O vizita la manastirea Sf Ana - Rohia

TIPĂREȘTE

22 iulie 2016 - Alexandra implineste 24 de ani.

Tare m-am bucurat cand de la ea a venit ideea sa facem cu ocazia asta o iesire din oras eu cu Simi si cu ea si cu Marius. Greu a fost sa alegem destinatia. Am propus Lacul Albastru, langa Baia Sprie - destinatie acceptata.

Zis si facut - am pornit la drum. Pana la Dej masina a mers aproape singura... am mai facut drumul de cateva (multe) ori.

La Dej drumul nostru o lua la dreapta, spre Baia Mare, pentru ca dupa cativa km sa iesim tot la dreapta din el, mergand spre Targu Lapus si pana la Baia Sprie. Conform cu indicatiile pe care le-am cules cu o seara inainte de pe maria sa GOOGLE MAPS, trebuia sa iesim la dreapta din 1C in localitatea Caseiu. Zis si facut: la primul indicator de Baia Sprie am virat brusc dreapta (asta din cauza ca daca indicatorul era amplasat mai la stanga cu doi metri se afla chiar in mijlocul intersectiei). Bunnn... dupa ce Simi ne-a apostrofat ca nu am luat-o pe unde trebuie, dupa ce am oprit pentru a consulta un alt program de navigatie, am pornit tot inainte convinsi fiind ca vom ajunge cumva la... o destinatie.

Si iata-ne pe meleaguri nebatute de nimeni din familia noastra pana atunci... repectiv pe 18B. Si ce meleaguri... poezie, nu altceva.

Drumul, ca si cale de rulare, bun. Asfaltul intreg, fara gropi sau denivelari.

Peisajul - mirific. Ici o pajiste cu iarba necosita si plina de flori de camp care se unduiau in bataia vantului, dincolo o capita de fan care semana cu un mos garbovit care se odihneste sub sumanul ce-i tine de cald, in alta parte cateva vite care pasc alene pe coasta unui deal iar dincolo un palc de copaci pe sub care curge vioi un paraias. Din cand in cand mai traversam cate un satuc: Rugasesti, Salatruc, Chiuiesti... Ciudatenia era ca pret de cateva sate traversate nu am zarit tipenie de om nici pe strazi, nici pe ulite, nici in curti - nicaieri. Ne-am tot minunat de acest fapt dar am ramas cu minunarea. Nu am gasit explicatie. Si orele erau numai vreo 10 jumate (AM). In fine - asta a fost inca o taina a universului care a ramas o nedeslusita pentru noi.

Râma noastra (avem numarul RMA la masina, asa ca o alintam râma) se strecura printre dealuri si imasuri si satucuri pe un drum care devenea din ce in ce mai ingust pentru ca la un moment dat eu sa am impresia ca e un drum cu un singur sens de mers. Cred ca in interval de 1 ora de mers ne-am intalnit cu 3 masini. Poate din cauza ca drumul nu e foarte circulat nu am vazut parcarile cu cosuri de gunoaie pline si cu alte cateva kg de mizerii aruncate cu nesimtire pe jos. Unele portiuni de drum intre localitati erau "innodate" printre dealuri astfel incat am avut parte si de serpentine spectaculoase pe care soferul nostru le-a abordat ca un adevarat Schumacher.

La un moment dat, intr-o doara, mi-am anuntat "colegii de masina" ca drumul spre Baia Sprie va trece prin localitatea Rohia. Cineva, nu spun cine, a spus ca îi este foarte cunoscuta denumirea asta de localitate. A fost cumva o lupta pe acolo? Dupa ce am ras strasnic povestind de " lupta de la Rohia" care poate s-a tinut pe la Rovine pe undeva, am adus vorba despre cunoscuta Manastire de la Rohia. Nu suntem o familie care sa plece de acasa la drum lung cu scopul declarat de a merge si de a intra intr-o manastire... dar, ne place sa ne oprim cand avem ocazia si sa le vizitam. Deci ne-am hotarat sa vedem despre ce este vorba.

Nu a trecut mult si am vazut panoul care ne anunta intrarea in localitatea Rohia iar apoi pe dreapta, strajuind o parcare amarata in care nu incapeau mai mult de 6 masini am descoperit poarta care ne anunta ca trecand mai departe intram in Codrii Rohiei. Drumuletul (pentru ca nu-i puteam spune drum) era asfaltat si parca te chema sa "calci" pe el. Cu maini ferme de barbat la volan râma s-a aventurat pe sub poarta, fara a sti ce ne asteapta mai incolo. Si dupa nici 200 de metri am fost inghititi de Codrii Rohiei. Am ramsa cu gura cascata cand soarele a disparut brusc si ne-am trezit inconjurati de stejari mari si frasini impunatori. Drumul - ingust rau de tot. In stanga drumul era marginit de un perete de stanca pe care se agatau in toate pozitiile posibile dar mai ales imposibile copaci iar in dreapta era haul... o vale careia nu-i puteam vedea fundul. Erau din loc in loc portiuni mai late pe care le pot numi "locuri de intalnire". Aici abia puteau trece doua masini una pe langa alta. Si daca drumul ar fi fost numai ingust ar fi fost cumva... dar, trebuie sa punem la socoteala si curbele foarte, foarte stranse si in panta pe care le-am intalnit. Cand dupa vreo curba mai stransa sau vreo panta mai abrupta aveam impresia ca am ajuns, iata ca urma o alta curba sau o nou panta.

Dar cum orice are un sfarsit... am ajuns la destinatie. Asta inseamna parcarea din fata intrarii in curtea manastirii. Si asta da parcare. Puteai sa faci manevre de intoarcere cu vaporul... atat era de larga, spre deosebire de drumul ingust pe care l-am parcurs pana aici.

Trecem de poarta, care nu putea fi altfel decat in renumitul stil maramuresean si intram in curtea manastirii. Manastirea propriuzisa este in plin proces de constructie/reconstructie/renovare. Asta prin interior, unde nu am putu intra. Pe afara - maiestuoasa, placata cu piatra in partea de jos iar deasupra - picturi. Si cand spun picturi vorbind despre o manastire va inchiputi despre ce vorbesc... sper. Cireasa de pe tortul cu picturi este insiruirea portretelor celor 12 Apostoli pe partea de sus a fatadei. Mie mi s-a parut FRUMOS. Deosebita este si pozitia manastirii - pe un pinten de stanca. In fata manastirii - cladirea administratiei, iar mai incolo - "locuintele locatarilor" acelui salas. Este o regula nescrisa a acestui tip de asezaminte: sunt obligatorii florile in glastre la ferestre sau balcoane. Si nu orice fel de flori... ci cele mai mari si mai rosii muscate... sau cele mai galbene si mai delicate begonii... sau cele mai albe si mai mirositoare petunii din cate s-au vazut pe lume. Aici am dat peste muscate rosii ca focul... superbe.

Ne-am "adancit" prin curtea manastirii curiosi sa vedem ce e bratul de macara care se intrezarea, nu departe, printre copaci. Nu mica ne-a fost mirarea cand am descoperit ceva ce nu credeam ca vom vedea aici - un santier in toata puterea cuvantului, in varf de deal/munte, cu excavatoare, buldozere, betoniere, muncitori si mai presus de toate - cu o macara de toata frumusetea. Cladirea pe care o ridicau toti acesti oameni cu masinile lor cu tot are un aspect ciudat sau straniu pentru acel loc... In timp ce ne apropiam ne dadeam cu presupusul - ce poate fi? Manastire - nu avea forma necesara, hotel/motel/pensiune - nu prea arata, camin pentru persoane varstnice - hmm... Curiozitatea ne-a fost satisfacuta cand am ajuns in fata unui panou care a elucidat misterul: va fi Centrul cultural Nicolae Steinhardt. Impresionant... impresionant datorita faptului ca in creierii muntilor nu te-ai fi asteptat la asa ceva si mai ales asa ceva ce pare ca se va si finaliza, dupa zorul cu care lucrau oamenii. Am convingerea ca va fi ceva deosebit pentru Tara Lapusului cand va fi gata. Si mare, si cu arhitectura deosebita, si cu destinatie nobila.

Dupa ce ne-am invartit ca dupa soare in jurul viitorului Centru cultural, am ajuns la baza unei scari cu trepte din piatra si balustrada din lemne care, serpuind, ne-a dus pe un platou de unde privelistea ne-a taiat rasuflarea. Vedeam de acolo manastirea plutind deasupra copacilor iar soarele crea in jurul ei o aura de lumina... coplesitor peisaj.

La capatul scarilor se afla o bisericuta din lemn cocheta dar... inchisa. Drumul continua pe o alee care trece prin fata casei in care a locuit Nicolae Steinhardt, casa transformata in muzeu acum. Cred ca am uitat sa "spun" ca in aceasta manastire este inmormantat Nicolae Steinhardt.

Ne-am continuat plimbarea pe alee pe langa o voliera in care "locuiau" cativa porumbei, doi fazani - cei mai galbeni fazani pe care i-am vazut vreodata si un paun.

Aleea se sfarseste in fata cladirii administratiei, la partea de sus a unui amfiteatru de unde aveam la nivelul ochilor portretele celor 12 apostoli despre care am "vorbit" in urma cu cateva randuri.

Nelipsite - tarabele si standurile cu "amintiri" mai mult sau mai putin sfinte si sfintite.

Una peste alta - desi toate manastirile sunt cam la fel, fiecare este unica in felul ei.

Ne-am imbarcat pentru a ne continua drumul, pentru ca eram inca departe de destinatia zilei.

---

VIZUALIZĂRI: 3562 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI