…sau cum să petreci o zi în Washington

TIPĂREȘTE

De la New York la Arlington, Virginia

Dis de dimineață, cu bagajele făcute de noaptea trecută, am părăsit hotelul Wolcott, via stația de metrou Herald Square, ca să schimbăm linia F cu E, la Roosevelt Avenue, apoi să traversăm peronul de la Sutphin Blv, către Jamaica Station și Air Train. Pe care l-am luat doar o stație, până la Federal Circle, adică acolo de unde încep să se întindă hectarele pline cu mașini de închiriat.

Deoarece, așa cum am concluzionat în Turn, seara precedentă, a venit momentul să părăsim luminile orașului, spre umbra acelei Americi de început…

Formalitățile s-au desfășurat rapid și eficient, am luat mașina (petrecând sfertul de oră necesar dibuirii sensului tabloului de bord și, mai ales, descoperirii modalității de pornire, căci, deși avea cheie, nu avea și contactul atât de familiar, fiind necesar doar butonul Off – On. Până la urmă, toate bune și frumoase, mai puțin faptul că, la ieșire, am cotit-o dreapta, nu stânga, în așteptarea trezirii GPS-ului. Care, cuminte, și-a văzut de treabă, adică să ne indice un traseu. Dar ce traseu! Nu știu ce o fi crezut aparatul, probabil că vrem să ne sinucidem, deoarece ne-a dus înapoi, către Manhattan, pe care l-am atins tangențial, spre cealaltă ieșire, prin tunelul Holland.

Până la urmă am ieșit pe o interstatală, de unde am făcut un scurt popas, într-un sătuc tipic american, pentru un mic dejun și o cafea la un local familial, exact așa cum numai în filme vezi. Bine, era genul de localitate mică, în care se petrec acțiunile acelor filme care urmăresc romanele lui Stephen King… Ne-am zis că era o dimineață frumoasă, cu mult soare, cu multe flori colorate în parcare, așa că nu ar fi fost cazul să ne temem (prea mult).

O a doua sincopă a traseului s-a petrecut după Philadelphia, când, într-un moment de neatenție, am părăsit interstatala spre Baltimore și am cotit-o perpendicular pe ea, spre peninsula care conține statele Delaware și Maryland. Sudul peninsulei, prin Maryland, făcea parte din circuitul nostru turistic, dar nu în ziua aceea. Din fericire, nu aveam să regretăm pasul făcut – sau curba greșit luată – deoarece peisajul este uluitor acolo. Aproape de nivelul zero, ai impresia unei combinații stranii între Olanda, Veneția și Dobrogea (da, acea Dobroge, Dobroge a copilăriei multora dintre noi). Și, pe măsură ce te apropii de Washington – mai precis de podul de la Annapolis, golfurile sunt tot mai pline de vile de lux, iahturi sau stațiuni maritime, deja mustind de viață în acest sfârșit de aprilie…

Am părăsit Maryland-ul, pe la Annapolis, prin sudul Washington-ului, nu înainte de un popas la un outlet din pustie, unul din multele, ca niște orășele, unde lucrurile costă cam jumătate din prețul la care le găsești în Europa...

Iar rețeaua de străzi-șosele care ocolește capitala este amețitoare. Noroc cu GPS-ul, care ne-a scos pe lângă Pentagon, cu al său monument în amintirea aceleiași fatidice zile din septembrie 2001, la marginea Virginiei, în Arlington, dincolo de Potomac.

Iar la Best Western Iwo Jima, de la Rosslyn, am ajuns după ce, în mijlocul șoselei care putea fi luată pe drept cuvânt drept autostradă în România, dar care era un simplu bulevard de cartier, GPS-ul ne-a lăsat baltă, precizând răspicat: „Ajungeți la destinație”... De fapt, hotelul se găsea la acele coordonate, dar nu pe bulevard, ci pe o stradă paralelă, la care am ajuns destul de ușor, cu oarece noroc.

Cartierul este unul select, în vale de stația de metrou Rosslyn și de centrele comerciale și de afaceri, pe care nu le-am văzut decât adiacent, în drumul nostru către metrou sau către supermarketul „Safeway”, care ne-a asigurat de-ale traiului în acea seară.

A doua zi, dimineața, am pornit la pas către stația de metrou Rosslyn. O stație într-un mall, la rândul ei, supraetajată. Și foarte adâncă. De fapt, arhitectura stațiilor metropolitane din Washington este stranie, neprimitoare, aproape înspăimântătoare și crepuscular luminată. Poate și pentru a descuraja eventualii pierde-vară care ar dori să își petreacă veacul pe acolo. Nu știu. Oricum, metroul este funcțional. Ca peste tot, cartelele se cumpără de la automate – iar noutatea constă în faptul că nu mai sunt niște banale cartoane, ci niște carduri autentice, care, pentru acest upgrade, costă acum 2 dolari numai să le achiziționezi. Și aici avem ore de vârf și pe lângă vârf, cu prețuri diferite. În plus, este esențial să nu pierzi cartela, deoarece nu mai poți ieși din metrou fără ea. Sau trebuie să plătești încă o dată călătoria...

Așadar am coborât la etajul inferior al stației, ca să luăm trenul de pe linia portocalie (aici, liniile nu au litere sau numere, ci culori) până la L’Enfant Plaza, stația de lângă linia muzeelor Smithsonian, care poartă numele celui care a plănuit Capitala, în vremea Primului Președinte, Pierre Charles L’Enfant.

Primul popas a fost la Capitoliu. Știam că este în reabilitare, deci nu mai merita efortul de a-i urca treptele, doar că, primăvara asta, reabilitarea a cuprins și grupul statuar de lângă lac, așa că am lăsat baltă Parlamentul american și ne-am îndreptat pe aleea muzeelor, urmând traseul Sistemului Solar, desenat, la scară, prin fotografii și explicații, până la Muzeul de Științe Aerospațiale. În care pătrunzi, după controlul de rigoare, asemănător cu cel de la aeroport. De altfel, peste tot se procedează identic, însă, mă repet și eu, nu mă deranjează acest control, în contextul contemporan. Și, mai ales, muzeele sunt gratuite! Sunt multe, de-a lungul aleii ce străjuiește Institutul Smithsonian, acest templu al cunoașterii. De fapt, istoria așezământului este istoria americană, la scară... Posesor al unei averi uriașe, britanicul Smithson a lăsat-o unui nepot care, din lipsă de moștenitori, a returnat-o, conform dorinței testamentare a unchiului, Statelor Unite, cu scopul precis de a porni o instituție de cultură. Interesant e că Anglia a fost de acord cu cedarea unei asemenea bogății fostelor sale colonii – sau, într-o lume de gentlemeni, acordurile scrise sunt mai presus de orgolii. Și mai interesantă este odiseea averii, pierdută, inițial, în afaceri oneroase – ca multe afaceri guvernamentale – dar reîntoarsă la sensul originar, prin presiuni prezidențiale, câțiva ani mai târziu. Azi, aleea muzeelor – în renovare și ea – este parte integrantă a acelui centru cosmopolit, politic, cultural și științific al capitalei.

Muzeul de Științe Aerospațiale este un conglomerat de artefacte, povești, jocuri interactive, săli dedicate diferitelor etape ale cuceririi aerului și spațiului, de la primele zboruri – cu macheta la scara 1:1 a avionului cu care Orville Wright s-a ridicat în zborul memorabil din decembrie 1903, la faimoasele Spitfire, Messerschmitt, Mustang sau Zero și originalele unora dintre capsulele spațiale care i-au dus pe americani în spațiu, în programele Gemini sau Apollo. Pe lângă sălile unde copii și nu numai experimentează diferite aspecte ale fizicii zborului, te bucuri de machete ale lui Spirit of Saint Louis, cu care Charles Lindberg a traversat Atlanticul, alături de primele avioane de pasageri, ciudate, cu scaune mai degrabă asemănătoare celor din vagoanele de tren – și te miri de curajul acelor pasageri care zburau cu astfel de aparate, mai ales că, pe distanțe mari, acelea făceau nenumărate escale pentru aprovizionare. Undeva, în mijloc, la vedere, în lumina clară a zilei, efortul reunit americano-sovietic de a destinde puțin Războiul Rece sau, măcar, cursa spațială: cuplarea celor două nave, Apollo și Soiuz, ce a avut loc în 1975.

Ieșim din muzeu și ne îndreptăm spre Obelisc, simbolul puterii masonice absolute, monumentul dedicat în exclusivitate Primului Președinte, ce leagă axa Capitoliu – Memorialul Lincoln, la intersecția cu cealată axă, Casa Albă – Memorialul Jefferson. Nu întâmplătoare, această fragmentare a crucii ce stă la baza construcței capitalei: Jefferson, cel pentru care puterea însemna Președintele și Guvernul și Lincoln, mai popular, care s-a bazat pe Parlament.

Casa Albă ne-a întâmpinat primăvara aceasta cu un ditamai cortul pe peluza din spate, adică exact acolo unde se fac cele mai multe fotografii, de parcă Obama s-ar fi pregătit de cine știe ce eveniment în aer liber (trei săptămâni mai târziu aveam să constat dispariția cortului). Așadar am dat ocolul Primei Case, cu istoricul ei în minte – construită în 1800, modificată anul următor de Jefferson și arsă de englezi în 1814, cu ocazia celui de-al doilea război anglo-american – pentru a-i vizita fațada, cu pajiștea pe care au loc conferințele de presă.

Părăsim reședința prezidențială pentru a ne alătura liniei Memorialelor, din Mall-ul Național. Nu, nu este vorba despre vreo gigantică rețea de magazine, ci de un perimetru gândit încă de la ființarea Capitalei, în bunul simț al spațiilor libere, care guvernează arhitectura de dincolo de Ocean. Iar aici, între Obelisc și râul Potomac, americanii au dat frâu liber gratitudinii față de eroii neamului (lor, evident, căci, spre deosebire de noi, de exemplu, aceia chiar știu să își cinstească vitejii). Primul dintre Memoriale este cel dedicat Războiului al Doilea Mondial, un edificiu circular ce înconjoară o fântână plină cu apă prin plăcile mari, ce reprezintă toate statele Uniunii și numărul martirilor căzuți în conflagrația care a propulsat țara către hegemonia planetară.

De la Memorial începe Mirror Lake, cel care a fost în reabilitare câțiva ani, dar care, acum, reflectă răcoros lumina soarelui, flancat fiind, de-o parte și de alta, de verdeața aducătoare de umezeală. Am urmat partea dreaptă a lacului, mergând spre Potomac, deoarece undeva, pe deal, se ascunde Memorialul Războiului din Vietnam. Impresionantă creație, modestă, față de alte memoriale, dar cât de puternic te marchează aleea care te coboară pe lângă marmura neagră, lucioasă, pe care sunt inscripționate, cu litere de tipar, mii de nume, tot atâtea victime nevinovate ale unui război inutil. Din loc în loc sunt flori și câte o fotografie cu persoana încă în viață, tânără, așa cum era înainte de a porni pe drumul fără de întoarcere. Ca în fiecare an, mai vezi, pe margine, cu lacrimi în ochi, câte un veteran în cărucior, cu părul lung și alb, de parcă ar fi rămas ancorat în Woodstock-ul revoluționar în care poate a crezut, poate nu în anii tinereții sale.

Lași Memorialul în urmă, pentru marmura albă, prinsă în coloane uriașe de templu clasic, încât oamenii care se urcă pe scări par minuscule furnici, în umbra cărora tronează, la propriu, Abraham Lincoln. Înalt, alb, cu o privire senină, cuprinde toată valea, până la Capitoliul îndepărtat, părinte al unei societăți care, azi, după un veac și jumătate, încă își mai caută sensul… Dincolo de Templul lui Lincoln sunt leii, care guvernează podul peste Potomac, spre Arlington, cu al său cimitir, pe care l-am lăsat să se odihnească în pace, de data aceasta.

Am continuat drumul pe partea cealaltă a Lacului, spre Memorialul unui alt război ciudat, cel din Coreea. Iar dacă pentru noi, cei între două vârste, acesta înseamnă mai ales MASH, de fapt, soldații încremeniți în diferite poziții de luptă, cu fețele încrâncenate, dar pe care se poate citi mereu teama de marele final – așa cum genial au fost surprinși de autorii Memorialului, încât îi vezi și te transpun dincolo de ziua veselă și însorită, în mlaștini, văi și dealuri ascunse – spun povestea absurdă a unui război, ca toate războaiele, absurd.

Drumul ne-a purtat, inevitabil, spre lacul numit Bazinul Mareic, legat de Potomac și care este străjuit de celebrii cireși japonezi. Nu știu de ce, totdeauna am crezut că frumoșii pomi au fost plantați la începutul anilor ’70, ca o reconciliere americano-niponă după bombardamentele atomice, ba chiar reținusem anul 1972, ca să aflu că aceia au fost un cadou din partea primăriei Tokyo-ului, încă din 1912, ca un semn al prieteniei dintre cele două țări... Ciudată, istoria asta, unde prietenia se deschide cu obuze lansate de pe fregatele care s-au opus ordinului de expulzare a barbarilor, dat de împăratul nipon și care a continuat cu Pearl Harbour și Hiroshima... Doar că, azi, cireșii sunt chiar un simbol al păcii... Păcat că, la sfârșit de aprilie, au deja mici fructe, căci imaginea lor în floare este impresionantă...

Până acolo, însă, traversezi, inevitabil, cel mai nou Memorial, sculptat acum câțiva ani, cel al lui Martin Luther King... Un monument săpat în cea mai albă rocă, oximoron desăvârșit, dar simbol al discursului celebrului „I have a Dream”, piatra speranței. Căci din acea piatră, Luther privește azi, peste lac, spre un viitor al egalității. Poate, simbolic, privirea sa de piatră se îndreaptă către Memorialul lui Jefferson, Președintele prin excelență, cel care, deși stăpân de sclavi și tată al unor generații de metiși – fapt dovedit azi, în era geneticii dezvăluite – a avut curajul să pronunțe nedreptatea și să o lase moștenire spre rezolvare generației următoare... Deși, aici, am o obiecție... Cumva, autorii Memorialului lui Luther Jr. trebuia să aducă omagiile celui care și-a dat viața pentru Visul de care vorbea acela... Și amintesc aici pe bunul Abe...

Din nou, întortocheate sunt căile istoriei. Căci, de la Martin Luther King Jr. ajungem la Memorialul închinat FDR, singurul președinte cu patru mandate, cel care a ridicat SUA la superputerea de azi, chiar cu riscul de a o fi implicat în cea mai ucigătoare conflagrație mondială. Poate că a avut viziunea predecesorului său, Wilson, care a înțeles că democrația costă, chiar în valuta cea mai forte, sângele compatrioților. Iar, spre deosebire de Memorialele celorlați doi președinți, Lincoln și Jefferson, aici, FDR te așteaptă pe scaunul său, în mărime naturală, aproape pitic, dacă ne gândim la ceilalți doi, dar, cât de înțelept ne poartă, printre pietrele gri, scăldate de cascade artificiale și inscipționate cu citate din spusele lui care au adus națiunea americană acolo unde este și care spuse pot constitui, chiar și azi, piatra de temelie pentru orice democrație...

Iar pe malul lacului am zăbovit, pe o bancă, alături de pagoda japoneză, roasă de vremi și ploi, cadorisită de primarul Yokohamei, în 1957... Aceeași istorie oarbă!

Doar ca să încheiem plimbarea la Memorialul lui Thomas Jefferson, Președintele... Imens, în marmură neagră, privește Casa Albă din picioare, căci el este cel care a creat Statele Unite și chiar azi, la peste două secole, încă domină orizontul american.

Au trecut ore bune de când am părăsit stația de metrou de la Rosslyn, dar, în drumul nostru către stația de la Smithsonian, pe lângă clădirile guvernamentale, pe lângă Trezorerie (locul atâtor teorii ale conspirației) ne-am oprit o clipă – mai precis o jumătate de oră, până la închidere, în Muzeul de Științe Naturale, acela din primul film cu Noaptea la Muzeu… Cât să vedem evoluția umană, către ceea ce am devenit – buni sau răi – în cursa pentru dominație planetară.

Iar pe înserat, după o preumblare prin aristocratul Arlington – primul oraș de la granița Virginiei, colonia care a pus bazele Americii engleze, ne-am retras în camera uriașă de la hotelul cu nume de bătălie, Iwo Jima (deși, ce vină are ea, insula din Pacific, pentru carnagiul la care a fost supusă?), doar ca să punem la cale zilele ce vor urma.

---

VIZUALIZĂRI: 3280 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI