Kenya, o poveste regală

TIPĂREȘTE

Kenya, februarie 1952. Două prezente neobișnuite în pustietatea locului-Prințesa Regală Elisabeta și Ducele de Edinburgh Philip, proaspăt convertit la religia anglicană, în ideea păstrării sângelui albastru al dinastiei, poposesc la Cabana Treetop, la poalele Muntelui Kenya. Tânărul Phillip, educat în spirit militar, atletic și cu un istoric de bon viveur, urma să preia comanda flotei regale, în timp ce Elisabeta, cu ochii ei de un albastru intens, luminoși și hipnotici, cum spun martorii vremii, îndrăgostită de el încă de la vârsta de 13 ani, își mai păstrează exuberanța unei tinere trecute prin pensioane și ceremonii regale demne de o viitoare moștenitoare a tronului.

Tinerii sunt cazați la Cabana Treetop, de la poalele Muntelui Kenya- unică la aceea vreme, în una dintre cele două camere așezate chiar într-un copac, unde o platformă le asigura o priveliște nemaiîntâlnită a junglei: la câteva sute de metri, toate animalele zonei, începând cu cirezile de elefanți și sfârșind cu leii sau tigrii, veneau la un lac să-și potolească setea. Camera de filmat a Elisabetei era atât de solicitată, încât prințesa își dorea să-și bea mereu ceaiul în timpul filmărilor, pe când Philip se dedica exclusiv pescuitului de păstrăv. Extazul unei vacanțe exotice se ridica la cele mai înalte cote iar tinerii însurăței uitaseră complet de pericolul iminent al mișcării de eliberare declanșată de temutul Mau Mau.

În noaptea de 5 spre 6 februarie, ministrul justiției, care îi însoțea, primește vestea fulgerătoare a morții Regelui George al 6-lea. Aici, în Kenya, istoria lumii se va schimba doar în câteva minute.

Umorul incorigibil englez nu dispare nici în cele mai dureroase momente ale vieții: presa vremii consemnează că Elisabeta este singura domnișoară din lume care atunci când stătea în copac era prințesă, pentru ca la coborâre să devină regină în toată puterea cuvântului...

Viitorul cuplu regal se întoarce urgent în țară, cu o aliură de morgă, întreruptă doar pentru câteva minute în timpul zborului dintre Dakota și Londra, atunci când Elisabeta izbucnește într-un plâns sfâșietor. Pe măsură ce se apropie de aterizare, ochii Elisabetei își recapătă aura regală iar ceremonia înscăunării devine doar o chestiune de timp. În acest timp, în toată Anglia se declașază goana după primele televizoare alb-negru. Noua regină trebuie văzută de toți supușii beneficiari ai extinderii Imperiului.

Se spune că inima reginei a rămas în Kenya, motiv pentru care Regina Elisabeta a 2-a, își ia cu sine toate visele și revine la Toptree (1983), pe unde trecuse de curând și Charles Chaplin. Șederea Majestații Sale este marcată de lungi momente de melancolie, dar timpul se scurge nemilos chiar și pentru cei din marile familii regale, nevoite, la rândul lor, să trăiască din amintiri.

Oare merita mai mult Kenya din partea carismaticei regine?

Curând, Toptree devine o oportunitate de afaceri rară- un hotel de 4 stele, cu 36 de camere, unde, așa cum îmi confirmă o familie de englezi, locurile se ocupă cu cel putin 2 ani înainte.

Cum rămâne însă cu Kenya? Cum rămâne cu valul de tristețe așternut ca o noapte a junglei peste fața acestui popor blând, obișnuit cu durerea? Statutul actual de fost dominion, venit după comerțul cu sclavi început de arabi încă din sec. al 3-lea și continuat cu aceeași cruzime de portughezi (sec. 15-16), dominația engleză (sec 18-19), un război mondial, nu schimbă nimic spectaculos în evoluția kenyanului de rând. În afară de adoptarea sistemului de învâțământ britanic și de asociațiile neguvernamentale care fac pași fermi în asanarea vieții acestui popor oropsit, șomajul de 45%, corupția și lipsa banilor închid multe perspective, aici în Kenya.

Winston Churchill este întrebat la o conferință de presă ce se întâmplă cu Kenya? Cu o privire care putea îngheța și un urs polar, promul ministru răspunde sec:

- Kenya nu mai intră în calculele Coroanei Britanice, domnilor!

Turismul le apare la orizont ca și un prinț bun și darnic, cu un dram de speranță și le inviorează viața de zi cu zi. Un zâmbet, o mână întinsă, o glumă, mai pot schimba câte ceva.

- Mă bucur atât de mult câ românii ne iubesc țara. Dar unde merg banii noștri? mă întreabă Joseph, noul meu prieten din Mombasa.

Ah, era să uit. Prin 1963, anul dobândirii independenței, guvernul britanic donează 20 milioane de lire sterline-averea unui nobil mai înstărit- drept compensație pentru represiunea sângeroasă a mișcării de eliberare conduse de Mau Mau. Too little, too late (prea puțin și pra târziu), ar spune orice englez cu scaun la cap.

Dar Obama? Obama, fiul Kenyei? După o singură vizită ca senator, în urma căreia câteva mii de instituții îi poartă numele, s-a mulțumit să-i încurajeze pe drumul democrației, ca și când grefarea acesteia pe scheletul societăților semitribale din Africa ar fi dat pe undeva rezultate.

Sunt pretutindeni societăți care cunosc urcușurile și coborâșurile istoriei și pretind că au învățat din greșelile trecutului. Dar aici, în Kenya, am văzut cum un popor cu trupul însângerat, se ridică pur și simplu de la pământ, ducându-și cu durere prin istorie tradițiile și valorile dobândite în veșnicia junglei, spre un viitor mai îndepărtat, unde trebuie să ajungă, păstrându-și speranța, într-o bună zi.

Până atunci, Kenya, de care m-am atașat iremediabil, va rămâne o piatră semiprețioasă pe coroana Imperiului Britanic.

PS: Închei periplul meu prin "inima neagră a lumii", cu două secvențe video dedicate webilor noștri și intregii comunități de pe site: un salut paraverbal, în care o să vedeți cât de sărace sunt formele noastre de salut, atunci când ne revedem prietenii și un cor de copii care vă urează tuturor cele mai frumoase împliniri!

===

---

VIZUALIZĂRI: 3913 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI