Kyoto, împrejurimile cu ceai verde, cu multe porți torii, cu crânguri de bambuși și nu numai …

TIPĂREȘTE

Cum spuneam în review „Japonia și atât... ” ultima zi din sejurul nostru din Kyoto, ziua plecării spre Tokyo, a fost rezervată vizitării împrejurimilor orașului: Uji cu al său ceai verde și cu celebrul Templu Byodo-in, Fushimi pentru vulpile și porțile Torii de la Altarul Inari și Arashiyama cu pădurea de bambus și templul Zen Tenryu-ji.

Având mai multe obiective de văzut, deplasări cu trenul de la un obiectiv la altul și mai ales bagajele cu noi am hotărât să plecăm cât mai devreme posibil de la hotel, adică înainte de ora 9:00 când se deschidea sala de bagaje aflată în partea de vest a Stației JR Kyoto, la parter, unde le-am lăsat și noi (deschis între orele 9:00 și 20:00, cost 420 yeni de bagaj). Cu un tren JR Nara Line Rapid Service, în circa 20 de minute, am ajuns la Uji având încă valabil JR Pass, fără de care ar fi costat 240 yeni de persoană.

Uji, unul dintre cele mai vechi orașe din Japonia, este un oraș mic cu o suprafață de aproape 70 kmp și cu puțin peste 200 de mii de locuitori. Este un oraș liniștit, cu aer proaspăt și curat, cu oameni apropiați și amabili, o stațiune de odihnă.

Situat între două dintre cele mai renumite centre istorice și culturale din Japonia, Nara, prima capitală niponă, din anul 710 până în 794 și Kyoto, capitala niponă dintre anii 794 și 1868, Uji s-a dezvoltat de timpuriu ca un centru cultural în sine. Este unul dintre puținele orașe istorice vechi cărora dezvoltarea modernă nu le-a perturbat frumusețea clasică. Se găsesc aici o stradă pietonală, Omotesando, cu ceainării și magazine ce funcționează de sute de ani, importante temple și altare, printre care și cel mai vechi altar din Japonia, un pod vechi peste râu Yodo, cunoscut și ca râul Uji, și peste 800 de ani de ceai verde.

Ryokucha, Ceaiul Verde, a fost adus din China, prin anii 700, fiind cultivat mai întâi în Kyoto și folosit de o mică parte din nobilime și de puțini preoți. Se poate considera că cel ce l-a introdus în Japonia a fost preotul budist Eisai (Yosai), fondatorul Școlii Zen Rinzai, care, la întoarcerea s-a din China, în anul 1193 a adus plante de ceai pe care le-a sădit la templele din Uji. A scris și un tratat, primul din Japonia despre ceai, Kissa Yojoki, Tratat despre Consumul Ceaiului pentru Sănătate, în care descrie modul cum ceaiul promovează armonia și menține o bună sănătate fizică și spirituală a consumatorilor. Era începutul cultivării și al culturii ceaiului în Japonia. Eisai i-a sfătuit pe preoții din Uji să cultive plantele de ceai și i-a învățat cum să prepare ceaiul verde.

În timp, reputația cultivatorilor de ceai din Uji a crescut, astăzi ceaiul de Uji fiind considerat unul de o calitate superioară. Cultura ceaiului a căpătat noi valențe prin Chanoyu, Ceremonia Ceaiului, un ritual care derivă din budhismul clasic ce s-a dezvoltat în budhismul Zen practicat în Japonia. Filozofia Zen consideră că Ceremonia Ceaiului întrunește cele patru elemente necesare spiritului: armonie, reverență, puritate și seninătate, constituenți esențiali ai unei vieți armonioase, în deplină ordine și modestie. În budhism ceaiul deține valențe sacre, asemănătoare vinului în creștinism.

Templul Byodo-in, parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, aflat la circa 10 minute de mers pe jos de stația de tren (în stânga cum ieși din stație se află un centru de informare turistică), mers pe indicatoare și marcaje, a fost înființat în anul 1053 prin amenajarea unei vile de pe malul râului Uji și adăugarea mai multor clădiri noi. Templul este considerat o modalitate de a realiza paradisul la care visa nobilimea din acea vreme. Este un templu enorm al sectei Tărâm Pur, sectă în care un rol important îl au Bodhisattva, ființe iluminate de compasiune infinită și de karma fără margini, care au jurat să nu intre în Nirvana atâta timp cât nu sunt salvate din lumea suferinței toate ființele sensibile. Este și sensul pe care îl are numele templului, byodo însemnând egal, toate fințele sunt egale în fața lui Buddha Amida care veghează asupra tuturor.

A fost construit într-o perioadă în care budhismul aflat într-un declin permanent era considerat ca terminat, datorită decadenței călugărilor și aritocrației, templul fiind ridicat tocmai pentru a opri acest declin și a consolida budhismul.

Astăzi, după aproape 1000 de ani, budhismul există încă în Japonia, călugării există și ei, dar, din clădirile de atunci se mai pot vedea doar trei, Amida-do, Kannon-do și Koro, celelalte fiind distruse de-a lungul timpului.

Am ajuns la templu pe la ora 10, am achiziționat biletele (600 yeni pentru grădină și muzeu, 300 yeni pentru vizitarea Pavilionului Pheonix), și am așteptat formarea grupului pentru a vizita Pavilionul. Vizitele se fac din 20 în 20 de minute în grup de 50 de persoane însoțiți de ghid, noi începând vizita la ora 10:10.

Așteptând, admiram clădirea ce strălucea scăldată de soarele dimineții. Acoperișul de țiglă japoneză și stâlpii de lemn lăcuit, culorile lor deosebite se reflectau în apa limpede a lacului creând împreună cu verdele grădinii o imagine uluitoare, deosebit de impresionantă.

Cea mai importantă clădire din complex, Amida-do, destinată să adăpostească statuia lui Amida Buddha Nyorai, cunoscută mai mult ca Pavilionul Phoenix, (phoenix, pasăre mitică chineză), cu linii grațioase și stil elegant, este un excelent exemplu de arhitectură japoneză din perioada Heian (sec. 9 – sec. 12). Clădirea constă dintr-o sală centrală, flancată de coridoare aripi, gemene, pe ambele ei părți, precum și un coridor coadă. Numele de Pheonix este preluat poate de la perechea de păsări Phoenix de bronz aurite, așezate pe acoperiș sau poate de la asemănarea clădirii cu o pasăre Phoenix cu aripile larg întinse. Nu foarte mare ca dimensiuni, Amida-do este considerată una din cele mai frumoase clădiri din Japonia. Este cunoscută de toți japonezii, imaginea ei fiind gravată pe moneda de 10 yeni. Pe bacnota de 10.000 de yeni este imprimată una din păsările Phoenix de pe acoperiș.

Ghida a prezentat doar în japoneză, dar văzându-ne nonasiatici, eram singurii din grup, a spus câte ceva și în engleză, și chiar ne-a arătat fanta prin care pavilionul se vede ca pe moneda de 10 yeni când este luminat noaptea. În schimb nu m-a lăsat să fac măcar o poză. Mea culpa! .

Pavilionul adăpostește o faimoasă statuie a lui Amida Nyoray și 52 Bodhisattva, vechi de 1000 de ani. Amida Nyoray, Buddha ce conduce paradisul și care în momentul morții cuiva, coboară pe pământ pentru a-i duce sufletul în "Paradisul de Vest", Raiul Budhist al Fericirii Veșnice, este sculptat în lemn de chiparos japonez, acoperit cu foițe de aur și are aproape trei metri în înălțime. Comoară națională a Japoniei, sculptată în 1053 de celebrul sculptor budhist Jocho, statuia reprezintă un Buddha cu o față armonioasă, plină de compasiune, cu obraji rotunji, ochi mari, urechi lungi, păr în spirală și barbă albă.

Statuile Bodhisattva, sunt mici statui create în 1053 în atelierul lui Jocho, cel mai cunoscut sulptor din acea perioadă și agățate pe pereții sălii, în jurul lui Amida. Sunt sculptate în lemn și acoperite cu lac colorat sau cu folie metalică. Deasupra capului au câte un halo în formă de inel și plutesc printre nori, așezați pe socluri în formă de lotus. Unii dansează sau cântă la diverse instrumente, flaut, huruitori, tobă, lăută, alții se roagă cu mâinile împreunate sau prezintă diverse obiecte de cult budiste. Există printre ei și cinci statui de călugări în diferite poziții de rugăciune. Aceste statui, așa cum erau prinse păreau că plutesc și fețele lor și forma lor m-au impresionat extraordinar. Sala și în interior este fantastică.

Pavilionul conține, de asemenea plafoane ornate precum și imagini budiste atașate pe pereții interiori și uși viu colorate, care se văd foarte bine, pavilionul fiind renovat în 2014.

Sperând să fac câteva poze, în zadar însă, am părăsit ultimii sala pornind spre grădină. Privind în urmă, așteptând ca pasărea măiastră să își ia zborul, mai pozând câte ceva (în grădină era permis fotografiatul) am ajuns la Hoshokan, Muzeul Templului, deschis în anul 2001 într-o clădire construită în cea mai mare parte în subteran, pentru a nu perturba frumusețea Sălii Phoenix. Muzeul găzduiește un bogat sortiment de artefacte valoroase și, în mai multe limbi, display-uri informative despre Byodo-in și istoria lui.

În muzeu am văzut statuile originale ale celor două păsări phoenix și ale celor 52 de Bodhisattva, clopotul templului, cele pe care le admirasem până atunci fiind copiile acestora, și alte obiecte de importanță istorică. Am reușit și câteva poze, ca peste tot fotografiatul este interzis, dar mai puține decât îmi doream. Muzeul ca și Sala Phoenix trebuie văzute împreună neapărat.

Am continuat plimbarea prin grădină trecând pe lângă Koro, Clopotnița veche de 1000 de ani, pe lângă templele Jodoin și Saisho și apoi pe lângă Kannon-do, la ieșire.

Am părăsit templul mergând pe strada Omotesando unde se găsesc mici ceainării, magazine în care se vând produse pe bază de ceai verde, bomboane, înghețată, gogoși de orez acoperite cu cremă de ceai, ceai cu gheață, care merită să fie gustate. Ne-am oprit și la Statuia lui Murasaki Shikibu, autoarea romanului medieval japonez Povestea lui Genji scris la mijlocul perioadei Heian, în jurul anului 1000, un roman cu 400 de personaje, de peste 1.000 de pagini (cu caractere latine) considerat, în general, ca fiind primul roman scris în lume. Ultimele zece capitole sunt numite și Uji-Juji, deoarece acțiunea prezentată se petrece în Uji.

Am ajuns la Tsuen Chaya, Ceainăria Tsuen, cea mai veche ceainărie din lume în care membrii familiei Tsuen pregătesc, de 25 de generații, mai exact din anul 1160, ceai pentru călătorii însetați ce ajung la podul Uji. Se află la capătul celălalt al podului, după ce treci peste el. Podul actual este construit în 1996 după originalul din anii 650 care este considerat unul dintre cele trei celebre poduri vechi din Japonia. Ne-am oprit și pe pod, am făcut câteva poze și, în jurul orei 12, am plecat spre stația JR pentru următoarea destinație. Uji mi s-a părut de vis și acum după atâta timp.

Programul de vizitare a zonei Templului Byodo-in este puțin diferit, grădina între orele 08:30 și 17:30, muzeul între orele 9 și 17, iar Sala Pheonix între 9:30 și 17:00.

Din Stația JR Uji cu un tren JR Nara Line Local am ajuns în 15 minute la Stația Inari din Fushimi, cost 240 yeni, unde am coborât pentru o scurtă vizită la Senbon Torii. Mergând pe jos am ajuns în circa 5 minute.

Fushimi este o zonă din Kyoto cunoscută prin cele peste 10 000 de porți torii câte se spune că sunt așezate aici.

Senbon Torii, Miile de Porți Torii, sunt porțile de culoare vermilon de la Fushimi Inari Shrine, Altarul Fushimi Inari, așezat la poalele muntelui sacru Inari din sudul orașului Kyoto.

Porțile creează o priveliște magnifică în care vermilonul lor se reflectă în verdele pădurii ce mărginesc potecile peste care acestea sunt așezate. Plimbarea începe prin două rânduri dense de porți paralele și durează, până în vârful muntelui, maxim două ore de urcușuri și coborâșuri pe scări de piatră, pe un traseu lung de circa patru kilometri. Murmurul râului, adierea vântului, ciripitul păsărilor, aerul curat și proaspăt, atmosfera de bun augur care te înconjoară te copleșesc facându-te să uiți că în urmă cu puțin timp erai într-un oraș aglomerat, chiar dacă era curat și nepoluat.

Porțile Torii întâlnite de-a lungul traseului sunt donații facute de către persoane fizice sau companii și pe fiecare poartă este scris numele donatorului și data donării acesteia. Costurile porților sunt de la mai putin de două sute de mii de yeni pentru una de mici dimensiuni până la peste un milion de yeni pentru o poartă mare. Donațiile însoțesc rugăciunile donatorilor către zeitatea Inari pentru recolte mai bune ca cele din anii anteriori, pentru vindecarea unor boli sau pentru succes la învățătură și reușite la examene. În credința shintoistă Inari este zeul orezului, azi însă guvernează echivalentul modern al acestuia, succesul și prosperitatea în afaceri, căruia comercianții și producătorii i se închină.

Am întâlnit foarte multe statui de vulpi. În Japonia veche, vulpile, considerate ființe inteligente, cu abilități magice ce cresc odată cu vârsta și cu înțelepciunea lor, și ființele umane au trăit împreună, conviețuire ce a dat naștere la multe legende, vulpile fiind asociate îndeaproape cu kami Inari căruia îi vor servi drept mesageri.

Multe vulpi au în gură o cheie, cheia de la hambarul cu orez pe care îl păzește. Dar nu toate au grijă de hambarele oamenilor. Se spune că există și vulpi rele, sau doar răutăcioase, vulpi care nu sunt de încredere, care înșeală sau vrăjesc oamenii. Care este realitatea? Doar ele știu…

Fushimi Inari Shrine, Altarul Fushimi Inari, altarul unde se află Senbon Torii, este altarul șef al peste 30.000 de altare Inari din întreaga Japonie.

Altarul a fost fondat în 711 de o familie foarte influentă (familia Hata), dar a ars, fiind distrus în totalitate, în martie 1468, în timpul războiului Onin, reconstrucția lui a începând în anul 1499. Am făcut o scurtă vizită templului, cel mai mult timp petrecându-l însă printre Miile de Porți Torii.

La intrare am fost întâmpinați de Nino Torii, A Doua Poartă Torii, o uriașă poartă vopsită în vermilon, culoarea care domină întreg complexul, în spatele căreia se află Romon, Poarta Turn cu etaj construită în anul 1589 de cunoscutul dictator military Toyotomi Hideyoshi. Este o poartă din arhitectura budhistă adoptată și în altarele shintoiste. Fiind un templu Inari nu are de pază cei doi câini-lei ce îl păzesc, ci două vulpi de bronz și cei doi paznici, Agyo și Ungyo. Am ajuns apoi la cele două Săli de Cult, Exterioară, Gai-Haiden și Interioară, Nai-Haiden, clădiri vopsite vermilon și bogat ornate, apoi ne-am oprit la Kagura-den, Sala de Dans în care se dansează și se cântă muzică sacră. Nu am avut norocul să vedem Miko, Fecioara din Altar, efectuând Kagura, Dansul Sacru, pentru kami al altarului. Am ajuns apoi la Gon-den sau Kari-Dono, Sala Temporară, clădire situată lângă Honden și folosită ca o locuință temporară pentru divinitate atunci când Honden nu este disponibilă.

De aici ne-am început plimbarea prin Senbon Torii, Miile de Porți Torii, care sunt puse în așa fel încât formează un coridor impresionant cu porțiuni scăldate în razele soarelui sau umbrite de pădurea în care sunt amplasate.

După circa 30 de minute de mers prin culoarul porților am ajuns la intersecția Yotsu Tsuji, aproximativ la jumătatea traseului, care ne-a oferit o frumoasă panoramă asupra orașului Kyoto. De aici traseul se continuă spre vârful muntelui, unde sunt din ce în ce mai puține porți sau se coboară spre zona centrală a altarului, ceea ce am hotărât să facem și noi. Am mers spre stânga, pe o alee, printre diferite porți torii, monumente funerare și mici altare, interesante și prin apariția altor animale ca paznici sau însoțitori.

Am mers iarăși spre stânga printre magazinele cu amulete și suveniruri, cu renumitele Fushimi Ningyo, Sirenele Fushimi, păpuși de lut ars aducătoare de noroc, cu origini vechi de sute de ani, printre cele mai bune și mai frumoase în Japonia. Sunt pictate manual în culori vii și au expresiile fețelor bine conturate.

Am continuat plimbarea pe strada pietonală cu magazine și mici restaurante care servesc Kitsune Udon, Supă Vulpe cu Tăiței, o supă cu tăiței de grâu și cu tofu prăjit sau servesc Sushi Inari, tofu prăjit înfășurat în orez îndulcit. Despre tofu, bulgări de brânză dulce și piure de soia, (pot conține și carne tocata, ardei, ceapă) se spune că este mâncărea favorită a vulpilor. Normal să apară și vulpile!!

Altarul se poate vizita oricând, fără taxe de intrare.

În câteva minute am ajuns în Stația Inari, de unde cu un tren JR Nara Line Local în 5 minute am ajuns la Stația Kyoto, cost 140 yeni. De aici cu un tren JR Sagano Line am ajuns în 15 minute la Stația Saga Arashiyama, cost 240 yeni. Încă o dată precizez că noi nu am plătit având JR Pass dar am menționat costurile de transport orientativ pentru cei care nu au.

Arashiyama, Furtună pe Munte este un cartier plăcut, turistic, din partea de vest a orașului Kyoto, o destinație căutată de locuitorii din Kyoto încă din perioada Heian pentru cadrul natural deosebit pe care îl oferă. Este foarte atractiv primăvara în timpul florilor de cireș și toamna când ruginesc frunzele. Muntele Arashiyama și râul Katsura îi întregesc frumusețea, oferind imagini incredibile. Aici am vizitat templul Tenryuji ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, Sogenchi Teien, grădina lui și pădurea de bambus Sagano.

Tenryu-ji, Templul Dragonului Ceresc, primul obiectiv întâlnit pornind din stația JR mergând pe jos circa 15 minute după indicatoare, a fost fondat în anul 1339 în memoria împăratului Godaigo pe locul unde cu cinci sute de ani în urmă fusese construit primul templu Zen din Japonia. A fost finalizat în anul 1345 și consacrat lui Gautama Buddha. A suferit multe incendii majore, fiind reconstruit la forma de astăzi în secolul 19.

Prima oprire am făcut-o la Hatto, Sala Dharma, odinioară sală de învățare a normelor budhiste, astăzi sală pentru ceremonii importante, cu un frumos dragon pictat pe tavan, cu trei statui, Buddha, preotul și patronul fondatori. Am continuat plimbarea spre Kuri, odinioară locuințele călugărilor, astăzi bucătărie și sediu administrativ dar și zonă de intrare pentru vizitare. Am admirat frumoasa clădire cu acoperișul înalt, cu fațada de lemn și tencuială albă ce adăpostește un mare tablou al lui Daruma, călugărul indian care a introdus perceptele Zen în China, de fapt fondatorul budismului Zen, apoi am vizitat Hojo, locuința starețului, unde am văzut cele trei săli separate prin uși glisante care prin închiderea sau deschiderea lor pot forma una, două sau trei camere. Am reușit să și pozez marele dragon pictat pe acestea. Hojo servește ca zonă de recepție pentru oaspeții templului, pentru întâlniri sau alte ceremonii. Am admirat grădina templului care privită de aici oferă imagini ce par adevărate picturi. Am vizitat și Sala de desen (Shoin) și apoi printr-un coridor acoperit am mers la Taho-den, Sala comorilor, o clădire frumoasă și elegantă ce amintește de reședința medievală a unei familii bogate aristocrate. Adăpostește un altar cu o statuie a împăratului Godaigo. Templul se vizitează între orele 8:30 la 17:30, intrarea fiind de 500 yeni.

Sogenchi Teien, Grădina Sogenchi, Grădina Iazului Sogen cum este cunoscută grădina templului a fost concepută de călugărul fondator al templului, Muso Soseki, astfel încât vizitatorii pot vedea un peisaj în schimbare în timp ce merg pe aleile din jurul iazului Sogen aflat în mijlocul ei. Creatorul grădinii a folosit și tehnica shakkei, peisaj împrumutat, integrând munții Kameyama și Arashiyama situați în afară, în designul ei.

Pe dealul din spatele bazinului este amenajat un aranjament din piatre mari ce reprezintă Cascada Poarta Dragonului de pe fluvial Galben din China, un râu de munte ce se varsă în iaz printr-o cascadă în care înoată crapi. Admirând-o mi-am amintit de legenda chinezească a crapului care înoată într-o cascadă pentru a deveni dragon, transformare care, în filozofia Zen simbolizează iluminarea. Nu știu dacă a devenit sau nu, dar legenda este de actualitate și azi…

Grădină actuală păstrează foarte mult din aspectul ei inițial fiind considerată una din cele mai rafinate grădini japoneze.

Sagano Chikurin, Pădurea de Bambus Sagado situată în partea de nord-vest a bazinului Kyoto, este una din cele mai spectaculoase zone naturale din Japonia, atât prin frumusețea ei naturală, cât și prin sunetele vântului ce suflă printre bambuși. De altfel acest sunet a fost selectat între cele o sută de sunete ce trebuie conservate în Japonia.

Tulpinile verzi, groase de bambuși ce urcă la nesfârșit, pâna la cer, se împletesc peste alei dând naștere unor adevărate coridoare, se clatină ușor în adierea vântului iar razele soarelui se joacă printre frunzele verzi foșnitoare. Mișcarea face tulpinile să se ciocnească, să se împletească, să se răsucească scoțând sunete stranii, sunete de basm care parcă vin dintr-o altă lume, o lume magică.

Era un spactacol de sunet și lumini, ceva ca de poveste, care-mi va rămâne mult timp în amintiri.

Pădurea este străbătută de alei pavate cu piatră, cu balustrade de bambuși, pe care întâlnești tineri cu ricșe care te îmbie la plimbare.

Am ieșit din pădure și pe jos, în circa 15 minute, am ajuns la stație de unde am ajuns, în jurul orei 18:30, la Stația Kyoto.

Am luat bagajele și în jurul orei 19:00 urcam într-un tren Shinkansen fără rezervare, pentru Tokyo.

Kyoto este destinația din Japonia ce nu trebuie omisă, atât pentru oraș cât și pentru împrejurimi. Sunt foarte multe obiective ce merită văzute și îți trebuie mult timp pentru aceasta. Am încercat să le văd pe cele mai importante, dar pot spune că au rămas destule nevăzute. Merită să stai aici și o săptămână pentru că ai ce vedea... dar timpul...

Rog pe webmaster să atașeze reviewului melodia următoare: https://www.youtube.com/watch?v=chwADnoFDng&list=PL867386DA52E2681B

---

VIZUALIZĂRI: 3666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI