Miramare. Un castel blestemat şi o poveste de dragoste

TIPĂREȘTE

Albul de poveste al zidurilor, verdele proaspăt al grădinii şi albastrul nostalgic al mării...

Toate dau castelului o imagine plină de romantism. Sunt mii de castele în Europa şi fiecare are o poveste închisă între ziduri. De multe ori intrăm, vedem, fotografiem, luăm nişte pliante pentru când avem mai mult timp, dar nu ascultăm povestea. Suntem grăbiţi cu scuza că tot timpul sunt multe de văzut. Uneori e bine să şi asculţi. Uneori e frumos şi să revii pentru lucruri care ţi-au scăpat.

La Castelul Miramare am ajuns mai mult din întâmplare. Găsisem pe internet informaţii, ca fiind unul din punctele de atracţie ale orasului Trieste. Venind din concediu din Croaţia am zis să prindem aşa un pic de-un picior şi Italia. Ne săturasem (aiurea) de apele albastre, de plaje şi parcuri naţionale şi am vrut o mică plimbare recreativă. Să zicem şi noi un „buongiorno” că în Croaţia n-am prea socializat din cauza barajului de limbă.

Trieste a fost cel mai aproape şi oarecum în drum. După o noapte mai nedormită (vezi impresii), o plimbare (recunosc, destul de superficială prin oraş) şi un mic dejun luat în fugă, eram gata să vedem palatul.

Am văzut o fotografie a lui pe unul din pereţii hotelului unde am stat şi am cerut mai multe informaţii de la “il padrone”. Mi-a vorbit cu multă pasiune despre el. Îmi place când oamenii vorbesc cu pasiune şi plăcere despre locurile din preajma lor. Îţi dă aşa o senzaţie de familiaritate. Întotdeauna încerc să scot de la localnci informaţii chiar dacă cunosc deja câteva lucruri dinainte. E plăcut să stai şi să asculţi cum îţi vorbesc ceilalti despre locurile dragi lor, plus că poate mai scapă şi ceva ce nu ştiai. Îi cunostea istoria şi mi l-a prezentat cam aşa: un castel construit de un bărbat de rang înalt, ca declaraţie de dragoste pentru tânăra lui soţie, fiică de împărat...

Se părea că m-am trezit din nou într-o poveste…

Şi într-adevăr, povestea lui are de toate: intrigi, dragoste, trădare si moarte. Un blestem apasă asupra castelului. Se spune că oricine locuieşte acolo va pieri prematur de o moarte violentă.

Culmea! Istoria... susţine blestemul…

’’Se spune că cine doarme în acest castel cel putin o noapte, va avea parte de o moarte brutală. Acestei legende istoria i-a dat crezare datorită faptului că arhiducele Maximilian s-a oprit în 1864 o noapte în acest castel, în drumul său spre Mexic, unde urma să fie încoronat, dar în 1867 a fost împuşcat. Arhiducele Ferdinand şi-a petrecut noaptea dinainte de călatoria la Sarajevo la castelul Miramare, unde a fost asasinat, acesta fiind începutul primului razboi mondial. Ducele Amadeo de Austria, unul dintre proprietarii castelului, a fost de asemenea asasinat în 1938. ’’

Avem asa: oraşul Trieste la 5 km, Marea Adriatică, mai precis Golful Grignano, o furtună puternică pe mare şi o debarcare prematura a arhiducelui de Habsburg Ferdinand Maximilian von Oster Reich pe un teren stâncos. Locul? Ideal pentru construirea unui castel romantic, liniştit şi elegant aşezat cu faţa la mare.

Pe lânga castel, a mai fost construita o vilă mai mica numită Castelletto, un parc atipic cu cedrii aduşi din Liban, copaci din nordul Africii, din Himalaya, Mexic, sequoia si ginkgo biloba. Sigur, exista şi grajdurile palatului.

Intrarea în grădinile castelului e gratuită, iar pentru vizitarea palatului exista o taxa de 6 euro. Asezat chiar pe malul marii, pe un teren stâncos imaginea lui e una foarte romantică. O parte din mobilier şi din operele de arta au fost mutate în timpul primului război mondial la Viena în palatele Schonbrun si Belvedere. Unele au fost recuperate ulterior. În prezent camerele castelului reproduc în mare parte structura mobilierului original a căror reconstrucţie a fost posibilă printr-o documentare fotografică.

Şi povestea…

Construit de arhiducele Maximilian de Habsburg între 1856 şi 1860 pentru tânăra şi iubita lui soţie Charlotte a Belgiei, cu intenţia de a-i oferi un loc plin de dragoste, un loc unde să se refugieze din tumultul vieţii oraşului.

Povestea spune că cei doi s-au cunoscut la o serată dansantă. Carlotte, singura fiica a primului împărat al Belgiei era considerată una din cele mai frumoase femei ale Europei din acele vremuri, ambiţioasă, inteligentă, cunoscătoare a şapte limbi străine, dar crescută de un tată rece şi indiferent, şi o mama mai mult absentă, lucruri care şi-au pus amprenta asupra psihicului tineriei fete.

Maximilian, fratele mai mic al împăratului Austriei, blond, cu ochi albastri, visător şi cu înclinaţii artistice, lipsit de ambiţii politice, a fost vrăjit de frumuseţea Charlottei. Tineri şi îndrăgostiţi, au dus o viaţă de basm până situaţia politică a vremii s-a schimbat şi amândoi au ramas fără susţinere.

Au renunţat la vechile titluri nobiliare pentru o viaţa nouă. Dorinţa de faimă şi putere a tinerei sale soţii l-a făcut pe Maximilian s-o ia pe drumurile Mexicului, în 1864 unde i-a fost promis tronul de către Napoleon al III lea. Era ultima aventură a politicii coloniale, care se va sfârsi tragic în mai puţin de trei ani... Situaţia politică a Mexicului era una mult mai dificilă decat în previziunile sale, iar Carlotte se întoarce pe continent pentru a căuta sprijinul lui Napoleon al III-lea sau al Papei Pius al IX-lea în încercarea de a stăpâni mulţimea. Aceştia şi-au retras însă promisiunile făcute, iar Maximilian, nimerit în mijlocul unui razboi civil este luat prizonier de către republicanii lui Benito Juarez şi împuşcat la scurt timp. Carlotte, avea în acel moment 26 de ani, vârstă la care a manifestat primele semne de nebunie. Soarta ei a fost la fel de nefericită, chiar daca a supravieţuit. Moartea soţului ei a ţinut-o multă vreme în întuneric.

A trăit 77 de ani, singură, într-un castel din Belgia, dar departe de Miramare şi fără a-şi recăpăta vreodată raţiunea.

Povestea începe cu "a fost odată un prinţ şi o prinţesă care se iubeau".

"... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" se împlineşte oare vreodată?

---

VIZUALIZĂRI: 4671 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI