Și țăndări imperiul se făcu...

TIPĂREȘTE

Intro... ducere/specție istorică

Până la urmă, toate peregrinările noastre au un numitor comun: întoarcerea acasă. Iar acest „acasă” nu este un simplu cuvânt, ci o legătură de suflet peste timp. Iar această legătură se numește românism... Nu, nu este naționalism exagerat, nici măcar naționalism. De altfel, dacă stau să mă gândesc, afinitățile mele turistice sunt legate de un spațiu al unei romanități universale, cu centrul de greutate într-o Franță care, deși are un nume al cuceritorilor barbari de neam germanic – căci neamul germanic este barbarul prin excelență, fie că vorbim de diversa familie a goților, fie de vikingi, fie de chiar aceia care au fost stavilă pe Rin în înaintarea aceluiași imperiu care a dat naștere romanității universale (chiar așa, ce ironie a sorții când, un mileniu după ce acei germanici au dat loviturile de grație Romei, urmașii lor au înțeles că, pentru a câștiga hegemonia Europei, trebuie să se intituleze imperatori romani, chiar dacă de neam germanic!) – ea, acea Franță, este regina Europei și, prin aceasta, a unui întreg mapamond cultural. Căci, prin reflexie, neamul anglilor germanici s-a metisat cu acei normanzi romanizați pentru a da naștere poporului care a propagat o civilizație!

Iar aici, în Est, romanitatea este sugrumată de lipsa de vlagă a unui popor mult străvechi, popor care, dintr-o dincolo de istorie lipsă de cultură, își demonstrează, azi, mai abitir ca oricând, acele trăsături negative evidențiate cu un mileniu în urmă de un oarecare Kekaumenos... Câtă nepăsare din partea acestui neam, cu moștenirea genetică ce se pierde în negura timpului, încă de la migrațiile din Orientul Apropiat. Câtă indolență din partea unui neam a cărui limbă stă, azi, singura în calea agresiunii istoricilor vecini, care ne trimit, pe noi, în Asia, în timp ce ei, culmea! , sunt adevărații continuatori ai sciților, sarmaților sau chiar ai dacilor pe teritoriile acestea! Noroc cu limba, romanică prin excelență și cu imposibilitatea acelor istorici de a explica în ce mod o masă uriașă de slavi elevați, cu o cultură înaintată, ar fi putut fi romanizați de câteva grupuri răspândite de ciobani analfabeți...

Pentru că de multă vreme am dorit să vizitez acea parte din sudul Dunării, strâns legată de devenirea noastră, deși negată, ea, devenirea, de către vecinii noștri de acolo.

Autocarul a pornit de la baza dealului Patriarhiei. Da, este un început, această expediție în grup! Iar drumul până la Giurgiu, cu unele excepții în zona 1 Decembrie, până la Green City, este bun. Apoi, spre vamă, oarecum în paragină, dar fără gropi. Doar viloiul sinistru, abandonat între buruieni, pe partea stângă...

După plata taxei de pod, unde șoferul autocarului a avut o bâlbă, lăsându-se depășit de două auotocare grecești, am traversat Dunărea. Cică podul a fost reparat, mai puțin o porțiune din zona de mijloc, mobilă (nu știam că podul are o porțiune mobilă). Ei, bine, acea bucată, unde se circulă pe o bandă, creează probleme. Cum mă îndoiesc că va fi gata curând și cum sezonul estival bate la ușă, prevăd oarece înghesuială, nervi și timp pierdut. Apoi, în vama bulgărească, unde se face controlul, aglomerație. Pe linia autocarelor, cele două grecești... Iată ce înseamnă un moment de indecizie la volan: am așteptat 40 de minute să treacă primul autocar grecesc. Nu știu de ce... Pentru că celălalt, încă unul, polonez, apărut de nu știu unde și noi am trecut în următoarele zece minute. Cu o întâmplare interesantă: un autocar cehesc a trecut pe stânga, pe linia autovehiculelor și a fost obligat să dea cu spatele, să intre acolo unde îi era locul.

Schimbul valutar s-a făcut la chioșcul de la intrarea în Ruse – acolo unde obișnuiam să plătesc vinieta – apoi am urmat drumul spre Mânăstirea Basarbovo, primul obiectiv al zilei. Ocolind Ruse, nu am putut să nu observ starea de degradare a blocurilor, a căror fațade se scurg, efectiv. Ghidul ne-a informat că bulgarii nu sunt în programul european de reabilitare... Deci, iată, cei care se plâng de neajunsurile reabilitărilor blocurilor, să facă o plimbare prin Ruse... Chiar dacă, odinioară, Marele Giurgiu – prin contrast cu Micul Giurgiu de peste Dunăre – transformat în Rusciuk (Micul Ruse) de otomani, în dorința lor de a distruge orice tentativă de ridicare a bulgarilor – și, ulterior, în perioada de dinainte de primul război mondial, un oraș cu adevărat european, azi, Ruse este un oraș tipic Estului European post ’89...

Șoseaua, care iese din drumul național, devine împușcată rău. Iar pe valea Lomului, spre Basarbovo, drumul este dărâmat rău!

Dar chiar drumul național, spre Veliko Târnovo, este, de asemenea, dintr-o altă epocă. Asfaltul franjurat stă să se desprindă în fâșii, iar vegetația aproape luxuriantă irumpe pe ambele sensuri. Sau poate că am eu o problemă cu vegetația asta care, nebărbierită – cum nu vezi până pe cele mai dosnice alei sătești pe aiurea – împinge șoferul mai spre mijlocul șoselei și vai de cel care întâlnește, pe sensul celălalt, vreunul mai neatent sau mai cu gabarit depășit…

Cât despre rigole sau canale de scurgere… La întoarcere am traversat o porțiune ce fusese expusă unei ploi diluviene cu puțin timp în urmă. Treceam printr-un sat cu casele mai pe deal. O droaie de ulițe neasfaltate coborau în drum (totuși, drum care face parte din E85, din ce văd pe hartă, cel care duce spre Suceava și mai departe) și, o dată cu ele, șuvoaie noroioase își aveau confluența acolo, dând naștere unui râu alert ce își forma valea pe asfaltul unei jumătăți de bandă, până să sucombe într-o piațetă și câteva curți din partea de jos a satului. Nu mai spun de noroiul împroșcat de cei de pe contrasens, care nici vorbă să încetinească la trecerea prin baltă. Ba, doi mitocani cu numere de Ilfov și în mașini care, oriunde în altă parte ar indica o oarece noblețe a șoferului, dar nu și aici, s-au trezit să depășească în forță, stropind, în stânga și în dreapta, mașini, căruțe sau pietoni care se încumetau, cu pantofii în mână, să străbată marginea drumului. Cu toate că păreau foarte grăbiți. pe cei doi mitocani i-am reîntâlnit, relaxați, în vamă, după vreo două ore. Poate doar dacă nu ar fi avut vreo urgență la toaletă…

Un amănunt care trebuie menționat: benzina, ieftină, dar ieftină rău! La majoritatea stațiilor, fie ele Rompetrol, OMV, Lukoil sau No Name, prețul unui litru se învârtea în jurul a 1,88 leva (la un curs de 41 leva pentru 100 de lei).

De mult am vrut să calc pe acest pământ al strămoșilor, chiar dacă istoria meleagurilor danubiene este atât de controversată, până într-acolo încât ne este negată existența pe ambele maluri ale fluviului. Pentru că aici, la sud de Dunăre, se ridică moștenirea acelui Ivanko Basarabă, cumanul – sau vlahul cu nume de cuman – care s-a ridicat de la Argeș, ca să treacă Oltul și să ia cetatea Severinului, doar ca să stabilească, în sfârșit, după un mileniu de hoinăreală, fruntariile statului romanic din Răsărit. Nu-i vorbă, el, Ioan I-iul, socru al țarului Bulgariei și aliat cu unchiul acestuia, Mihai Șișman a făurit istorie în această parte de Europă. Ceea ce nu am înțeles eu, cum de a ctitorit satul ce îi poartă numele, aici, la zece kilometri de Dunăre, pe valea ciudatului râu Lom, cel care a modelat atât de frumos malurile calcaroase. De parcă atingerea Basarabilor este miraculoasă, în locuri de retragere și meditație, cum aveau să găsească urmașii săi direcți la Cozia sau Horezu…

Deoarece orele erau relativ înaintate (nu că ar fi fost târziu; era încă spre finalul dimineții, dar întârzierea din vamă ne-a pus jar la roți, ca să urmăm programul zilei), nu am mai fost la Ivanovo, ci am urmat un drum incredibil de prost până la mânăstirea Sfântului Dumitru cel Nou. Frumoasă așezare, în piatra moale a malului înalt săpat de-a lungul mileniilor de Lom. Poate asemănătoare cu cea de la Turnu, cel retras de prea laica lume ce începuse a se perinda la Cozia, prin secolul al XV-lea… Chiar dacă istoria satului Basarbovo este una deloc veselă, aidoma istoriei satelor ce au stat în calea otomanilor, chiar dacă, din câte am înțeles, la un moment dat întreaga populație a fost strămutată peste Dunăre, în mai liniștita – prin comparație – Valahia, oamenii locului au revenit în ținutul de baștină, păstrat de călugării creștini în chiliile săpate în stâncă și, fie și cu ajutor românesc, au ctitorit biserica Sfântului. Care sfânt are o poveste frumoasă: simțindu-și sfârșitul, s-a așezat pe malul Lomului, unde nimeni nu i-a știut locul. Doar că, mai târziu, o fată oarbă a visat că trebuie să își spele ochii cu apa râului și, grăbindu-se, în faptul nopții nu numai că și-a recăpătat vederea, dar a găsit moaștele sfântului. Care moaște au rămas în stâncile din Basarbovo până când au fost luate de ruși, în urma unuia dintre războaiele lor cu turcii. Se spune că, ajunși la București cu odoarele, în plină ciumă a lui Caragea, moaștele au produs o primă minune: au vindecat molima. Drept care, la rugămințile bucureștenilor – sunt convins că rușii nu au dat nici o ceapă degerată pe acestea, ci, mai degrabă, le-au sticlit ochii la răscumpărearea oferită de un magnat local, după cum spune povestea – moaștele au rămas la mare cinste în Capitală, al cărei patron a devenit, de atunci, Sfântul Dumitru cel Nou. De altfel, biserica a fost ridicată cu sprijin românesc, la scurtă vreme după desăvârșirea Unirii celei Mici.

Am urcat treptele săpate în piatră către complexul monahal, am aprins o lumânare și am meditat la toate acestea, cu priveliștea minunată a văii Lomului înaintea ochilor.

De precizat că, de la chioșcurile din zonă, se poate cumpăra totul și în lei, fără ca acest fapt să te jecmănească. Dimpotrivă, cursul este unul foarte bun.

Căci, dincolo de disputa deschisă asupra originii fraților Asănești și dacă Ioniță este diminutiv românesc, grecesc sau pur slav, geografia așezării milenare – căci este o vatră locuită din epoca faraonilor – oferă suficiente garanții pentru un periplu de vis. Situată pe trei coline, Țareveț, Trapezița și Sveta Gora, pe malurile Iantrei, localitatea a fost numai bună pentru a adăposti capitala celui de-al doilea imperiu bulgar, placă turnantă în dezvoltarea ulterioară a Balcanilor. De aceea m-am întrebat cum ar fi decurs istoria zonei – și chiar a Europei – dacă otomanii nu și-ar fi impus stăpânirea aici și nu ar fi devastat cetatea de pe Țareveț, ca să nu se mai gândească nimeni la preamărire.

Autocarul ne-a debarcat la poalele cetății, în care am urcat, contra a 6 leva de persoană. Impresionantă cetatea, chiar așa, în ruină, opusă caselor cu acoperișuri roșii, ridicate pe treptele dealurilor. Am înțeles că noaptea este iluminată fabulos. După ce am urcat dealul, chiar la intrare, ne-a întâmpinat povestea cetății și a luptei cu Baldovin al Flandrei – una din multele bătălii cu Bizanțul, cu francii, cu ungurii pe care bulgarii le-au dus, alături de aliații vlahi și cumani – poveste spusă de niște păpuși în mărime naturală și, surpriză, în limba română (cu accente slave, uneori).

Drumul către biserica din vârful dealului m-a purtat în amintirea traseelor de la Mont Saint Michel sau de la confratele mai mic al acestuia, omonimul Saint Michael din Cornwall – păstrând proporțiile, evident. În autocar, ghidul ne spusese că această biserică nu era sfințită și că nici un preot nu are de gând să o facă. Doar la fața locului am înțeles de ce: fresca este grotescă, deși, în epoca comunistă, s-a dorit a fi o cronică pictată a istoriei Bulgariei. Grotescul rămâne, prin colorit, prin figurile aproape diabolice de pe pereți, departe de blândețea cu care ne-am obișnuit că izvorăște din pereții locașurilor de cult. Iar cireașa de pe tort o constituie explicația privind persoana despre care lumea spune că ar fi Madona cu Pruncul și care, de fapt, ar fi nimeni alta decât fiica fostului dictator, Todor Jivkov, într-o încercare de a rescrie istoria și cultul personalității.

Am pornit, apoi, în interiorul meandrei Iantrei, prin centrul vechi, la deal. Superb, acest centru, cu un popas la Catedrala Nașterii Domnului – construcție a aceluiași geniu al Renașterii bulgare, Kolyu Ficheto, dacă nu mă înșel, cel care a ridicat și Primăria (deși, parcă aceasta a fost casa dedicată unui turc bogat, dar s-ar putea să încurc explicațiile ghidului). De fapt, despre Ficheto aveam să aflăm pe drum, o dată cu trecerea pe lângă podul peste Iantra. Mărturisesc, habar nu aveam de Ficheto înainte de această excursie, dar omul merită tot respectul, mai ales că nu a avut școală, în adevăratul sens al cuvântului.

Ne-am așezat, apoi, la o terasă cu vedere spre Iantra (nu am avut timp să ajungem la Ștastliveța, deși făcea parte din lecțiile făcute acasă, dar așa este în excursii colective). Oricum, ghidul, pentru care nu pot avea decât cuvinte de laudă, ne-a avertizat că ospătarii bulgari sunt mai lenți și, cum noi eram deja în oarece criză de timp, ar fi trebuit să îi grăbim. Ceea ce eu, personal, am făcut și bine a fost. Sincer, mie mi s-au părut nu neapărat lenți, cât oarecum cu probleme motrice...

Ca fapt divers, la întoarcere spre piațeta dinspre restaurantul Ivan Asen, unde ne aștepta autocarul, am oprit pentru o înghețată la cupă, care s-a dovedit a fi la gramaj (nu că ar fi fost o problemă) dar... Vânzătoarea, la fiecare cornet vândut, se retrăgea în restaurantul de pe terasa căruia vindea, ca să aducă bonul... Mă gândeam, în plin sezon, cât ar fi durat să cumperi înghețată și dacă nu cumva te-ai fi răzgândit, ducându-te aiurea, pe Iantra, ca să mai bei o bere așa cum găseai înainte de ’89 și în România și la un incredibil preț de 2 leva... De altfel, mâncarea, chiar la terasă, mi s-a părut foarte ieftină, comparativ cu ofertele din Carpați.

În fugă, din păcate, am luat la picior strada comercială, de o frumusețe rară – mi-a amintit de o stradelă similară din Santiago de Compostela, doar că mai scurtă și mai exotică.

Urcat în autocar, cu cap-compas satul Arbanasi, am compilat obiectivele asupra căruia merită o zăbovire, inclusiv monumentul Asăneștilor, la care nu am ajuns în această zi...

La Arbanasi am ajuns repede, cu indicația de a vedea hotelul de azi, care a fost reședința comunistă a lui Jivkov (cred și eu, într-o asemenea zonă cu reverberații milenare și cu o asemenea priveliște). Cum ceasurile erau înaintate și norii negri coborau peste Balcani, autocarul ne-a lăsat în centru, doar pentru a face un tur pe ulițele mărginite de ziduri din piatră, nu înainte de a urmări, în parc, finala competiției naționale de folclor și de a admira frumoasele costume populare bulgărești. Iar punctul culminant al preumblării a fost casa cu parterul din piatră și etajul din lemn, celebră în zonă – era și muzeu, dar l-am ratat – despre care este scris, inclusiv în limba română, că a fost, la un moment dat, proprietatea lui Constantin Brâncoveanu.

O excursie interesantă, care ne-a scos din cotidian și pe care o recomand oricărui locuitor al Sudului României, cu precădere bucureștenilor dornici de a scăpa de banalul citadin și pentru care Sighișoara este prea departe pentru o escapadă de o zi.

În plus, cu toate că, mai ales după secolul al XIX-lea, bulgarii și românii se disprețuiesc reciproc, vizita la Veliko Târnovo nu face decât să îmi întărească ideea acelei unități bulgaro-vlahe care a construit, la un moment dat, un imperiu în sud-estul Europei, imperiu care, dacă nu ar fi fost, pe de o parte, imperiul otoman și, pe de alta, conflictul de un veac dintre Anglia și Franța, poate că altfel ar fi fost scrisă azi istoria continentului... Poate că – într-un adevărat spirit al teoriei conspirațiilor – de aceea România și Bulgaria sunt ostracizate în Europa germană a secolului XXI; pentru că o putere ortodoxă, conștientă de valoarea ei reală, ar reprezenta un adevărat pericol...

Deci, rămânem noi cu frustările de all-inclusive Albenian incomplet și ei, bulgarii, cu ciuda pe parveniții valahi, că, nu-i așa, dă bine la Berlin...

---

VIZUALIZĂRI: 1577 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI