Locul unde „timpul stă și respiră”

TIPĂREȘTE

Planurile inițiale prevedeau ca noaptea de joi spre vineri s-o petrecem pe malul Lacului Cinciș. Eram siguri că vor mai veni și alții cu o zi mai devreme decât ziua de debut a Întâlnirii AFA 2016, am fi avut deci și cu cine socializa, și asta într-un decor de vis, după cum puteam vedea în pozele de pe net. Alesesem deja Motel Cinciș, pentru aspectul său boutique și eram pregătită să rezerv, când mi-am amintit subit de... o pensiune, un conac, ceva de genul... citisem mai demult ceva ce-mi plăcuse, dar nu mai știam exact cum se chema... Țineam minte doar numele Maria, asta pentru că este al doilea nume de botez al fiicei mele...

N-a fost dificil însă s-o dibuiesc: Vila Castelul Maria, Banpotoc, în apropierea Simeriei. Destul de aproape de punctul terminus al călătoriei noastre. Pierdeam ceva socializare (aveam să recuperăm, fără îndoială), dar a doua zi puteam să dăm o fugă în Geoagiul vecin, către care mă trăgea o ață inexplicabilă... Am învățat de-a lungul vremii că „ațele” ăstea au rostul lor și e bine să le urmez :)...

Rezervarea am făcut-o, ca de obicei, pe booking. Din ce am priceput, aveam de ales între 3 feluri de camere (ulterior am aflat că 4 sunt de toate), prețurile difereau un pic, în funcție de suprafață, dar pe mine nu mă interesa atât suprafața, cât atmosfera; și cum toate îmi plăceau, am ales-o pe cea mai ieftină, „camera din turn”, 45 de euro cu mic-dejun inclus. Cam tot atât costa și camera cu vedere la lac de la Motel Cinciș, deci tot aia din acest punct de vedere. Wow! Nu numai că era cea mai ieftină, dar, mai ales, era camera din turn! Aveam să fiu pentru câteva ore prințesa din camera din turn! Ce tare!

Cum se ajunge? Simplu. Ieșiți de pe autostrada A1 spre Simeria, traversați calea ferată, iar la primul sens giratoriu faceți dreapta pe E79, în direcția Deva. Străbateți Simeria, dar nu toată; undeva aproape de ieșirea din oraș trebuie cotit dreapta, spre Uroi (este indicator, grijă să nu-l ratați!). Țineți drumul tot înainte, lăsați pe stânga Parcul Dendrologic (era pe lista noastră de obiective, dar... multe erau! n-a fost să fie de data asta), treceți pe sub autostradă, apoi pe podul peste Mureș și ajungeți în Uroi, fix la poalele unui platou ciudat, care vă intrigase încă de când l-ați zărit prima dată de pe autostradă și pe care îl cheamă Măgura Uroiului.

În curând veți da într-un drum perpendicular, unde alt indicator vă îndrumă spre Geoagiu (dreapta; n-aveți treabă deocamdată, poate mâine), iar un altul spre Hărău (stânga). Sub acest ultim indicator rutier albastru, este și unul maro, pe care scrie Castelul Lupilor și Castelul Maria. Dacă nu te-ai informat anterior sau dacă nu ți-a reușit teleportarea și nimerești în zonă absolut întâmplător, tragi concluzia că într-acolo te-ar aștepta niște obiective turistice de vizitat, ceea ce nu e tocmai adevărat, căci ambele aparțin categoriei „dormitorii & mâncătorii”. (Despre mâncătoria de la Castelul Lupilor ne-a povestit atât de frumos colega @iulianic, vă amintiți cu siguranță).

Deci, dacă nu-i dreapta, înseamnă că-i stânga. Drumul nu e chiar cel mai grozav din lume, dar nici de speriat, doar ceva gropi, cum sigur ați mai întâlnit. Și nici n-aveți mult de mers, doar vreo 3-4 km, căci imediat dați de un al treilea indicator, spre dreapta, spre Banpotoc. (Celălalt castel, al lupilor, îl găsiți în localitatea următoare, Chimindia.) De-aici chiar e floare la ureche, nu trebuie decât să străbateți o bucățică de sat și să vă abateți undeva, tot pe dreapta, pe o alee, spre micul domeniu pe care se află Vila Castelul Maria.

Din prima clipă după ce am trecut de poarta proprietății, am înțeles că locul este cu adevărat unul aristocratic! Am lăsat mașina în parcarea spațioasă din stânga, am respirat adânc aerul încă rece de început de primăvară, apoi am pornit în direcția castelului. Ne-a întâmpinat mai mult un conac decât un castel, o clădire pe 2 niveluri, un contrast coloristic sobru, dar plăcut, partea de jos îmbrăcată în piatră, partea de sus văruită în alb, uși și ferestre închise la culoare, acoperiș în mai multe ape... și da, iată și turnul, în spate, un pic mai înalt și mai ascuțit decât restul construcției.

Am urcat cele câteva trepte străjuite de-o parte și de alta de ghivece în care mandarine însorite se răsfățau printre frunze ca niște globuri în pomul de Crăciun și am ajuns în holul în care recepția vilei este adăpostită în spatele unui birou simplu, patronat la ora la care am sosit noi de o surâzătoare doamnă. Formalitățile de cazare au fost cât se poate de simple, în sensul că, după urările de bun-venit, doamna respectivă s-a oferit să ne conducă la „camera din turn”. Înainte să urcăm, am întrebat dacă putem servi cina la restaurantul vilei (întrebare retorică, știam că putem, doar pentru asta sărisem prânzul, refuzându-l pe Tati care propusese Albota în acest scop! citisem atâtea despre renumitul restaurant al Vilei Castel Maria, că nu concepeam să ratez așa ceva, aproape că era mai important să mâncăm, decât să dormim acolo). Doamna ne-a sugerat să luăm cu noi 2 meniuri, în scopul de a le studia în cameră, după ce aveam să ne instalăm; apoi puteam comanda, iar mâncarea se va prepara în tihnă, în timp ce noi ne vom preumbla un pic prin frumoasa grădină, mângâiați de ultimile raze ale soarelui de foc!... Bun program, de acord!

Am urmat-o pe gazda noastră undeva în dreapta, am urcat câteva trepte, care ne-au condus într-un salonaș cu vreo 3 mese, dintre care cea din mijloc era frumos împodobită, părând să aștepte vizita iminentă a unui grup (ceea ce chiar avea să se întâmple). În partea stângă a acestei încăperi se afla barul locației, decorat cu zeci de pahare de toate formele și dimensiunile și dotat cu tot felul de recipiente mai mult sau mai puțin pline cu licori colorate. Niciun personaj nu se afla în spatele tejghelei, dar probabil că dacă s-ar fi impus, problema și-ar fi găsit lesne o soluție.

Ne-am continuat drumul și am ieșit din salonaș pe altă ușă decât cea prin care intrasem. „Asta e camera dumneavoastră! ”, am fost anunțați. Care cameră?! În fața noastră urcau alte câteva trepte de marmură, dar nici urmă de pat, baie și alte chestii ce se găsesc de obicei într-o cameră. „Acolo, sus, în turn! ”, ne-a lămurit doamna. Păi, da! Căci am găsit de toate la capătul scărilor, și baie pe dreapta, și cameră după baie, tot pe dreapta. Și ce cameră! Ma-măăă! Mai tare ca în poze! Doamna a zâmbit mulțumită și ne-a lăsat să ne dezmeticim în voie.

Ceea ce n-a fost tocmai simplu, căci decorul mi s-a părut copleșitor, chiar desprins dintr-o poveste, mai ales că ora amurgului se apropia și razele aurii îl poleiau din toate părțile, încăperea beneficiind de ferestre pe 3 din cei 4 pereți ai săi! O atmosferă atât de caldă și de tihnită!

Piesa principală a camerei era, bineînțeles, patul imens cu „tăblie” dantelată de fier forjat. Sub cuvertura albă croșetată aveam să descoperim așternuturi de bumbac de cea mai bună calitate, iar salteaua se va dovedi a fi una dintre cele mai odihnitoare. Am avut la dispoziție câte 2 perne „de dormit” fiecare, pe care le-am găsit sub „grădinița” de pernuțe decorative asortate cromatic cu restul încăperii (crem-maro). Lângă pat, în partea dinspre ușă, era o noptieră din lemn masiv, iar pe ea o veioză decorată cu un șirag de flori textile (șic!).

Pe peretele din stânga, un suport de bagaje, iar deasupra lui un cuier, ambele din fier forjat, asortate cu patul. Mai departe, pe colț, o altă piesă din lemn, pe care se afla televizorul cu ecran plat, iar dedesubt, într-un raft, un DVD-player. În colțul opus, în fața patului, o măsuță rotundă cu 2 scaune, precum și un corp de iluminat înalt, decorat și el cu flori roșii de mătase. Nenumăratele ferestre erau acoperite de perdele albe, simple, scurte, ce abia reușeau să filtreze razele soarelui. Pe partea dreaptă, între perdele și ferestre se interpuneau draperii deschise la culoare, dar destul de opace, lucru pe care aveam să-l apreciem a doua zi dimineața, odată cu răsăritul astrului ceresc.

Pardoseala era formată din plăci mari de gresie maronie, acoperite parțial cu un covor în nuanțe asemănătoare. Un calorifer mare conectat la centrala locației și-a făcut treaba cu brio, dar, la o adică, mai exista în cameră un calorifer electric. Nu am apelat la serviciile dumisale.

Baia era și ea frumos decorată, în aceeași notă romantică. Mi-a plăcut mult blatul spațios din dreapta intrării, pe care se găseau mai multe obiecte drăguțe: un bol plin cu mici recipiente ce conțineau șampon și gel de duș, o cutie decorată cu danteluță și floricele, adăpostind feonul, vreo 2 săpunele și ceva levănțică uscată, precum și un buchet de trandafiri și alte plante uscate, aruncat ca din întâmplare printre cele de mai sus. Peretele de deasupra acestui decor era acoperit în întregime cu oglindă, astfel că impresia de spațiu sporea corespunzător.

În rest, toaletă, chiuvetă și cabină de duș, așa cum era de așteptat. Oglindă încinsă cu un brâu frumos de faianță deasupra chiuvetei, iar alături, altă oglindă rotundă, din aceea gen lupă, la capătul unui braț metalic pliabil. Mi-a plăcut și faptul că prosoapele impecabil de albe (câte 2 de persoană) erau frumos aranjate pe un suport metalic din același film cu cele pe care le-am întâlnit în cameră. Dacă s-ar putea reproșa ceva băii, ar fi faptul că fiind construită la mansardă, o parte a acoperișului este înclinată, ceea ce obligă o persoană de înălțime peste medie să-și ferească pe alocuri extremitatea cefalică.

După inspecția băii, am continuat cu cea a holului. Am remarcat întâi răcitorul din fața camerei, plin cu câteva recipiente cu suc și bere. Pe el era o tavă cu 2 pahare, un desfăcător de sticle și un ghiveci cu violete gingașe. Dedesubt, prize și prelungitoare, utile pentru încărcat diverse. Pe unul din pereții ce însoțesc scările spre turn, la o înălțime convenabilă, se află o balustradă metalică, tot din fier forjat, iar pe peretele opus am fost încântată să descopăr din loc în loc mici firide ce adăpostesc tot felul de decorațiuni drăguțe. Ba, jos, la baza scărilor, se află și un dulap de haine, în eventualitatea că doriți ca povestea să se prelungească mai multe zile.

După ce ne-am lămurit asupra dotărilor (și ne-am declarat satisfăcuți), am hotărât ca pentru scurtă vreme să apucăm drumuri diferite: Tati să meargă la mașină să aducă bagajul, iar eu să mă duc în cameră, să încep studiul asupra meniului pentru cină. Ei, dar întâi și întâi, am avut altceva de studiat, căci prima pagină dintre coperțile bejulii relata Povestea Castelului! Cum a fost el construit cândva, demult, de un boier bun la suflet și iubitor de frumos, umblat prin lume și învățat, cum „vremuri tulburi au venit, vremuri pline de frică” și castelul a încăput pe mâini străine, cum mai târziu a fost în sfârșit salvat de o urmașă a familiei, „o fată simplă, atât de simplă încât doar ea putea să adeverească visul boierului”. Dar fata „nu ar fi reușit niciodată dacă un domn de pe tărâmuri latine nu ar fi venit cu forța lui de viață și mintea limpede, să o ghideze și să o susțină”. Locul a înflorit și a devenit o oază de liniște și armonie, căpătându-și numele după „Sfânta Mamă, cât și după rodul iubirii” celor doi.

... Ohhh... Așa m-a găsit Tati, pierdută în visare, uitând de partea prozaică a lecturii mele de seară... „Păi ce faci, Mami, nu-ți mai e foame?! ” „Stai, Tati, cătinel, că imediat alegem noi ceva bun de păpat! ” Noroc că meniul nu e foarte stufos, deci nu ne-am inhibat, ba chiar am avut vreme să-l parcurgem de 2-3 ori. O secțiune de supe, alta de paste și rizoto, una de preparate din pui, alta cu vită, alta cu porc, ceva deserturi, cam 4-5 variante pentru fiecare... Denumirile preparatelor sunt scrise în română și în engleză, cu detalii despre ingrediente pe alocuri, iar prețurile sunt specificate a fi per porție sau la 100g. Până la urmă ne-am decis pentru Piept de pui cu ciupercuțe în sos de vin alb și Feliuțe de porc rumenite cu ghimbir și măr. Am aruncat o privire și asupra celor 10 variante de mic-dejun, dar fără să aprofundăm studiul acestora.

Hai și-om mere, că acuș apune soarele... Am dat comanda pentru cină și am pornit la plimbare prin mult-lăudata grădină a domeniului. În imediata apropiere a castelului, sunt câteva mese și scaune din metal sau din piatră, strategic ascunse printre copaci, arbuști și tufe de trandafiri aflate încă în hibernare. Vă imaginați cum ar fi să-ți savurezi ceaiul sau cafeaua într-o dimineață proaspătă de vară în decorul verde pictat cu flori și cu triluri de păsărele?! Eu, una, nu prea pot, dar mi-am promis că voi afla cândva... Ba există și un mic eleșteu, cică în sezon s-ar etala nuferi pe undele sale... Așa o fi, când o să aflu cu exactitate, o să vă anunț. Micuțe alei pietruite străbat acest decor de poveste, deși nu se supără nimeni dacă pășești direct pe iarba proaspătă, smălțuită cu flori tinere de primăvară.

Grădina se continuă cu o mică livadă. Nu prea mă pricep la pomi, să vă zic de care erau, țin minte doar bobocii fragezi, auriți de soare. Există și loc de joacă pentru copii, cu leagăne, balansoare, groapă cu nisip, căsuță din aceea pe piloni în care adoră copiii să se cocoațe. Într-un spațiu din apropiere, sunt organizate adăposturi pentru cei câțiva căței ai casei. Pisicile se plimbă libere pe domeniu, dar nu au voie să intre în restaurant, oricât de jalnic ar mieuna la ușă!

Noi însă am fost primiți în restaurantul de la parter (și nici măcar n-am mieunat), ba chiar am fost îmbiați cu ceva de băut până se vor fi pregătit bucatele comandate. Ce să luăm? Păi într-un cadru atât de aristocratic, ce am putea servi decât un vin nobil și bun?! Ni s-a recomandat vinul casei, varianta „roșu ca sângele”, și n-am regretat nicio clipă. Savurând licoarea magică, am avut vreme să studiem decorul restaurantului și să intrăm și mai bine în atmosferă: șemineul în care lemnele trosneau jucăușe din când în când, pianul din colț, sfeșnicele de pe mese, muzica discretă, perdelele delicate de la ferestre, în spatele cărora s-a topit și ultima geană de lumină...

În sfârșit, a venit și mâncarea și dacă v-aș putea descrie în cuvinte senzațiile produse de contopirea aromelor, aș face-o! Dar zău că nu știu cum! Așa că trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă zic că ambele feluri alese de noi au fost, pur și simplu, ge-ni-a-le! Sau să mergeți acolo, să vă convingeți singuri. Restaurantul vilei este dealtfel renumit în zonă, vine lumea din Simeria, din Deva și din Hunedoara doar să ia cina acolo. Și eu aș face la fel dacă aș locui prin preajmă.

De obicei, nu luăm desert, un singur fel de mâncare ne este de ajuns. De data asta, eram mult prea curioși să vedem cu ce dulcegării ne-ar putea surprinde gazdele, așa că am făcut o excepție. Am comandat clătite cu miere și mere trase în aluat, niște minunății amândouă!

Am întrebat dacă și pentru micul-dejun ar trebui să ne hotărâm de cu seară, iar doamna care ne-a servit, a zis că n-ar fi rău și s-a oferit să ne aducă un meniu. „Știți ceva?! Nu ne mai aduceți niciun meniu. La cât de bun a fost totul, putem lua orice, fără frică! Să zicem... variantele 4 și... 6... Abia așteptăm să ne surprindeți din nou! ”

Somnul a venit repede, după o zi plină de impresii, dar obositoare, mai ales că în turn Wi-Fi-ul abia pâlpâia din când în când. Grupul vesel din salonașul-bar vecin nu ne-a deranjat în niciun fel, în primul rând pentru că se veselea așa, mai în surdină, cum se cuvine la fețe nobile, iar în al doilea rând că noi când dormim, dormim.

Micul-dejun ne aștepta pregătit în restaurantul de jos: telemea, ouă fierte, omletă, unt, dulceață de casă, miere, compot, iaurt, pâine, prăjiturele tot de casă, cafea. Totul servit cu dichis, în vase de porțelan alb. Bineînțeles că n-am putut mânca tot. Urcând spre turnul nostru, am găsit deschisă ușa uneia din camerele de la parter și am intrat curioși: ma-măă! mai tare ca în poze (o să vedeți!). Că veni vorba de poze, m-am uitat acasă pe site-ul de prezentare a vilei și am constatat că cel în care am intrat noi era Apartamentul Bej. Mai există Apartamentul Roșu și cel Albastru. În unele din ele încap până la 4 persoane, căci sunt dotate cu canapele extensibile.

O nouă zi minunată se întindea în fața noastră și nu se cădea s-o facem să ne aștepte prea mult, așa că am achitat cazarea și masa de seară (cam 100 ron, aceasta din urmă), am mai dat o raită prin grădină și prin livadă, care ni s-au prezentat de data asta într-o altă lumină (la propriu) și am părăsit castelul, cu promisiunea fermă că vom reveni cât de curând. Am intenționat până în ultima clipă ca, la plecarea de la Cinciș, să ne abatem pe la Banpotoc, măcar pentru o prăjitură, să vadă și copiii domeniul, dar... n-a fost să fie, ne-am temut că Istețica și cu Lukas vor întârzia la microbuzul la care făcuseră rezervare în Alba-Iulia, care avea să-i returneze la Cluj, orașul studenției lor...

Îmi doresc mult ca valurile vieții să mă mai arunce măcar o dată la Vila Castel Maria, prea mi-a plăcut locul ăsta! E chiar așa cum spun ei pe site: „un loc unde timpul stă și respiră”, unde creația Omului și Naturii se împletesc și se armonizează întru tihnă și viață simplă, dar bună. Și mi-aș mai dori (dacă nu cer prea mult), să fie pentru mai multe zile, alături de oameni dragi...

---

VIZUALIZĂRI: 2836 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI