Ceva nou despre Thassos?

TIPĂREȘTE

După experienţa în Croaţia, despre care v-am povestit deja, nevasta-mea îmi spune la începutul anului următor, pe un ton hotărât, că vrea să mergem în Grecia. Pe mine nu mă prea trăgea aţa într-acolo căci trecusem pe lângă o discuţie între doi prieteni care lăudau de zor Turcia dar, de frică să nu mănânc rece până în concediu, am zis că, na, hai s-o facem şi pe asta. Bine dragă, în Grecia, da’ unde în Grecia? Ei, nu contează. Oriunde, numai în Grecia să fie! Şi să nu mergem mult cu maşina! Na belea! După ce că habar nu aveam de unde începe şi unde se termină ţara asta care mi-era, parcă, vă spun drept, şi un pic antipatică (de când nu-i mai băteam la fotbal ori, poate, mai dinainte, de când mi-am încins creierii cu maieutica socratică), mai trebuia să stabilesc singur şi toate detaliile. Aşa că am trântit repejor o rezervare la Paralia Katerini despre care ştiam că există pentru că îşi luase cumnată-mea haină de piele (sau de blană?) de acolo.

Asta se întâmpla prin iarnă. Până când au intrat cei mici în vacanţă nu am mai avut motiv să mă gândesc la mare. Dar, de cum am început să simt miros de concediu, mi-a intrat în cap că am alergie la plaje cu nisip ca acelea de la Paralia. Aşa că deschid şi eu ochii pe o hartă a Greciei, suficient cât să văd două gâlme verzi pe o pată albastră. Ce naiba-s muştele alea? Stai că scrie – Thassos şi Samothraki. Prima mi-era cumva cunoscută. Nici a doua nu suna rău. Aşa că îmi informez nevasta despre ce cuvinte faine am învăţat eu în greacă. Da, da’ nu e mai departe? Nu ştiu dragă, stai să vedem. De la graniţă până în burta feribotului sunt vreo 500 de km. Din fericire, noi locuim la 40 de km de graniţă. Din nefericire, nu de graniţa care trebuie. Ba din contră, aşa că dublăm bugetul pentru benzină şi triplăm timpul alocat drumului.

Având acordul de la forurile superioare, mă apuc să studiez problema cu insulele şi ne hotărâm destul de repede să lăsăm pe altă dată Samothraki, mai îndepărtată de ţărm şi, după spusele unor colegi de pe aici, mai puţin „turistică”. Aşa că trec la pasul următor, cazarea. Pe care o găsesc pe unul din site-urile ce aveau în numele domeniului cuvintele „accomodation” şi „Thassos”. La rubrica „pleaşcă” (adică last minute). Pe coasta de est, în Kinyra. Chiar din ziua în care puteam ajunge acolo. Şi exact numărul de nopţi pe care le puteam sta.

Fericiţi ca nişte turişti ce pleacă în vacanţă trecem graniţa bulgărească într-o dimineaţă de august şi o tăiem de-a dreptul spre Grecia, în care intrăm prin vechiul punct de frontieră din munţi. Citisem despre traseul acela că este destul de „spooky” în ultima parte prin Bulgaria şi destul de dificil în prima parte din Grecia, dar noi nu am avut niciun eveniment demn de remarcat. Într-adevăr, şoseaua din Grecia are lăţimea unei uliţe şi este, în fond, o şosea de munte (adică plină de viraje), dar dacă nu te presează vreo oră de plecare a vreunui feribot, o poţi găsi destul de pitorească. În Xanthi intrăm cu urechile ciulite la indicaţiile Ioanei căci citisem că este un oraş înghesuit, cu multe străduţe cu sens unic. La dus nu am avut probleme, ba chiar am scăpat destul de repede şi fără probleme din oraş. La întoarcere însă, relaxat că doar dé, am mai fost o dată pe aici! , m-am încâlcit pe nişte străduţe care, orice făceam eu cu volanul, se încăpăţânau să mă scoată spre Turcia. În condiţiile în care Ioana nu reuşea deloc să se pună de acord cu indicatoarele rutiere am abordat problema bărbăteşte. Adică, dacă în dreapta e Turcia şi în stânga mai multă Grecie, şi nu vreau să mă întorc în Thassos (pe naiba nu vreau!) trebuie să o iau drept la deal, spre şi peste munţi. Aşa că, dragă, e clar că ăsta este drumul! îmi încurajez eu copilotul care sucea pe toate părţile harta şi demarez în trombă pe o străduţă ce se trudea şi ea să urce un deal abrupt. După ultimele case panta se domoleşte iar aleea noastră dă într-o şosea nou construită (şi necirculată) de unde vedem de sus tot oraşul. Uite, vezi, dacă nu te aduceam eu pe aici nu mai vedeai tu Xanthi-li aşa frumos, îi scot eu ochii doamnei care mă bodogănise în ultima vreme. Mai facem o poză, ne mai zgâim un pic la oraş şi pornim mai departe. Mai departe în necunoscut. Căci Ioana era pe câmpii iar harta nu prea reuşea să ne lămurească. După momentul de relaxare din punctul de belvedere pasagerii şi-au adus aminte că au la dispoziţie un şofer pe care să îl frece la nervi aşa că nu mai pridideau cu indicaţiile. Fă la dreapta! , Ba la stânga! , Opreşte să întrebăm pe cineva! , Hai să ne întoarcem în oraş! sunt doar câteva din sfaturile pe care m-am chinuit să le ignor o vreme. Gata dragă, uite, îi întrebăm pe ăştia doi, mă dau eu bătut într-un final. Şi oprim lângă doi tineri, el şi ea, care belesc nişte ochi mari şi dau din umeri de parcă nu i-aş fi întrebat cum ajung în „Balgaria” ci în Thailanda. Băi, hai să-i întrebăm despre ceva mai puţin exotic, mă gândesc eu, şi îmi stâlcesc limba încercând să citesc de pe hartă numele unui sătuc grecesc. Se uită ăia unul la altul, se uită la mine, se uită la hartă, se uită iar unul la altul şi dau iară din umeri. Până la urmă unul dintre ei are o sclipire de geniu şi îşi dă seama că citisem greşit o literă şi, după ce tresare bucuros că ştie răspunsul, ne face semn să mergem înainte. Le mulţumesc frumos în engleză şi le subliniez în română importanţa practică a orelor de limbi străine şi de geografie pe la care le recomand să treacă mai des şi ne despărţim zâmbind. Zâmbetul ne dispare însă câţiva km mai încolo când, după ce s-a îngustat treptat, drumul nostru se termină în curtea unei case unde doi localnici se munceau la nişte betoane. Du-te şi întreabă-i pe ăia! mă mână nevasta, ăştia sigur ştiu să îţi explice. Hai Helău şi Doamne-ajută! îi abordez eu optimist pe cei doi localnici care se dovedesc bucuroşi să lase lucrul şi să scoată turistul din beleaua în care nimerise. Singura problemă, bariera lingvistică. Deutsch? mă întreabă unul. No. English? zic eu. No. Turkish? se laudă el. No. Français? nu mă las nici eu mai prejos. No. Balgarian? are el ultimul cuvânt. Norocul sper eu să vină odată cu un cârd de plozi de vârstă şcolară care apar curioşi să vadă şi ei cine vorbeşte limbi străine în satul lor. Cei doi localnici fac repede o anchetă să afle cine e premiantul vorbitor de engleză - un puşti mai înalt care, când aude despre ce este vorba, îşi aduce aminte că trebuie să fie urgent în altă parte şi o şterge englezeşte peste un gard lăsându-ne să jucăm mai departe mima. Din fericire nu trebuie să fiu vreun geniu să înţeleg din semnele lor că trebuie să mă întorc. Cât sau până unde, asta este o altă poveste. Le mulţumesc frumos noilor mei prieteni şi, urmându-le sfatul, nimerim până la urmă şoseaua pe care o recunoaştem de la dus şi, ceva mai încolo, indicatorul mare ce ne trimite spre graniţă.

Dar gata cu divagaţiile, să nu uităm de ce ne-am întâlnit! Spre Thassos traversăm din Keramoti în al cărui port ajungem la fix ca să vedem feribotul plecând, ceea ce ne lasă vreo jumătate de oră să ne dezmorţim picioarele pe malul mării şi să ne zgâim la insula ce se vede aproape. Traversarea este scurtă, atât de scurtă încât nu reuşim să săturăm cu biscuiţi întreg stolul de pescăruşi ce se învârt gălăgioşi în jurul feribotului. Din Limenas, capitala insulei, coborâm spre sud (vorba vine „coborâm” căci şoseaua urcă mai întâi pe lângă nişte cariere de marmură şi abia mai apoi coboară spre Golden Beach) până când, într-un splendid golfuleţ închis parţial de o insuliţă împădurită, găsim Kinyra şi pensiunea în care vom fi găzduiţi.

La vreo 5 km sud de Skala Potamias şi Golden Beach, cu casele pitite printre măslini sau pomi fructiferi la marginea drumului, Kinyra nu este altceva decât un sat animat doar de şoseaua ce dă ocol insulei. Trei taverne şi un magazin sătesc strâng laolaltă localnici şi turişti în câteva momente ale zilei. După ce soarele dispare după munte, traficul se domoleşte iar liniştea ce se aşterne peste sat este deranjată doar de rostogolirea îndepărtată a valurilor. Plaja este mică şi pietroasă dar priveliştea este grozavă căci aici este locul în care muntele insulei coboară să îşi spele picioarele în mare. Destul de mulţi localnici închiriază cu succes pe perioada verii, profitând de apropierea de Golden Beach (vreo 5 km spre nord) şi Paradise Beach (tot cam atâta spre sud). La taverne se mănâncă foarte bine şi ieftin, iar unele chestii nu le-am regăsit pe nota de plată (pâinea proaspătă delicioasă, pâinea prăjită stropită cu ulei de măsline şi oregano, pepenele rece, dulce şi zemos sau apa de băut).

Despre plajele din Thassos trebuie spus că sunt remarcabile prin varietatea lor. Plaje cu nisip fin, plaje cu nisip mai grosier, plaje cu pietre, plaje cu pietricele, plaje cu pietricele de marmură, plaje sălbatice complet pustii (în august!), plaje amenajate şi aglomerate, plaje umbrite de copaci, plaje umbrite de stânci... fiecare îşi găseşte cu siguranţă plaja de vis pe insula asta. Iar dacă îţi pui o pereche de ochelari şi bagi capul sub apă... spectacolul naturii este fenomenal! Nicăieri nu am văzut atâtea feluri de vietăţi marine ca aici. Doar aici m-am scufundat la doi paşi de mal şi m-am trezit înconjurat de un banc mare de peştişori ce mă studiau curioşi şi se mişcau odată cu mine ca în filmul Nemo (senzaţia este unică). Doar aici am fost aproape de a captura o caracatiţă - mi-a luat-o înainte un puştan care, până m-am întors eu cu plasa de prins fluturi (că mi-a fost frică să pun mâna pe ea) o şi frăgezea de stânci. Castraveţi de mare, arici de mare, tot felul de crustacee... Şi, ca regulă generală, dacă plaja este pustie, sub apă e mare înghesuială. Dar nu neapărat şi invers.

Un apus superb cu soarele coborând peste muntele Athos am admirat pe o plajă mică din Skala Marion, în sud-vestul insulei. Ne-am înghesuit într-o seară şi, mai apoi, într-o dimineaţă, pe superba Saliara să ne clătim ochii cu turcoazul ireal al mării. Ne-am rătăcit mai departe, spre Vathi beach, o plajă mică şi pustie, pierdută ceva mai încolo de plaja de marmură, într-un golfuleţ împădurit. Ne-am simţit ca la Mamaia pe Golden Beach. Ne-am bălăcit printre arici de mare pe Livadi beach, plaja de sub mănăstirea Moni Archangelou. Am mai jucat volei pe plajă la Paradise şi am admirat capturile unor pescari italieni la Kinyra. Tot aici am fotografiat un răsărit de soare, pe o plajă pe care eram doar eu, o turmă de oi şi un cioban care m-a lăsat fără cuvinte cu un „How do you do” fără accent.

Şi, când am reuşit să îi scot pe cei mici din apă, am pornit, la pas, spre Ypsarion, vârful ce tronează în mijlocul insulei. Muntele nu este foarte înalt, are doar vreo 1200 de metri înălţime, însă traseul mi s-a părut greuţ căci punctul de plecare, satul de munte Panagia, este situat la o altitudine de vreo 200 de metri. Mai mult, după o primă parte la umbra pădurii, traseul iese în nişte stâncării unde soarele te moaie binişor. Apa trebuie să ţi-o cari cu tine şi copiii la fel, dacă ai vrut să îi înveţi ce înseamnă să fii montaniard. Însă, când ajungi sus, de unde se vede insula ca-n palmă, îţi dai seama pentru ce ai muncit în ultimele ore. Iar dacă scoţi din rucsac o bere, un suc şi ceva dulce ai să vezi cum cei care, la urcare, se uitau urât la tine, te votează acum, fără niciun dubiu, cel mai iubit membru al familiei.

Din Panagia am cumpărat un excelent ulei de măsline de la magazinul fabricii iar din Potamias tot felul de fructe băgate în borcane cu sirop. Cel mai bine am mâncat în Kinyra, la o tavernă cocoţată în vârful unui promontoriu (nu mai ştiu cum se numeşte, pe lângă singurul magazin din sat intri pe o străduţă ce se termină în parcarea pensiunii). În Potamis m-am amuzat de o bunică ce îmi explica, arătându-mi cu degetul, ce pusese în fiecare dintre plăcintele-i delicioase – ţiiz, ţiiz, ţiiz, sweet ţiiz, mit, mit. Am mai mâncat pe malul mării, într-o seară, în Skala Potamias, dar nu mi-a plăcut – furnicar de lume, gălăgie, ospătari solicitaţi la limita sau peste puterile lor în încercarea de a face faţă afluxului de clienţi.

Una peste alta, în insuliţa asta în care mi-ar place să mă retrag la pensie, am retrăit cu plăcere senzaţia de libertate pe care o mai avusesem în copilărie, în vacanţă la bunici. Şi poate că Thassos este mai mult de atât dar, pentru mine, concediul petrecut acolo a însemnat doar relaxare totală, cu familia, în mijlocul naturii. Vacanţă plăcută!

P. S. Dacă se poate https://www.youtube.com/watch?v=6L-_DiZlrUI Mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 3055 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI