Cetatea Mălăiești – fortificație cnezială hațegană

TIPĂREȘTE

Județul Hunedoara este înțesat de obiective istorice cu rol deosebit în istoria noastră. Castele imense dar și mici cetăți nobiliare, biserici solide de piatră, monumente arhitecturale rurale, situri arheologice de importanță națională, monumente industriale, peisaje deosebite se adună pe teritoriul județului de astăzi (ori a „țărilor” și „ținuturilor” de altădată).

După o documentare temeinică în ceea ce privește obiectivele de vizitat în drum spre Cinciș am trecut pe listă și Cetatea Mălăiești. Monumentul istoric a fost implicat într-o restaurare controversată, operațiune în care au fost investiți bani europeni (circa 1,5 milioane de Euro) și care a durat vreo doi ani. Unii istorici și specialiști medieviști consideră că refacerea cetății nu a respectat tehnicile epocii și planimetria originală: s-au utilizat cărămizi, tencuieli, au fost introduse ferestre, donjonul a fost „dotat” cu acoperiș, etc. Poate că au și ei dreptate, dar dacă privim din punct de vedere al turistului obișnuit (care nu e specialist în istorie medievală ori artă și arhitectură) aspectul actual al cetății este mult mai atractiv și mai interesant. Comparând fotografiile de azi cu cele ale ruinelor de ieri se observă schimbările aplicate fortificației și zonei înconjurătoare. Mai multe cetăți din țară (Rupea, Neamț, Suceava, Deva) au trecut prin restaurări și reabilitări, uneori radicale, care au provocat atât reacții pozitive, cât și negative. De multe ori vizităm obiective unde ajungem cu greu și unde suntem întâmpinați de câteva ziduri ruinate, fără panouri informative – pentru unii constituie un loc romantic, pentru alții doar niște dărmături. Depinde din ce perspectivă privești: a specialistului sau a omului obișnuit. Prea multe monumente istorice și religioase din această țară zac în paragină, riscul de a dispărea complet în câteva zeci de ani fiind mare. Astfel, restaurările de azi sunt un lucru benefic? Ori mai bine lăsăm ruinele în pace și ne bazăm pe bogata imaginație a vizitatorului? Greu de dat un răspuns care să mulțumească pe toată lumea.

Localizare și acces. După ce am străbătut Defileul Jiului și municipiul Petroșani, ne continuăm drumul pe E79 (DN 66). În localitatea Ohaba de sub Piatră virăm la stânga pe DJ 667A către Nucșoara – există și indicator mare către Cetatea Mălăiești (9 km). Se străbat două localități surori: Sălașu de Jos și de Sus, iar după ce intrăm în satul Mălăiești ne apare indicator stânga către monumentul istoric. După doar câteva sute de metri ajungem într-o parcare amenajată unde vom lăsa autoturismul. Calitatea covorului asfaltic de pe drumul județean 667A e bună, peisajul deluros și câmpurile arate recent te însoțesc pe ambele părți ale șoselei.

Scurt istoric. Prima dată a fost construit la Mălăiești donjonul central cu mai multe etaje, cu rol de apărare și locuință, turn ridicat la sfârșitul secolului al XIV-lea de către cnezii români din Sălașu de Sus. În secolul următor, cnezii din familia Sărăcin adaugă fortificației un zid circular prevăzut cu drum de strajă. Ultima modificare are loc în secolul al XVI-lea atunci când, pentru a face față progresului armamentului de asediu, se adaugă patru bastioane și se supraînalță zidul înconjurător și donjonul. Tot acum apare un mic palat între donjon și ziduri, pentru a oferi mai mult confort nobililor ce dețineau fortificația. Cetatea Mălăiești a fost distrusă în secolul al XVIII-lea în urma unui asediu al armatei habsburgice aflată în conflict cu principele Transilvaniei Francisc Rakoczi al II-lea (așa-numita revoltă a „curuților”).

Vizita cetății. Din parcarea amenajată accedem pe o alee din piatră cubică spre platoul înalt unde este situată cetatea. Deja peste vârful copacilor, proiectat pe fundalul crestelor încă înzăpezite ale munților, zărim donjonul fortificației. La baza platoului avem de ales între două căi de acces: o alee pietruită cu un plan înclinat mai accesibil sau o alee în trepte umplute cu pietriș, puțin mai solicitantă (doar puțin). „Atacăm” cetatea pe aleea în trepte și curând ajungem în curtea interioară – suntem singurii „invadatori” la acea oră (16.00). Aveam să constatăm că programul de vizitare a miniexpoziției din donjon este de luni până vineri între orele 10.00 – 16.00, iar sâmbăta și duminica între orele 10.00 – 18.00 (deci doamna care aștepta un autobuz în capătul uliței era persoana de la cetate, ne-am dat noi seama ulterior). Totuși, înafară de expoziția din donjon (care era încuiat, normal) am putut vizita pe îndelete toate spațiile exterioare. Micuța curte a cetății e pietruită cu pietre de râu; la exterior au fost consolidate contururile bastioanelor; porțiunea de zid înconjurător a fost refăcută (este marcat prin dungă albă zidul original). Accesul în donjonul-locuință se face de la nivelul doi prin intermediul unor scări de lemn (care se puteau retrage în caz de atac). A fost refăcută galeria de strajă, creneluri străpung zidul din loc în loc; un balcon exterior facilitează accesul în donjon – de pe acest balcon de lemn se deschid priveliști minunate spre zonele înconjurătoare (probabil de la ultimul nivel al donjonului imaginile sunt și mai sugestive). Lângă cetate a fost amenajat un mic amfiteatru cu scenă pentru desfășurarea activităților culturale (și nu a petrecerilor aleșilor locali, cum s-a întâmplat luna trecută). La exterior observăm mici contraforți ce sprijină zidul circular și bastioanele ce ies înafară (într-unul din ele arheologii au descoperit fragmente de coloane, ceramică, basoreliefuri provenind dintr-o villa rustica din vecinătate – este un fapt comun multor edificii militare și religioase medievale din Țara Hațegului: reutilizarea materialelor din siturile romane).

Monumentele din Sălașu de Sus. De-a lungul drumului județean am observat peste tot plăcuțe indicatoare și informative noi – este vorba despre marcaje montate ca urmare a derulării unui proiect cu fonduri europene: înființarea unui centru local de informare turistică în comuna Sălașu de Sus. Biserica „iobagilor” este situată în centrul localității Sălașu de Sus, are hramul „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, datează din secolul al XVI-lea fiind o ctitorie a familiei cneziale românești Sărăcin. După stingerea acestei familii în secolul al XVII-lea, biserica ajunge sub tutela unei familii nobiliare maghiare care o cedează spre folosință țăranilor iobagi din zonă (de aici și numele). La intrare în satul Sălașu de Sus se află și ruinele curții nobiliare a cnezatului Sălașului (secolele XIV-XVII) – inițial un turn de apărare fortificat, extins apoi cu o locuință nobiliară spațioasă și confortabilă, prevăzută cu turnuri de colț. Zidurile groase de circa 1 m au rezistat timpului; putem pătrunde în incintă pe sub ruinele unui turn, printr-o deschizătură joasă – observăm arcade de cărămidă, creneluri, goluri de ferestre și masive ziduri din pietre de râu. În curte ar fi existat și o capelă cu clopotniță. Dacă aici în satul Sălașu de Sus cnezii români își aveau locuința permanentă (ușor fortificată), locul de refugiu și adăpost era constituit de cetatea Mălăiești.

Recomandări. Dacă aveți în plan o vacanță în Țara Hațegului nu ocoliți aceste obiective de pe drumul ce merge spre Retezat. Cetatea Mălăiești (corect ori ba restaurată) constituie acum un punct turistic important al zonei; organizarea unor evenimente cultural-artistice în aer liber ar crește vizibilitatea și numărul de turiști. Accesul e facil, șoseaua se prezintă în condiții bune, indicatoare există în număr suficient. Timp și vreme bună să fie!

---

VIZUALIZĂRI: 1939 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI