Neeltje Jans DeltaPark, între kitsch și genialitate

TIPĂREȘTE

Am zăbovit o vreme, înainte de a lua decizia să scriu un articol separat despre Neeltje Jans DeltaPark. Am oscilat între kitsch și viziune de geniu și, după îndelungi deliberări, am optat pentru ultima variantă; asta mai ales având în minte eterna comparație cu abordările urbanistice și peisagistice mioritice. Nu neapărat comparația cu delta Văcăreștilor, unde o somitate dâmbovițeană a bifat o acțiune și a dat bine pe sticlă, doar pentru a o lăsa căzând în desuetitudinea de tip „stăpâne, stăpâne, mai cheamă ș-un câne”...

Adică cum? – vorba unei alte somități, de data asta autentică...

Păi, uite așa. Anul acesta hotărâsem să traversăm digurile de la Deltawerken, să depășim West Kapelle – unde am mâncat un extraordinar hering olandez anul trecut – și să vizităm, în sfârșit, capitala Zeelandei, Middelburg. Eh, socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă.

Am traversat fabuloasele Ring-uri ale Rotterdam-ului – ceea ce mi-a adus aminte de unul dintre filmele din seria nouă a Războaielor Stelare, când Obi Wan îl poartă pe tânărul Anakin pe culoarele aeriene ale nu știu cărui oraș sci-fi – apoi am trecut pe lângă docurile din port (cred), doar ca să ne încadrăm pe niște șosele cu o singură bandă și netede ca în palmă, care ne-au purtat spre digurile de la Deltawerken, acea minune inginerească modernă, care protejează Olanda după inundațiile anilor ’50.

Apropo de drumuri... Au olandezii autostrăzi noi, cu câte trei sau patru benzi și cu viteza maximă de numai 100 km/h, în timp ce pe vechile autostrăzi, oarecum vălurite și cu numai două benzi se poate circula cu 120 km/h. Bine, probabil că la stilul haotic și uneori mitocănesc de a conduce al șoferilor neerlandezi – care ar face un bucureștean să roșească – decizia de a limita viteza nu este una tocmai rea... Doar că pe șoseaua aia cu o singură bandă, separată de sensul opus printr-un zid de beton – ceva ce drumarii carpatini se străduiesc să construiască, și probabil vor reuși în următorul secol, pe DN1, la ieșirea din București – se circulă tot cu 100 km/h. Iar olandezii chiar știu să preseze. De fapt, când intri pe drumul lin, prin stepa zeelandeză, viteza scade la 80 km/h, cu depășirea interzisă, dar aceiași șoferi olandezi te claxonează și te depășesc pe banda continuă cu o sută... Tare, nu? Dar mă felicit că mi-am înfrânat instinctele dâmbovițene și i-am lăsat să se ducă (aici se potrivește un emoticon cu dinții rânjiți) !

Pentru că, pe artificiala insulă Neeltje Jans, pe partea stângă, cum mergi spre Middelburg, se află celebrul DeltaPark.

Am lăsat mașina în curtea unui restaurant pescăresc, căruia i-am promis o vizită – bună alegere! – la întoarcere și am purces către casa de bilete a ceea ce părea un Aqua Park. De fapt, din parcare, am făcut câțiva pași pe malul apei, pe lângă un picior abandonat și ruginit de dig, doar ca să constat că mă aflu la marginea dărăpănată a unui șantier închis de ani buni. Așa, cam ca la barajul Vidraru...

Doar că...

Pe teritoriul nisipos, sub nivelul șoselei, se deschidea o parcare uriașă și, alături, casele de bilete către clădirea din oțel și sticlă ce ascundea muzeul, sălile de cinema, magazinele și restaurantele. Contra a 27 euro plus încă trei pentru o plimbare cu vaporul, puteai petrece o zi întreagă în parc. Inițial am zis că e scump, dar...

Ceea ce îți atrage atenția este, evident, Aqua Park-ul. Pentru copii, mai degrabă, după părerea mea. L-am lăsat de-o parte, pentru a merge la chei, acolo unde, peste vreo 15 minute avea să pornească în călătoria de o oră vaporul. De fapt, o barjă folosită la construcția digurilor și reabilitată, după ce i s-au adăugat încă două punți, un bar și o cabină a căpitanului, într-o frumoasă ambarcațiune de croazieră...

Pentru că toată zona parcului, o suprafață uriașă din spatele digurilor care o separau de mare, a fost, la origine, un teren viran, un fel de groapă de gunoi a șantierului de odinioară. Iar urmele acestui șantier se mai văd, încă, pe la colțuri. Dar, cui îi pasă?

Deoarece croaziera pe lacul interior, în ceea ce a devenit parc natural, îți oferă, cu ghid trilingv (olandeză, engleză și germană), o istorie a locului, dar și povestea recuperării terenului de sub ape și transformarea lui într-o oază verde – iar pentru asta, vaporul întoarce în dreptul unei viitoare insule, pe care, deja, au crescut câțiva copăcei. Din nou, gândul mi-a zburat spre reversul monedei și deșertificarea unei țări cândva renumite pentru pădurile sale, dar, hei! , fiecare popor cu karma sa!

Atât din parcare, cât și în timp ce așteptam îmbarcarea, am observat niște alei părăginite, cu iarbă crescută printre dale – cam ca în multe dintre stațiunile litorale românești – care duceau la o construcție neagră, cu o formă ciudată. Așa că, la debarcare, am urmat harta parcului și am ajuns la intrarea în strania construcție, care s-a dovedit a fi, de fapt, corpul unei balene uriașe. Pe cât de ruinată părea din afară, pe atât de neașteptat îi era interiorul... Se intra prin ceea ce era coada balenei, apoi, o cărare betonată te purta pe lângă exponate marine legate de mamiferele acvatice, de ecrane prevăzute cu căști, la care puteai urmări detalii din viața acestora, chiar simularea unei vânători de balene din secolul al XIX-lea – prova unei baleniere, cu tunul din dotare, apoi, pe partea cealaltă a cărării, balena și, peste tine, cablul harponului.

Mai departe treceai prin stomacul balenei, inundat, din timp în timp, de dușuri de apă, care chiar te stropeau, dacă nu erai atent. Coborai, în cele din urmă, în stomac, unde erau expuse interioare de baleniere, cu ustensilele din dotare, apoi ajungeai în față, la fanoane, de unde puteai admira lacul și vaporul care tocmai ce plecase într-o nouă croazieră. Adică asta era construcția ciudată care te uimise mai devreme. La nivelul următor vezi expus scheletul unei balene reale, ca, în cele din urmă, să ieși din acest muzeu inedit.

Drumul dărăpănat, cu iarbă crescută între dale, te poartă mai departe, spre arena acvatică unde, puțin mai târziu, urma spectacolul cu lei de mare. Până atunci, însă, am vizitat acvariul miniatural, dar suficient de bine compartimentat, încât să poți vedea de la crabi și stele de mare, până la caracatițe, pisici de mare și rechini (aceștia din urmă își purtau siluetele hidrodinamice ale celor mai vechi creații marine care încă mai supraviețuiesc pe această planetă într-un amfiteatru demn de cele mai titrate acvarii europene).

Și, pentru că mai era ceva timp până la spectacolul cu lei de mare, am intrat în clădirea uraganelor, unde am primit niște ochelari de protecție și ne-am ținut de bare metalice sub un vânt care atingea, la cotele maxime, peste 200 km/h.

Iar cireașa de pe tort a fost, de data asta, spectacolul leilor de mare. Am intrat în amfiteatru la ora deschiderii, am ocupat două locuri într-o laterală, pentru umbră – vă amintiți, era caniculă în Olanda – am șters cu șervețele umede mizeria lăsată de numeroasele păsări ce vizitaseră amfiteatrul înaintea noastră, căci, se pare, aici nu există oameni de serviciu și am așteptat. Între timp, am ascultat conversația celor care s-au dovedit a fi dresorii și artizanii spectacolului, iar limba lor semăna ca două picături de apă cu cea vorbită în extremitatea vestică a continentului. Pentru că cei doi erau spanioli... Nu întâmplător (fusesem martorii unui spectacol fulminant cu delfini, la Barcelona, cu ceva ani în urmă) !

Acum, înainte de toate, și-a făcut apariția Olaf, leul de mare, care ne-a învățat niște mișcări de dans, pe care le-am făcut cu toții, mici și mari, înainte ca ce doi lei de mare autentici să își facă apariția.

Iar spectacolul a fost unul de zile mari. Și de o sensibilitate aparte, pentru niște mamifere marine și dresorii lor. De aceea cred că numai spaniolii puteau face așa ceva, olandezii – după cum spuneam – nefiind în stare de asemenea subtilități sufletești.

La încheierea spectacolului și contra cost – dar decent – copiii puteau face poze cu leii de mare. Doar câțiva germani au rămas, nativii fiind prea săraci pentru așa ceva (și aici ar fi potrivit un emoticon cu dinții rânjiți).

Cu asta se încheiau atracțiile parcului, așa cum erau trecute pe hartă. Doar că, pentru final, am luat un minicar – așa cum erau în copilăria mea pe litoralul românesc – și am parcurs un tur al parcului, la poalele digurilor ce protejau Olanda de Marea Nordului.

Mai ales pe caniculă, se simte senzația aceea de paragină, de șantier neterminat sau de abandon, așa cum am simțit la Neptun, vara trecută, dar... Fiecare dintre obiectivele descrise mai sus se ridică la standarde echivalente parcurilor din toată lumea. Nu se face rabat la calitate, iar cei 30 de euro merită cu vârf și îndesat. Asta, fără să punem la socoteală bălăceala din Aqua Park, de care noi nu am profitat anul acesta.

Kitsch sau viziune de geniu?

Păi, ia să vedem... Cum au știut să umple un dos de șantier inginerii olandezi? Ba, chiar să scoată bani frumoși, mai ales că, pe partea cealaltă a digurilor, se întind nesfârșite plaje nisipoase gratuite, la Marea Nordului...

Iar masa de amiază, căci prânzul trecuse demult, la restaurantul pescăresc din parcare, cel căruia îi promisesem să revenim, a încheiat delicios – și ieftin – o zi frumoasă.

Chiar dacă, și anul acesta, am ratat Middelburg...

---

VIZUALIZĂRI: 2173 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI