, când poate alți politicieni sunt uitați, casa lui, devenită muzeu, şi grădina sa de trandafiri primesc încă mulți vizitatori. În drum spre ea, alergând pe bicicletă am pierdut drumul şi m-am rătăcit printre dealuri (nimic nou sub soare). O distinsă doamnă, probabil contemporană cu marele om politic, mi-a desluşit drumul spre casa memorială mai precis decât un GPS. Nu era aglomerație ca la turnul Eiffel, dar erau destui oaspeți.

Un sejur la Kőnigwinter este mai puțin probabil pentru noi, turiştii români obişnuiți, dar dacă veți trece prin apropiere aveți aici câteva repere pentru petrecerea unei sau unor zile într-un mod plăcut. Şi cum în monitorul laptopului mi se reflectă paharul de vin rubiniu mă grăbesc să degust "sângele de dragon" şi voi încheia cu obişnuitul

să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2480 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI