Pe calea luminii

TIPĂREȘTE

„Dumnezeu nu uită de om, cum uită omul de Dumnezeu”

Cu aceste gânduri ale Părintelui Arsenie Boca am decis să vizităm mănăstirea Prislop, tărâm sfânt pentru credincioși și loc de liniște și pace sufletească.

N-am să vă ascund faptul că vizita la această mănăstire unde nu fusesem niciodată, a fost pusă în capul listei must see obiective de vizitat în Țara Hațegului, iar cu acest gând am plecat într-o zi de joi, dimineața devreme, pentru a ajunge după prânz în parcarea mănăstirii.

Dar să vă povestesc o întâmplare din trecut...

În urmă cu aproape un an, soția mea a găsit într-o arhivă din serviciul de taxe și impozite (!!!) din cadrul Primăriei Constanța, într-o carte numită “Viața Maicii Domnului” o fotografie originală veche a unui om simplu, îmbrăcat într-o manta albă prinsă cu o centură. Privea îngândurat natura iar privirea lui exprima liniște și pace sufletească. Părea cunoscut, semăna cu Părintele Arsenie Boca, dar... ce să caute acea carte și fotografie printre acte și chitanțe fiscale? Unde mai pui că fotografia este originală, developată pe un film alb-negru, puțin îmbătrânită de vreme... Am început să citim mai mult despre viața Părintelui și ne-am dorit să vizităm locurile prin care acesta a trecut, iar Prislop este doar o etapă a acestui drum. Voi reveni...

N-am să povestesc despre cum se ajunge la mănăstire, peste tot sunt indicatoare foarte vizibil poziționate, îți dai seama că te apropii de ea doar privind casele care s-au transformat în pensiuni sau vilele în mini-hoteluri. Nu m-a încântat deloc drumul, îngust, foarte îngust, destul de prost și în ultima parte a lui în reparații, probabil se lucra la lărgirea lui. Adică mult praf, pământ și coadă de mașini. Nu vreau să-mi imaginez cum ar încape pe acolo autocarele cu turiști, probabil debarcă pelerinii undeva jos, aproape de sat iar restul drumului este făcut pe jos, prin acel praf...

Din acest motiv am dorit să vizităm mănăstirea joi, într-o zi din săptămână, după-amiază, pentru a nu fi nevoit să mă încarc negativ cu problemele legate de starea drumului. Surpriza a fost să găsesc parcarea mănăstirii aproape goală, m-am felicitat în gând pentru decizia de a vizita în acea zi lăcașul de cult.

La intrarea în Mănăstire mi s-a spus că fotografiatul este interzis, iar @Iulian68, cu care mă întâlnisem acolo fără să ne vorbim mi-a pasat aparatul foto, știind că eu nu pot rezista și mai fac pe blat câteva fotografii. În anumite momente, când au fost mari Sărbători, s-au ivit și probleme, multe dintre ele fiind prinse de camerele foto sau video. Personal nu sunt de acord cu acest lucru, vin credincioși de la sute de km depărtare, care doresc o fotografie în curtea mănăstirii iar acest lucru nu este permis. Doar că una este ceea ce mi-am propus și alta este ce a ieșit, adică deși m-am setat pe modul auto la foto, n-am reușit să fac prea multe, la un moment dat chiar am uitat complet de ele. De ce? Efectiv, acea liniște permanentă, ca o mângâiere care îmi alinta sufletul, m-a făcut să uit de tot și să mă încarc cu energia pozitivă care izvora din acel loc. Vorbeam în șoaptă pentru că uitasem să vorbesc altfel, dând drumul gândurilor, captând încredere și pace în suflet.

În partea dreaptă am cumpărat lumânări pe care le-am aprins în locul special amenajat lângă Izvorul tămăduitor, de unde am luat și noi la urmă câteva sticluțe cu apă. Am urcat apoi pe aleea pietruită, străjuită din loc în loc de brazi și băncuțe către Mormântul Părintelui, loc sfânt de pelerinaj unde renunți la tot ceea ce te caracterizează, abandonându-te rugăciunii. Nu mă așteptam să fie multă lume, cred că în jur de 40 de persoane așteptau cu smerenie să se închine în fața crucii părintelui, au fost câțiva copii care păreau nerăbdători și stricau liniștea care domnea în jur, însă și ei făceau parte din darul vieții, iar acest lucru nu ne întrista...

Nu ni s-a permis să aducem flori deși pe marginea drumului până la mănăstire am descoperit numeroase tarabe cu flori sau ghivece, lângă Mormântul Părintelui Ardealului erau o mulțime de flori așezate frumos, iar altele în plus probabil ar fi stricat cromatica florală. Un agent de pază veghea ca lucrurile să decurgă normal și credincioșii să nu se arunce pe mormânt, iar un preot binecuvânta cu mir credincioșii care plecau de la mormânt.

Este foarte greu să spun ce am simțit în minutele când am atins crucea Sfântului Părinte, știu doar că rugile mele au fost ascultate. De unde știu acest lucru? Pacea sufletească, liniștea și bucuria din suflet au spus totul. Ești în stare să răspunzi oricărui lucru rău cu multă dragoste, poți ierta, poți iubi și poți fi OM! Indiferent de situație! Iar bucuria din suflet spunea multe... Si așa mă simt și acum... Încărcat cu puterea de a trece peste toate relele Pământului, cu încredere, optimism și speranță.

Trebuie să fiți acolo pentru a simți aceste lucruri și mă bucur nespus că noi am reușit să ajungem. Este un loc sfânt încărcat cu multă putere, iar dacă ești cu inimă deschisă, toată acea forță te va pătrunde și vei deveni un om mai bun!

La coborâre am luat câteva sticluțe de apă sfințită, de fapt draga noastră @Maria55 a luat, eu întârziind puțin la Peștera Sfântului Cuvios Ioan, la care se ajunge puțin mai sus de mormântul Părintelui Arsenie, după care se coboară pe un drum îngust. După ce ne-am rugat puțin în interiorul bisericii și am scris un acatist, ne-am îndreptat către ieșire, cu inima tristă că părăsesc acel loc încărcat cu energie pozitivă și multă, multă liniște.

Revenind acum la fotografia de care aminteam la începutul articolului, tot timpul cât am fost în mănăstire, ea a ținut rama cu fotografia în mână, dar a uitat să cumpere o carte despre viața Părintelui. La fotografia de final, din afara mănăstirii, cu ceilalți utilizatori AFA care ne-am întâlnit acolo, soția mea a lipsit întorcându-se pentru a cumpăra o carte. Când a revenit la mașină și a deschis cartea după ce ne-am mai închinat încă o dată la plecare, am crezut că ni se taie răsuflarea... Coperta interioară a cărții era exact fotografia pe care o găsise ea în acea arhivă! Am rămas fără cuvinte, Mariei nu-i venea să creadă, Mihaela a coborât din mașină și s-a închinat din nou. O întâmplare magică, despre care am vrut să vă povestesc. Câte șanse sunt să găsești într-o arhivă de taxe și impozite o fotografie veche a unui bărbat care nu știi cine este la momentul respectiv și după un an, să găsești acea fotografie tipărită într-o carte, la Mănăstirea Prislop. Cred că este o minune, iar dacă crezi în ea și mergi pe drumul luminii atunci ești binecuvântat! Să alegem calea luminii și să-i oferim întunericului șansa de a se lumina!

Vacanțe frumoase să aveți!

---

VIZUALIZĂRI: 3289 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI