Chilia lui Ambrozie - merita din plin!

TIPĂREȘTE

Asa cum va povesteam astanoapte pe la 2, azi planuiam sa facem o drumetie la Chilia lui Ambrozie, tot in zona Naenilor si ne-am gindit ca pe la 8 jumate sa plecam, numai ca pina am atasat poze le review am depasit mult ora de culcare si am deschis ochii la 10.36. Cit am mai pregatit boccelele a mai trecut ceva timp asa ca la 12 fara 10 am pornit din fata blocului.

Drumul il stiam de data trecuta pina la un anumit punct iar de acolo urma sa ne descurcam pe "propria raspundere".

Prima oprire am facut-o la Conacul Hariton aflat in Sahateni pe stinga, cum mergeam noi dinspre Buzau. Vazusem duminica trecuta o casoaie napadita de buruieni, dar care avea pe ea o placheta cu Monument Istoric. Aveam sa aflu tot de pe AFA ca e conacul cu numele de mai sus iar cu ajutorul internetului am aflat ca a fost construit in 1930 si a apartinut boierilor din neamul Gheorghe Hariton, ce aveau mosii in zona Sahatenilor. Pe timpul comuninstilor, acest conac a fost nationalizat si transformat in centru de agrement cu sala de cinema si teren de sport, pentru membrii CAP, iar din 1990 de cind a fost abandonat, nimeni nu s-a mai ocupat de el, astfel ca la momentul de fata este o ruina. Intr-o discutie cu unchiul meu (la intoarcerea din excursie) l-am intrebat ce stie despre conac si mi-a zis ca mostenitorii au fost doi frati, unul ar fi vrut sa il cedeze unei fundatii care ar fi dorit si putut sa il restaureze, iar celalalt frate nu a fost de acord. Din pacate, fratele care a dorit restaurarea a decedat si acum nu se mai poate face nimic.

Ce am gasit acolo? Mormane de ruine, o multime de camere cu caramizile scoase, cu instalatiile electrice smulse din pereti, cu un pod ce sta sa pice. Am gasit o scara in spirala si am putut urca pina la etaj, cu frica ,e drept, pentru ca ne temeam sa nu se pravale totul peste noi si nu ne mai gasea nimeni. Conacul ar fi avut un balcon frumos de unde ai fi putut admira grainile, acum napadite de liane si buruieni. In afara unei carti de Mecanizare a agriculturii, din anul 1965, nu am gasit nimic altceva in afara unor sticle goale si saltele semn ca "homlesii" au avut cuiburi si pe acolo.

Am plecat dupa ce am vizitat si incaperea aflata la subsol, unde sotul meu nu a vrut sa coboare, astfel ca eu a trebuit sa inaugurez pinzele de paianjeni care erau tesute de o parte si alta a treptelor. In afara de niste melci pe pereti, totul era in aceeasi stare deplorabila.

Nu stiu daca merita sa faceti un drum pina acolo. Eu nu recomand.

Calatoria noastra a continuat spre Naeni unde m-am gindit sa o sun pe matusa si sa o rog sa ne dea detalii mai exacte asupra drumului spre Chilia lui Ambrozie. Auzind unde vrem sa mergem imi zice urmatoarele " Vezi, sa nu mergi imbracata in fusta si sa nu ai pantofi cu toc! " "Ce naiba, fa, cum sa iau pantofi cu toc!? Nu, n-am fusta, am pantaloni scurti". N-a prea fost de acord insa mi-a zis ca unchiul ne va arata drumul ca tocmai ducea niste oameni la Satul Dacic. In apropierea Bisericii dintr-o piatra, a oprit masina si ne-a aratat cu mina peste dealuri, stinca la care trebuie sa ajungem ca sa urcam la chilie. Se uita la mine si ma intreaba "tu asa te duci? ". Adica ce am? Pantaloni scurti, un maieu in bretele si niste pantofi Walkmaxx la care nu renunt pentru nimic in lume, numai buni de mers pe coclauri ca se tin de picior si au si talpa groasa.

Dupa ce am furat niste prune dintr-un pom de pe marginea drumului, am pornit cu masina. Nu am mers mult pina s-a terminat asfaltul, la prima rascruce am luat-o spre dreapta si in capatul unei ulite am dat de o gloata de copii iar printre ei l-am recunoscut pe Leonas, cel ce ne spusese despre Chilie saptamina trecuta. Am oprit ,i-am salutat, l-am intrebat pe el daca ma recunoaste si a zis ca da. La ciubucul gras pe care i l-am daruit, nu cred ca avea cum sa ma uite si cu ginduri la un alt cistig, aflind unde vrem sa mergem, si-a exprimat dorinta sa ne insoteasca. La auzul acestor vorbe, toata clica de copii a inceput sa se roage de noi sa ii luam in masina. Eu eram gata sa accept daca nu ma uitam la sot si il vedeam cum se incrunta. Le-a zis copiilor ca nu poate sa ii ia fara acordul parintilor, iar ei, intr-un glas "Parintii ne lasaaaaaaa!!! ". "Nu, copii, nu va iau in masina pentru ca nu pot sa am grija de voi si cine stie cum e traseul pina la chilie. Poate data viitoare! La revedere! " si a inchis geamurile spre dezamagirea copiilor. Am inteles ca avea dreptate.

Am mers pe un drum (ulita cu niste santuri ingrozitoare) pina am iesit intr-o pajiste ce ofera o panorama asupra dealurilor dimprejur dar si a cimpiei, am lasat masina la umbra unui copac si am purces la drum, eu cu aparatul foto in mina iar sotul cu ruxacul cu merinde (aveam de gind sa luam prinzul pe iarba) si o sticla cu apa de 2 litri. N-am gasit la magazin una de 1 litru asa ca am cumparat una de 2. Dupa ce imi arata colinele la care trebuie sa ajungem, luam coasta la picior. Inclinatie usoara dar dupa nici 50 de metri incepusesm sa suier ca alea care fac exercitii de nastere " Sufla!!! " / "Fuuu, fuuuuu, fuuuu! ". Ridea sotul cu gura pina la urechi. Ii cer sticla cu apa care inca era rece, beau cam un pahar. Mentionez ca eu nu sint bautoare de apa, daca beau un pahar pe saptamina, e suficient. Nu, nu beau nici alte lichide. :D

Mai coborim o vale, mai urcam un deal, sticla ramine la jumate si noi n-am facut nici jumatate din drum. Intre timp imi dadusem seama de ce unchiul meu a fost mirat de tinutele noastre cu pantaloni scurti. Nicidecum din cauza de evlavie, ca sa mergi in chilia unuicalugar cu cracii goi ci din cauza ierburilor care erau cam pina la genunchii nostri, uneori si mai inalte si a maracinilor care mi-au zgiriat pielea. Dupa 100 de metri ma ustura pielea rau si regretam alegerea facuta. Dar am dat inainte cu drumul. Am ajuns pe o coama frumoasa, am facut poze cu nemiluita... numai ca gura mi se usca si de cite ori ceream apa sotul grabea pasul. Soarele ardea ca era trecut de amiaza, eu n-aveam nici o sapca sau un batic, spatele era in bataia razelor pentru ca imi luasem top cu bretele. Na! Nu mai lungesc vorba, am mincat toate gherghinele si merele padurete ca sa imi potolesc setea. Nici o fintina, nimic de genul asta. Doar 2 balti la poalele dealului, dar neatragatoare din punctul asta de vedere. ultima parte a drumului a fost cea mai rea pentru ca coclaurile erau pline de scaieti care s-au lipit pe noi, pe incaltari si imbracaminte, si faceam popasuri ca sa le dam jos ca ne zgiriau.

Dupa o ora jumate am ajuns in fata Stincii Soimului, fac ochii mici ca sa reglez vederea pentru distanta si mi se pare ca undeva, pe la jumatea stincii vad miscare. Deja auzisem si voci. Cum nu prea plec la drum cu temele facute, nici nu am aruncat un ochi pe net sa vad poze cu chilia, cu drumul... cu nimic asa ca am luat in freza toate aceste aspecte. (cred ca daca stiam dinainte 70% as fi renuntat). Cind mi-am dat seama ca o ceata de copii stau pe un fel de prispa desupra unui hau, imi venea sa o iau la fuga inapoi. Numai ca eu mi-s curajoasa, ce credeati voi ;), i-am dat inainte cu tupeu! Ca sa ajungem in fata stincii a trebuit sa trecem printr-un desis de tufe si copacei, am gasit o carare cu pietre care se pravaleau la vale la orice pas, abrupta rau de tot si dupa nitel efort am ajuns in dreptul scarii. Pina am ajuns noi la carare, copiii se dadusera jos de acolo si fetele din grup cam chelalaisera la coborire, numai bine pentru a-mi da mie curaj. Citez : "Nu credeam ca o sa mai ajung vie inapoi pe pamint! "

Sotul o ia inaite pe scara si nu zice nimic. Hai si eu dupa el. Pe la jumate cit pe ce sa imi dau drumul! (la miini, ce credeati?) Breeee, da'ce frige!!! Nu mai pot sa ma tin! / Tine-te cu cite 2 degete, nu cu toata palma ca asa frige rau. / Cum cu 2 degete? Nu mai bine ma tin cu dintii de scara? . Fierul din care era facuta scara era incins deoarece soarele batea direct in el. Dupa prima scara, urma a doua care nu era fix in continuarea aceleia ci un pic mai intr-o parte, destul ca sa te faca sa te tii si cu miinile si cu dintii de marginile incinse. Am ajuns cu ceva chinuiala sus la chilie. Va spun ca in viata mea nu au curs apele de pe mine nici la orele de antrenament la sala de sport, nici la drum, nici la caldura... insa aici ajunsa, eram fleasca. Noroc ca inauntru era o racoare placuta si dupa ce am suflat colbul gros de pe o treapta (care s-a lipit numai bine pe pielea mea uda, ne-am asezat sa ne despaduchim de scaieti, timp in care admiram interiorul chiliei. O incapere cu peretii mazgaliti de cei care au calcat pe acolo, citeva unghere pe care erau icoane, candele si vreo doua cartulii mici de rugaciune. O groapa in podea deasura careia calugarul isi avea patul. Pe peretele din stiga scarii se vedea o urma a unei sobe, iar in dreapta o gaura in piatra care tinea loc de fereastra. M-am gindit cum s-a urcat bietul parinte pe stincile alea si de ce ma uitam in jos, ma lua cu rau.

Am aflat de la unchiul, ca pe vremurile cind acesta traia, accestul se facea prin catarare pe stinca, pina la primul nivel, apoi pe o scara din lemn urca pina la prispa care ne sustinea pe noi, printr-o gura de pod iar cind ajungea sus, lua scara cu el in chilie si inchiea clapa podului. Pe buza prispei cica ar fi fost si niste lemne pe post de balcon dar care, cu timpul, s-au darimat.

Tot Parintele Milea este cel care a introdus Chilia lui Ambrozie intr-un circuit turistic, a adus o cruce noua din lemn in interiorul chiliei, un cos cu luminari si chibrituri pentru calatorii care vor sa aprinda o luminare de sufletul calugarului, cos pe care noi nu l-am mai gasit. Dar ce e cel mai importat lucru facut la acest obiectiv, este ca a montat scarile din fier pentru a facilita accesul in chilie si a facut cararuia din pietre ca turistul sa nu mai treaca prin hatisul de maracini si boscheti.

Ca sa va amuzati putin, o sa va povestesc o intimplare ce a avut loc acolo cind parintele, impreuna cu citiva enoriasi foarte credinciosi s-au dus sa faca o sfestanie chiliei. Unchiul mergea in fata, in urma lui niste femei cu cosuri cu colive si altele necesare acestei slujbe. Ajuns aproape de scara, unchiul a intins mina ca sa ajute prima femeie ce era in urma lui, numai ca aceasta l-a tras, el a cazut si prin alunecare, le-a retezat picioarele celor din urma lui si s-au dus toti gramada pina jos in vale printre maracini, iarba pietroaie si cioate. O intreb pe matusa : Si colivele? / Toti erau juliti prin coate si alte parti dorsale, numai colivele au fost salvate, cosurile au fost tinute cit mai sus. Mina lui Dumnezeu! (a concluzionat ea).

M-a interesat sa aflu si care a fost viata Calugarului Ambrozie si de ce a ales el sa stea izolat in chilia de piatra. Conform celor spuse de copiii de la Biserica dintr-o piatra, duminica trecuta, poveste ce v-am relatat-o, stiam ca " a fost calugar la Manastirea Ciolanu si pentru ca "s-a tinut" cu o fata, a fost alungat din manastire si si-a sapat chilia in Stinca Soimului si ca nu iesea de acolo decit pentru a-si procura hrana".

Cind m-a auzit matusa cu ce varianta veneam eu, mai sa ma ia cu coada de matura! Atunci m-am cam suparat pe ea pentru ca nu imi spune si mie ceea ce stie (de cind a auzit ca vreau sa scriu despre Satul Dacic nu prea ma ai are la inima din cauza ca ea crede ca eu voi aduce acolo turisti care o sa dea drumul la casetofoane cu manele sau ca o sa faca gratare si sa lase prin imprejurimi numai gramezi de ambalaje neadunate. Mi-a luat mult sa ii explic (desi e o femeie educata) ca sint turisti de mai multe feluri si sint unii care nu ar rupe nici macar o floricica salbatica, de teama sa nu strice ecosistemul. Ca grupul din care fac eu parte (AFA) este un grup care adora plimbarile in natura, ca promoveaza locurile prin care calatoresc pentru a lasa si altora informatii corecte asa ca daca stie ceva, sa imi spuna. Unchiul a fost mult mai cooperant si mi-a zis cite ceva. Cu ceea ce am mai gasit pe net, am incropit o poveste si v-o zic si voua

Ambrozie s-a nascut in 1889 intr-o familie cu multi copii de prin satul Greceanca iar in jurul virstei de 15 ani a mers la Manastirea Ciolanu si a fost iubit de ceilalti frati calugari pentru ca citea in strana fara greseala si cinta ingereste de ungea inimile tuturor. Dupa vreo 6 ani a fost trimis sub numele de Teodor, la Muntele Sfint, sa deprinda traiul in sihastrie, in pustnicie. S-a intors dupa 10 ani cind s-a retras in schitul Cetatuia si de unde a fost dat afara de episcopul locului la virsta de 36 de ani. Pentru ca parintii nu mai aveau avere, aceasta fiind impartita, cu haina de calugar in spate, el se retrage in munti la Piatra Soimului, unde, intr-o scobitura de pe vremea tatarilor, conform spuselor unora, scorbura pe care incearca sa o adinceasca si sa o transforme intr-o locuinta omeneasca. Avea prieteni doar pasarile cerului si animalele padurii. In zilele de post nu iesea din chilie pina la asfintitul soarelui iar in celelalte iesea pentru a culege plante si radacini si a face stoc de hrana cu banii cistigati din muncile agricole pe care le presta la diferite gospodarii sau preschimba in bani cosurile de rachita pe care le impletea in linistea chiliei sale saracacioase.

Aici si-a trait calugarul peste 50 de ani din viata. Vocea lui era auzita pina in vale atunci cind isi cinta cintecele si rugaciunile.

Conform spuselor Preotului Mihail Stanciu, aflam si o alta poveste :

"Stând la poveşti cu episcopul Epifanie acesta mi-a povestit cum, într-o dimineaţă de toamnă târzie, înaintaşul sau, episcopul Antim Angelescu, ieşind din catedrala în care slujise, l-a vazut pe părintele ieroschimonah Ambrozie stând pe treptele bisericii, de unde ascultase, în frig, întreaga slujbă. Când l-a văzut, ierarhului i s-a făcut milă de el şi l-a invitat în palatul episcopal ca să se încălzească şi să stea la sfat cu el. Cuviosul a scos din straiţa lui o sticlă cu ţuică de prune din livada pe care o plantase în faţa chiliei sale şi, bând amândoi din ea…, au adormit înainte de servirea mesei. Când episcopul s-a trezit şi-a dat seama că pustnicul plecase cu Ceaslovul, Evanghelia, un sfeşnic, lumânări şi tămâie, plus culionul chiriarhului.

A doua zi, ierarhul a vizitat parohiile Greceanca, Vispeşti şi Breaza. Apoi, a cerut celor care-l însoţeau să îl conducă la chilia cuviosului Ambrozie. Ajuns în vale, printre pruni, l-a strigat pe nume şi, după un timp, i-a răspuns pustnicul, cerându-şi iertare pentru graba cu care a plecat, luând cu sine şi ceea ce îi era de folosinţă.

- Aveaţi prea multe, Prea Sfinţia Voastră, iar mie îmi erau de folos la Pravilă! "

Moartea a survenit la virsta de 91 de ani, conform spuselor unchiului , in urma unei batai administrata de niste ciobani dar conform unui preotului mai sus mentionat, cica si-ar fi petrecut ultimile zile intr-un azil al Bisericii Ortodoxe din judetul Ilfov si a fost ingropat in curtea bisericii din Breaza.

In amintirea lui Ambrozie, Parintele Milea a ridicat o cruce din piatra chiar la baza muntelui, cruce alba, noua, ce (deoacamdata) face nota discordanta cu bolovanii innegriti din zona.

Am plecat de acolo dupa ce un grup de tineri veniti tocmai de la Calugareni ,au stricat linistea locului cu motoarele ATV-urilor si am mers cu spatele mult timp pentru ca dupa fiecare 5 pasi peisajul mi se parea mai frumos si nu ma mai induram sa las aparatul foto nefolosit. In urma unui "consiliu de familie" format din mine si sot, am decis (eu) ca sa nu o mai luam direct peste coaste ci sa urmam drumul care ocolea dealurile. Se temea ca acela nu ne va duce in zona unde am lasat masina insa nu a fost asa. Desi, aparent mai lung, este mult mai usor din punct de vedere al efortului si al protejarii pielii de pe picioare de scaietii ce se tineau de noi. La un moment dat am gasit o tufa mai mare de gherghine si am sugerat sa facem un picnic la umbra acesteia, scopul meu fiind de a-i subtiliza sticla cu apa care mai avea cam o cana. Cum "AL de Sus" m-a indemnat sa bag in sacul cu merinde si citiva castraveti, mi-am adus aminte ca am vazut eu la o emisiune cum ca acestia sint buni la hidratare si i-am bagat in borseta pe post de "pastile de supravietuire". Aflasem ca nu voi mai primi apa decit la masina, in cazul in care nu gasim o fintina. Nu stiu daca din cauza setei sau din cauza ca aveam interdictie la apa, gura mea se usca din ce in ce mai tare dupa fiecare pas, insa cind am ajuns aproape de poalele dealului unde lasasem masina, am vazut niste pietre ude. Strig catre el " Ori sint bolnava, ori eu vad apa! / Stai cuminte, ca e vreo baltoaca din ploaia de zilele trecute/ Nu conteaza, chiar daca are broaste, eu tot beau! " Si fara sa mai astept vreo vorba m-am repezit la pietrele alea si am bagat botul intr- o adincitura plina cu apa. Am luat cu pumnul si am baut desi pluteau niste insecte. Era receeee si bunaaaaa! "Da-mi sticla sa o umplu ca apa asta e buna si cred ca e izvor ca mi-au inghetat dintii! " Am luat o jumatate, am vrut sa las si alora, ca nu era mai mult de o galeata cu apa acolo. Dumnezeu, dragutul, a facut ca sa o iau pe cararea aia si sa nu ajung la masina in stare de crima, sper ca stiti ca din cauza caldurii si a lipsei de apa, unii oameni o pot lua razna. ;) Si ma gindeam cu groaza cum m-as fi descurcat daca luam copiii din sat cu noi. Nici nu vreau sa ma gindesc!

Am facut un popas la Caminul de batrini unde unchiul ne-a omenit cu un tiramisu rece si o cafea... ne-am ipmartasit impresiile despre drumetie, am aratat matusii pozele pentru ca in ultimii ani ea nu a mai putut urca la Chilie si n-am plecat la drum pina nu ne-a spus povestea Crucii Manafului la care am mers pe drumul de intoarcere.

Vreti sa v-o mai spun sau v-ati plictisit deja?

P. S. Nu stiu daca am scris vreun review mai lung decit acesta si imi cer scuze daca vi s-au lungit urechile in asteptarea publicarii lui, sint unii care mi-au cerut sa ma grabesc. :) Poate mai tai ceva la corectura, nu stiu... :))

---

VIZUALIZĂRI: 4227 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI