“Jimmy’s rooms and apartments” din Parikia

TIPĂREȘTE

Drumul cu feribotul

Pornesc din Santorini spre Paros cu rucsacu-n spate si-n rucsac, c-un cort. Pornesc spre necunoscut. Daca nu gasesc nimic, ma-ndrept spre “Koula camping”, pe care l-am localizat pe “google map”, e chiar langa plaja, si-mi ridic cortul. Dar, dupa toate informatiile, baietii din portul Parikia n-o sa ma lase ei pe drumuri. Soseste “feribotul de Paros” (22 euro), e foarte punctual, urc la etajul 3 sau 4 pe niste scari rulante. E si-un lift intre etaje. Aflasem ca “Blue Star Ferries”, e-o companie grozava. Trec pe langa “business class”, pe langa o agentie de turism, care imparte pliante si vinde excursii, un shop si un bar cu aer de restaurant. Peste tot, fotolii comode si masute rotunde. Majoritatea sunt plasate langa niste ferestre imense de unde poti admira spectacolul marii si al alunecarii colosului naval pe apa. Feribotul nu pluteste pe apa ci aluneca, precum un patinator pe gheata sau un schior pe zapada. Apuc si eu un loc langa geam. Sunt televizoare peste tot ce prezinta programe grecesti dar si reclame turistice. Sunt multi asiatici si englezi la bord. Tinerii isi scot sendviciurile si sticlele cu suc sau apa minerala, nu se-nghesuie sa cumpere mai nimic de la bar. Unii se ghemuiesc in fotolii si trag un pui de somn. La clasa “business”, e loc destul. Acolo poti dormi pe 2-3 fotolii sau pe o bancheta. Drumul cu feribotul dureaza uneori si 5-6 ore. Fac un tur prin feribot. Urc si cobor un etaj. Ies pe punte. Unii admira marea, pe altii i-a razbit foamea. S-au dus la restaurant. Acolo gasesti meniurile tuturor continentelor. Pe cele asiatice le recunosc usor, au sushi si un bol mare de orez. Le recunosc si dupa indemanarea cu care sunt folosite betigasele in loc de cutite si furculite. Cred ca chinezii ar putea apuca cu acele betigase fiecare bobulet microscopic de orez, pe care eu nu l-as putea prinde nici cu polonicul. Eventual doar cu aspiratorul.

Ajung in portul Parikia

Ajung in port la baietii cu pancarte care stau toata ziua-n port si-si asteapta clientii. A fost om destept cel care a inventat “cererea si oferta”. Mai sunt si alti turisti cu rucsacu-n spate, ca mine, care fac la fel. Patronii de pensiuni agita panourile si-si expun ofertele. Sunt multi. Ofertele? Una mai buna decat cealalta. Pe unele pancarte sunt trecute si preturile camerelor. Se poate negocia. Nici nu stii ce s-alegi. Aici intervine hazardul. Eu l-am ales pe Jimmy. Si-am avut noroc. Ajung la “Jimmy’s rooms and apartments”, loc care-si merita toti banii. Complexul de cazare e mare si e situat intre alte complexe de cazare. Toate acoperite cu leandri si alte flori. Parca e un vesnic concurs prin insula de genul “Cine are pensiunea cea mai frumoasa”. Pai cum sa nu te simti bine cand ai atatea minunatii in jurul tau si marea e la doi pasi? Jimmy e un prosper om de afaceri, patronul complexului “Jimmy’s rooms and apartments” format din 5-6 corpuri de cladire (toate cubice), cu o sumedenie de spatii de cazare, printre care plimbandu-te, pe alei, podete, scari, te poti pierde. Exista doua intrari in complex, pe doua strazi. In port ajunge sa-ntrebi de Jimmy si toata lumea stie sa va-ndrepte spre el. “Cuburile” sale albe pot adaposti peste 80 de clienti. Pretul negociat a fost de 23 de euro/noapte/pat dar am avut noroc sa raman singur in camera timp de o saptamana. M-a mirat faptul ca Jimmy nu mi-a perceput o taxa de “single” cum se obisnuieste peste tot. Camera cu doua paturi costa in realitate 45 de euro, iar un “single” ar fi trebuit sa coste mai mult decat jumatate din aceasta suma. Dar Jimmy a fost “fair play” si a cerut doar strict 50% ”din suma totala. Un sportiv adevarat. Sau poate un om care a ajuns la o anumita situatie materiala si nu mai incearca sa traga pielea de pe tine. Sau poate ca era inca extrasezon (pana-n 15 iunie). La sosire, Jimmy in persoana, un barbat bronzat si atletic, ceva intre un fost culturist si un inotator, jovial, a dat mana cu mine, mi-a urat un calduros “welcome” si nu a incetat sa-mi scuture mana pana nu mi-a zis toate amanuntele legate de cazare. “La noi se face curatenie zilnic, avem si o terasa suspendata cu o mica gradina botanica, si o bucatarie de vara, avem si spatiu pentru odihna in aer liber, wi-fi, televizor, transport gratuit la feribot”, imi zice Jimmy, scuturandu-mi bland si zambitor, in continuare, mana. Pana nu mi-a zis tot ce-avea de spus, n-a incetat cu scuturatul. “Pentru orice problema, va rog sa apelati la una din cele doua receptionere”.

Camera

Studioul ce mi-a fost repartizat era spatios, situat intr-o zona linistita, langa un loc mare de parcare, pe o strada paralela cu plaja si foarte aproape de un mini-market, de un “rent-a car” (30 euro/zi) si un “rent-a bike” (10 euro/zi). Nici portul de ferry sau autogara nu era departe. Nici Agora, piata centrala, de unde poti urca in “Cetatea venetiana”. Daca traversezi cetatea, pe stradutele sale mici, unele comerciale, unele pustii, zaresti arareori cate un localnic ce se-nvarte in jurul casei intr-un spatiu in care de-abia incape. Nu cred ca e usor sa fii locuitor al cetatii, ai spatiu vital limitat si in sezon, zilnic esti asaltat de zeci de turisti ce fotografiaza orice. Mai ales strazile si casele alb-albastre scufundate intr-o mare de leandri rosii. Si, ca sa termin ideea cu “traversatul cetatii”, cetate care e de fapt vechiul castru al locului, situat pe o colina, cu o biserica-n varf de deal , poti cobori pe partea cealalta a colinei, ajungi iarasi intr-un port si la o a doua plaja, mai putin amenajata. Acolo are Jimmy al nostru, cafeneaua, “Jimmy’s café”, pe care nu a uitat sa mi-o prezinte in cele 5 minute cat mi-a scuturat mana.

A doua zi am baut o cafea acolo si culmea! Una din fetele ce lucrau pentru studiourile lui Jimmy, servea si la bar. M-a recunoscut, m-a invitat la o masa de parca m-ar fi cunoscut de-o viata si m-a servit cu-o cafea, care n-a fost prea ieftina, adica aproape cat ciubucul - 1,50 euro. Apoi, mi-am facut un obicei in a-mi servi cafeaua de dimineata la cafeneaua lui. Cred ca de-aia m-a lasat Jimmy singur in camera!

Camera mea era un “studio” sau “aparthotel”, cum ii mai zice pe-aici si de care e plina Grecia. Doua paturi, noptiere, dulap, televizor, oglinda, chicineta si sala de baie. Apa calda non-stop. In Grecia nu prea e o probema cu apa calda, cam toate pensiunile au centrale solare deasupra lor.

Dar cel mai mult am stat pe terasa, unde imi preparam salata de vitamine. Undeva in port, in spatele unei bisericute cu acoperis rotund si albastru ca-n Santorini, era o piata locala “ad-hoc”. Se vindeau acolo la preturi moderate, multe legume printre care si rosii dulci, dulci, asa cum se faceau pe la noi, cand eram eu mic. Adica acum o jumatate de secol. Simteai gustul dulce al soarelui si-al compostului de grajd, in rosii, nu cel apos al celor coapte la lumina artificiala in sere si stropite cu cocteiluri de chimicale. Atunci mi-am zis ca poate intre Santorini si Paros exista o intelegere, un troc. Tot balegarul magarilor din prima insula e exportat in gradinile parikienilor.

Final

Saptamana petrecuta in Paros, a fost “cea mai cea” din tot sejurul. A inceput bine cu luxul de pe feribot, vantul ucigas, desi rece noaptea, nu m-a deranjat pentru ca peretii studioului nu erau din panza de cort, preturile in insula erau normale, Parikia e foarte bine legata de orice localitate sau plaja de pe insula prin cursele sale locale iar atractiile insulei, sunt cel putin pe masura celor din Santorini. Si poate c-am avut noroc vizitand mai intai Santorini, (care e aglomerata si obositoare mai ales cand trebuie sa urci sau sa cobori cei 300 de metri de pe creasta cea “civilizata” si “pana la” sau “de la” nivelul marii), fata de Paros, insula linistita, relaxanta, cu multe plaje cu nisip fin si fara diferente mari de nivel.

---

VIZUALIZĂRI: 2214 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI