Chez Kenza, Meknes – dincolo de o simplă experiență gastronomică

TIPĂREȘTE

-Ești sigură că vrei să mergem acolo? mă întreabă R. în vreme ce cotim la stânga, apoi la dreapta, apoi iar la stânga pe o străduță îngustă tare, cu pereți cojiți, și care pare că se va înfunda imediat. Putem oricând să mergem în piață, ai văzut că am mâncat bine și ieftin, și e plin de lume. Nu ne uităm la grăsimea de pe vasele de tajin, că și-așa e întuneric, și gata.

-Da, habibi, sunt sigură. Nu degeaba ne-a trimis aici Chantal. Kenza e fosta ei bucătăreasă, atât de bună încât Chantal mereu a sfătuit-o să-și încropească propriul ei local. Cu siguranță va merita, o să vezi, îi răspund eu cu voce sigură, în vreme ce pe dinăuntru simt la rândul meu un amestec de reținere, datorită faptului că nu mai vedem pe nimeni pe aceste străduțe întortocheate ale medinei, și de mister amestecat la rându-i cu un gram de adrenalină și altul de entuziasm.

Ăsta e adevăratul Maroc, mă gândesc, și eu chestii de-astea vreau să descopăr. Senzațiile astea le vreau pe pielea mea, care mi se face ca de găină câteodată, atunci când îmi dau seama cât de norocoasă sunt...

-Bine, dacă zici tu... , se conformează R. în vreme ce-și trece brațul pe după umerii mei și mă strânge ușor spre el.

Probabil că îi transmit siguranță câteodată. Și el mie. Asta deși nici noi nu suntem prea siguri de noi înșine... Dar acest lucru nu i-l spunem celuilalt, e un truc excelent. Și funcționează.

Kenza

Tel. : +212 669-405902

Nu vă pot da îndrumări exacte despre cum se ajunge acolo. Acest restaurant (al șaselea pe TripAdvisor din Meknes) se află în miezul medinei, dar nu vă veți rătăci, pentru că tatăl Kenzei este, fără a avea studii de specialitate, un minunat marketing manager. A pus din loc în loc plăcuțe cu indicatoare spre restaurant, deci veți ajunge fără probleme, chiar și seara, când labirintul medinei, plin de magazine de tot felul pe o parte și pe alta, te face să crezi că toate străduțele sunt identice, și parcă n-ai mai ști pe unde să te întorci.

Când în sfârșit ajungem, ne aflăm în fața a două uși și ne uităm unul la altul (nu neapărat ca vițelul...), neștiind la care să ciocănim. În cele din urmă ne hotărâm la cea din dreapta. În câteva secunde ne deschide un domn a cărui vârstă era destul de greu de ghicit/intuit, ca la mulți marocani de altfel. Un domn slăbuț, cu un zâmbet permanent care face să i se vadă dantura incompletă. Prima impresie o simt în privirea lui R. : Unde m-ai adus, habibo? Stai, dragă, ia să vezi ce loc autentic o să fie, îi răspund eu cu juma’ de gură.

Domnul nostru vorbește o franceză fluentă și este foarte, foarte amabil. Urcăm pe o scară de lemn, care scârțâie sub picioare, ornată pe ici pe colo cu câte o combinație de kitch plus tradițional (cred că știți despre ce vorbesc). Și repede ajungem la etajul unu, unde două mici saloane ne așteaptă... goale. Puteți alege unde doriți să stați, ne invită gazda. Oau, vă mulțumim, îi răspundem și noi. Ne învârtim preț de câteva secunde, nu mai mult pentru că locul nu este foarte mare, și imediat alegem un colțișor marocan unde să fim doar noi doi, unde eu să fiu cadâna și R. sultanul cel frumos și bun...

-Este sau nu autentic localul? îl întreb pe sultanul meu, în vreme ce nu mai prididim uitându-ne încolo și-ncoace.

Nici firimitură de lux, totul este modest, foarte modest: mobilă, ornamente, veselă, preșuri... Dar locul are atâta farmec! Canapele joase, cu pături țesute în casă, cu siguranță; perne cu motive tradiționale peste tot; perdele așijderea; cufere de lemn vechi, cu incrustații artizanale superbe; felinare recuperate de prin podul cu vechituri, superbe; fețe de masă cusute la mână; un raft cu vase de lut de artizanat... Știți... e ceva în Marocul ăsta simplu și tradițional care îmi amintește de Românica noastră. Probabil și de-aia mă atrage atât de mult de fiecare dată. O plasmă agățată pe unul din pereți, pe care nici nu o băgasem în seamă, și un monitor vechi, așezat pe o măsuță și cu o pernă mare pe post de scaun, ne aduc aminte de epoca în care trăim.

Gazda noastră ne privește răbdătoare, așteptând să ne facem poze, oferindu-ne un meniu simplu și zâmbindu-ne în permanență. Putem alege un meniu complet, cu aperitiv (nespecificat), fel principal, desert și ceai cu mentă. Dar avem experiența din serile trecute. Porțiile sunt generoase. Astfel că trecem la felurile oferite separat. Sunt câteva feluri de salate (marocană, variată, caldă) cu prețuri între 25 și 30 DH (luați zeroul de la sfârșit și obțineti prețul aproximativ în euro). Vreo două feluri de supe (marocană și de legume) , la 25 DH. Apoi cunoscutele tajinuri (de pui și măsline, de pui și prune, de legume pentru vegetarieni, de carne tocată) , cu prețuri între 75 și 80 DH. Cuscusul costă 90 DH. Cheveux d’anges (sau păr de înger, un fel tradițional nelipsit de la petreceri, și pe care noi l-am mâncat la Riad Safir în ultima seară) costă 120 DH. De asemenea sunt câteva feluri de pastilla: de pui, de porumbel, de fructe de mare, etc., și costă între 95 și 120 DH. Ca băuturi, se poate alege între tipicele răcoritoare (15 DH), apă (minerală sau nu, 20 DH), ceai de mentă și suc (15 DH). Aici sucul este mai ieftin ca apa... Am ales repede: o salată marocană, un tajine de pui și o pastilla de porumbel.

Domnul nostru (că sultanul a rămas cu mine la masă) a coborât în bucătărie să-i ducă comanda Kenzei (ce rău îmi pare că nu am cunoscut-o în persoană; data viitoare sigur o voi face), și a revenit imediat cu apa, un coș cu pâine făcută în casă (sunt înnebunită după lipiile lor, dar astea erau altfel) și două farfuriuțe cu măsline și smochine murate și condimentate. Bun, ne gândim. Acum să stăm să ne îmbibăm de atmosfera asta frumoasă, să vorbim în șoaptă și să înregistrăm momentele astea pe retină și pe ochii minții ca să rămână acolo pe vecie... Dar... nu, nu rămânem singuri, pentru că domnul nostru, pe care îl cheamă – cum altfel? – Mohammed, știe cum să facă timpul să treacă mai repede. Inițial nu ne vine să credem: cum adică, va rămâne acolo cu noi în timp ce mâncăm? Poate vrem să fim doar noi, că doar de-aia am ales colțul ăsta din restaurant! Ei aș! Zâmbetul nu ne piere, pentru că Mohammed este un interlocutor desăvârșit. Se vede clar și imediat că are școala vieții, că e umblat, chiar dacă nu prin străinătățuri, că știe cum să vorbească și să captiveze. Are un tic în vorbire, în pronunție mai degrabă (și un altul la mers), nu știu exact ce ar putea fi, dar se înțelege perfect tot ce spune. A fost comerciant în tinerețe. Cum altfel? Că doar arabii au spiritul comercial în sânge. Ne povestește cum a vândut aia și aia, de colo până colo, ne face glume subtile, vorbește cu subînțelesuri, și mai ales zâmbește. Zâmbește și mai tare când începe să ne întrebe cu ce treburi prin oraș, și mai ales când îi spune sultanului meu că vai ce cadână are, ha, ha, și eu nu știu dacă să mă fâstâcesc sau să zâmbesc la rândul meu. Așa că le fac pe amândouă. Și mai mănânc o măslină de-asta murată. Că tare bune sunt. Efectiv nu știm când trece timpul. Parcă am și uitat că am venit să măncâm, zice R. Nu, habibi, am venit să trăim o experiență dincolo de gastronomie. Care binevenită fie și ea, că mațul, indiferent la trăirile noastre socioculturale, începe să ghiorțăie exact când Mohammed se duce după felurile comandate.

Le aduce pe o tăviță simplă, făcând pe ospătarul, unul modest dar autentic, pe care sper din tot sufletul să-l reîntâlnesc la anul. Ni le așează cu grijă, și noi deja ne gândim să-l poftim să mănânce cu noi. Dar nu. Mohammed are totul gândit dinainte. Ne-a oferit simpatica conversație doar ca să nu ni se pară mult până mâncarea a fost gata. Suntem singurii clienți în seara asta, iar mâncarea este proaspătă și... minunată, aveam să vedem imediat. Salata e mai asemănătoare cu a noastră decât cu cea spaniolă. Marocanii, ca și noi, taie roșiile și castraveții în bucăți mai mici, în vreme ce spaniolilor le place să apuce cu furculița o bucată bună de roșie. Diferența ar fi... condimentată. Nu are chimen, nu, deși nu m-ar fi deranjat deloc, așa de mult îmi place chimenul (de anul trecut îmi tot fac salata de morcovi fierți și rumeniți un pic în ulei, cu usturoi, pătrunjel și mult chimen;)). Tajinul și pastilla sunt... să te lingi pe degete, nu alta. Pastilla minunat prezentată, cu amestecul de dulce sărat de la zahărul pudră de pe deasupra, și al scorțișoarei... O explozie de arome care te fac să nici nu mai vorbești între timp. Ah, ba da, vorbești, dar doar atât cât să spui: Doamne, ce bun e!

Mâncarea e suficientă pentru două persoane, ba, ne cam străduim să nu lăsăm nimic în farfurie, ca niște copii ascultători. Când reușim să terminăm tot, ne lingem pe buze, mai zicem o dată ce bun a fost, și mai facem niște poze. Cred că începem să și vorbim, pentru că Mohammed nu întârzie să-și facă apariția. Știe el ce știe. Se oferă să ne facă o poză împreună, în timp ce-i mai zice o dată sultanului meu să mă iubească și să mă prețuiască pe vecie. Amin;).

Și acum vin cele două anecdote ale serii. Super simpatice. Omul ne întreabă: Doriți factura? Oh, yes, zic cu voce tare, și mă uit încântată la R., pentru că în serile anterioare, oricât încercasem să obținem bon fiscal, cea mai mare reușită a noastră fusese o bucățică de hârtie, și-aia murdară și mototolită, fără ștampilă, fără nimic oficial... Oh yes, zic și atunci când primesc bonul de la Mohammed, fără ștampilă, fără nimic oficial... Zâmbetul afișat de la o ureche la alta mă face să trec peste acest amănunt fără importanță.

Domnul nostru se oferă să ne conducă până la Riad, și sultanul meu se bucură în gând (și pe față), deși ne aflăm la doi pași. La sosire îi spusesem cine ne trimisese acolo, și Mohammed exclamase: Să-i dea Dumnezeu sănătate maximă doamnei Chantal! Bun, deci. E clar că știe unde ne duce. Poate pe vreo scurtătură. Plătim deci (cam vreo 20-25 euro), ieșim, și-l urmăm pe străduțele aproape pustii, cu tarabe strânse și obloane trase, dar cu câte un grup de tineri (băieți) care stau la taclale. Ce frumos, mă gândesc, o să vedem medina și noaptea, ba și cu ghid local. Mda. O vedem. Pe medină adică. O vedem, și-o tot vedem, și iar o străduță îngustă, și alta, care seamană cu cealaltă parcă, și alta... Ba trecem și pe lânga o moschee necunoscută. Deja mergem de vreo zece-cinșpe minute și nu mai ajungem. La sosire nu făcusem atâta, și parcă nici străduțele, oricât de asemănătoare ni s-ar părea, nu erau aceleași. Dar continuăm să mergem. Pe mine mă bufnește râsul, nu la fel și pe sultan, care nu mai e sultan, ci mai degrabă sultănel. Hai habibi, îi zic, uite-te la lumina asta frumoasă de la felinare, la umbrele pe care le formează pe pereții cu văruială albă, la lemnul încrustat de pe porți. Miroase a condimente, miroase a orient, a lume arabă frumoasă, cu mistere închipuite și vise colorate... Și R. se ia după mine, și Mohammed e nevoit să se mai oprească din loc în loc, pentru ca musafirii să mai tragă o poză...

-Am ajuns, ne zice Mohamed, și se oprește în fața unei clădiri dărăpănate.

-Unde? zic eu nedumerită.

-La Riad.

-Nuuuuu, exclamăm amândoi în cor. Ăsta nu e riadul nostru.

-Ah, nu?

-Nuuuu.

Ne miram noi. Mohammed al nostru a încurcat borcanele și persoanele care-i fac reclamă. Facem drum întors, și încă o plimbărică pe jos prin medină. Las’, c-așa facem digestia, concluzionează sultanul meu, care știe el ce știe.

Concluzionez și eu: mergeți la Chez Kenza dacă doriți trăiri autentice și mâncare tradițională de excepție. Poate aveți norocul ca Mohammed să vă împărtășească o parte din viața lui, poate vă va conduce la riad la plecare, cine știe? Așa cum am scris (în română, bineînțeles) și în caietul așezat pe o măsuță la intrare în salon, Chez Kenza este un loc autentic și original cât cuprinde. Eu sunt sigură că mă voi întoarce, iar dumneavoastră/vouă vă recomand din suflet acest loc.

P. S. Ca o altă curiozitate, că tot v-am vorbit și altădată despre economia subterană din Maroc, la loc de cinste: aici oamenii cu greu se lasă convinși să aibă contract de muncă. Mă refer la clasa de jos. Nu vor contracte, nu vor asigurări sociale... pentru că au impresia că vor fi scriși cine știe pe ce listă și cine știe ce li se poate întâmpla. Asta ne-a povestit Chantal, proprietara Riadului Safir. Curios.

---

VIZUALIZĂRI: 2971 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI