„Numa'-atâta mamă ești”

TIPĂREȘTE

Prima zi plină în Maramureș. Încotro? Dreapta sau stânga? Aproximativ aleatoriu, dreapta. Adică spre Borșa. Ieud - Bogdan Vodă - apoi Dragomirești, unde îl rog frumos pe Tati să încetinească, spre a localiza Muzeul Țărăncii Române. Acest lucru se dovedește a fi mai simplu decât îmi imaginasem, imediat după biserica veche de lemn, pe partea stângă a șoselei, zărim intrarea la muzeu.

Parcăm pe marginea drumului și traversăm. Frumoasa poartă maramureșeană e deschisă și ne invită să pătrundem în ogradă. Dar mai întâi admirăm incrustațiile specifice în lemn și recunoaștem printre ele „funia”, „soarele”, „crucea”, ca și „lupoaica, Remus și Romulus”, încadrați de-o parte și de alta de steaguri dacice și de... cocoși. Hmmm... În acest punct, simbolistica începe să ne piardă!

Dincolo de poartă se întinde ograda vastă și verde, în capătul căreia se profilează casa maramureșeană tipică de lemn. În drepta, chiar la intrare, ne întâmpină o localnică în fața unei măsuțe; vrem să cumpărăm bilete și ne spune că nu-i nevoie, doar să avem puțină răbdare, căci în curând va sosi cea care se ocupă de îngrijirea casei și ne va spune povestea sa. În curând, ni se mai alătură și alți turiști „independenți”, precum și un grup de vreo 25-30 de copii, probabil aflați în vreo tabără.

Noi cu răbdarea nu stăm prea bine și, curioși cum suntem, până să vină ghida, ne băgăm un pic năsucurile prin ceva cotloane. Ceea ne bine facem, măcar prindem câteva poze mai de Doamne-ajută înainte de a ne cotropi hoarda ciripitoare :) ! Apare și doamna cu pricina și începe să ne povestească. În primul rând, ne elucidează misterul cocoșilor sculptați pe poarta de lemn: fiecare sat are câte un simbol, iar simbolul Dragomireștilor este țanțoșul cocoș.

Pe urmă, ne invită să admirăm galeria de statui din lemn, ce reprezintă femeia maramureșeană „de la tinerețe pân' la bătrânețe” - fetiță, tânără, mamă, bunică. Aflăm în acest timp care era modul de viață al femeilor din zonă pe vremea când nu existau curent electric, apă curentă, mașină de spălat sau malluri și supermarketuri. Principala preocupare a femeii măritate era să-și îmbrace casa, din cap și până în picioare; absolut tot ce era textilă era creat de „găzdoaie”, pornind de la materia brută: se foloseau cânepa pentru vară și lâna pentru vremurile mai reci. De aceea, fusul era la mare prețuire în casă și, pentru exemplificare, avem să ne minunăm de uriașul „fus cu țurgalău” plantat în ogradă, o invenție locală care l-ar fi făcut invidios cu siguranță pe celebrul Rubik.

Povestea lui e plină de umor și de învățăminte; se pare că a fost inventat de un flăcău isteț, care vroia să cucerească inima unei fete care îl cam ignora la șezătoare. Fusul are atașată o îmbinare măiastră de piese care produce un „cântec” ritmic și discret în timpul toarcerii. Flăcăul l-a dăruit alesei sale spunându-i: „O singură piesă dacă scoți din el, fusul rămâne întreg. Dacă nu scoți piesa bună, fusul se desface și se strică. ” Fata s-a uitat, l-a cercetat, dar n-a aflat piesa corectă. Gestul băiatului a impresionat-o, iar în final s-a ales și cu un fus cum nimeni alta nu mai avea, și cu un bărbat deștept lângă care a trăit până la adânci bătrâneți. „Vedeți, copii?! Nu trebuie musai mașină scumpă și palat ca să cucerești o fată! ” Copiii par convinși de asta, sunt atât de serioși! Noi zâmbim.

Explicațiile simpaticei ghide se referă în continuare la următoarea piesă care nu lipsea din nicio gospodărie: războiul de țesut, adăpostit într-un mic șopron format din 3 pereți, lipsa celui de-al patrulea lăsând lumina zilei să intre nestingherită. Aici se țesea pânza pentru haine (în general, fiecare persoană avea un rând de vară și altul de iarnă, iar copiii mici moșteneau straiele fraților mai mari), dar și pentru cele trebuincioase locuinței: țoluri de pat și de pereți, perne, covoare, ștergare, fețe de masă. Încă de mici fetițele erau învățate să toarcă, să coloreze firele și să țeasă la război, activități cu care aveau să-și petreacă bună parte din viață.

Ne îndreptăm spre casă, dar până acolo mai avem o nelămurire: care-i rostul „pomului cu oale”? Păi e simplu, ne spune ghida. Casa e mică, nu e loc de rafturi și dulapuri pentru oalele de gătit. Așa că acestea sunt păstrate afară, pe crengile scurtate ale unui pom. Cu cât sunt mai multe, cu atât casa e mai bogată. Iar dacă pe ramul din vârf tronează o oală roșie, înseamnă că în casă e o fată de măritat. Ne uităm și ne mirăm: oala roșie e în vârf. „Păi da - ne explică ghida - stăpâna casei n-o fo' măritată. ” Și, arătându-ne alături un chip prelung, cu cozi împletite, sculptat în piatră: „N-o fo' femeie urâtă, da' nu s-o născut omul ei! ” Zâmbesc și mă înduioșez profund la așa vorbă...

Despre casă aflăm că a fost construită cam prin 1720, fiind astăzi singura casă din bușteni rotunzi de molid care a supraviețuit pe Valea Izei. A fost locuită până în 1990, când stăpâna sa a murit, iar unuia din nepoții săi i-a venit ideea de a o transforma în muzeu. Casa este așadar absolut autentică, obiectele pe care le conține sunt, în cea mai mare parte, obiectele pe care Ileana Chiș le-a folosit în viața sa de zi cu zi. Pășim pe prispa îngustă, pe care descoperim în stânga o laviță pe post de pat de vară (Doamne, cum trebuie să visezi sub cerul înstelat!), iar în dreapta tot felul de unelte trebuincioase în gospodărie, ale căror întrebuințări nu le cunosc în totalitate.

Ghida ne povestește că aceasta nu e o casă de oameni tocmai săraci, având 2 încăperi plus o cămară; ca să deții cămară, trebuia să fi avut ce să pui în ea! Hoarda veselă de-abia încape în camera din față, unde ghida explică semnificația „copturilor” ce se etalează pe o masă, care-i pentru Paști, care pentru Crăciun sau pentru alte evenimente, noi ceilalți ne strecurăm în „casa mare”, în stânga, de unde tragem cu urechea. În același timp, admirăm exponatele, multe costume populare din zonă, patul învelit în straie tradiționale, pereții îmbrăcați asemenea, icoanele încadrate de ștergare cusute, zestrea expusă pe un par fixat orizontal deasupra patului, așa cum văzuserăm deja la pensiunea unde ne-am cazat. Podeaua de pământ nu e acoperită de nimic; vara era stropită zilnic, pentru a păstra răcoarea în casă, iarna însă era acoperită cu preșuri țesute. Sunt și câteva manechine, unul înfățișând o femeie ce-și leagănă pruncul într-un pătuț de lemn, alt copilaș într-un soi de premergător rudimentar tot de lemn, precum și o mireasă gătită cu cunună. Ghida ne spune că, indiferent de câte ori s-ar fi căsătorit o femeie, cunună nu putea să poarte decât prima dată.

Ne atrage atenția asupra pragului înalt de vreo 30 cm dintre cele 2 camere, construit astfel în scopul de a opri „evadarea” copiilor micuți (”Era treabă multă, cine să aibă grija lor?! ”), precum și a unor orificii făcute în lavițele încastrate în peretele opus patului (lavițe care se construiau de la început, odată cu casa): una pentru „priponit” puiul de om pentru care pragul casei nu mai reprezenta o piedică, altul pentru... puiul vacii. „Da, ce vă mirați?! Așa, și copchilu', și vițelu' stăteau departe de cuptor” - ce-i drept, acesta din urmă era în partea cealaltă a camerei, la capul patului - „n-aveau ce să pățească; și, pe urmă, își țineau tovărășie unul altuia! ” Corect. Referitor la costumele populare expuse, ghida ne atrage atenția asupra culorilor diferite, specifice fiecăreia dintre satele învecinate: „Nici nu trebuia să spui de unde ești, hainele vorbeau pentru tine! ”

Ne amuză și povestea despre botezuri: doar femeile aveau voie să se ducă la botez, unde, după ceremonia de rigoare, chefuiau cât aveau dorință; singurii bărbați acceptați la aceste petreceri erau ceterașii. Bărbații și copiii rămâneau să aibă grijă de casă și de animale. Astfel, creștinarea unui copil din comunitate era momentul cel mai așteptat de femeile satului. Așa da, dragelor! :)

Facem, pe rând, o scurtă incursiune și în cămară: coveți de lemn de mai multe dimensiuni, coșuri de răchită, putini pentru lapte, brânză și unt, o balanță, o pereche de cizme înalte de piele, încă în stare de funcționare, după cât se pare... În antreu, ne reține atenția o colecție de fotografii alb-negru, din care ne privesc chipuri expresive de femei și copii, precum și un desen naiv, reprezentând satul maramureșean... Ne întoarcem în camera principală, unde ghida e acum vânzătoare de suveniruri. Așteptăm amuzați să se hotărască ce dorește fiecare membru al hoardei vesele, apoi cumpărăm și noi un magnețel și 2 clopuri pentru „oamenii” micului nostru grup, considerând că astfel ne-am achitat de vizită.

Ziua noastră abia începuse și multe alte minunății aveau să ne aștepte încă...

Nu ratați nicidecum Muzeul Femeii Române dacă sunteți prin zonă! Deși micuț, e poate unul dintre cele mai complete imagini a vieții tradiționale maramureșene din trecutul nu prea îndepărtat. „Și azi e la fel, oricât de modernă ar arăta casa pe afară, înăuntru e cam ca aici, nu e găzdoaie aia care nu are țoluri bogate în casă! ” (Lucru de care aveam să ne convingem în zilele următoare...) Iar vorba dulce și plină de regionalisme pitorești a dedicatei ghide o să vă vrăjească și ea, cu siguranță!

Rog web a atașa următorul fond sonor: https://www.youtube.com/watch?v=8DUAW8G8ugc

---

VIZUALIZĂRI: 1779 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI