O parte a Greciei de Anul Nou 2015

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Paralia Katerini, la hotelul Akti Muson (frumos sună) după 26 de ore. N-am dormit mai deloc, noroc cu noaptea de poveste din Bulgaria când kilometri întregi vedeam ninsoarea doar la lumina farurilor noastre şi uneori ale farurilor altor maşini care treceau pe lângă noi. Sute de kilometri ninsoarea era peste tot, pe câmpuri, pe dealuri, ori pe munţi, dar o vedeam fantastică pe orice copăcel cu crenguţe pline de zăpadă (ce să mai zic de brazi, ăsţia erau adevăraţi oameni de zăpadă fără să li se poată desluşi vreo formă proprie). Cred că după ora două-trei în noapte, pe unde treceam, ninsoarea se mai potolise însă copăceii ăia erau la fel de plini semn că îngheţase zăpada şi-i cuprinsese pe fiecare crenguţă, cât de mică ori rebelă.

Când începuse să se înziueze (mi-a plăcut teribil cum a spus asta un om din spate, parcă n-am mai auzit cuvântul ăsta dar tare drag mi-e deja) abia bănuiai albul mai intens.

În Grecia nu e deloc zăpadă (nici nu mă gândeam să fie) însă în Thessaloniki, unde am am stat vreo trei ore, sufla un vânt şi era un ger de nu ştiai pe unde să mai intru.

Tot acolo nu puteam să nu-l reîntâlnesc pe negrul „meu” din Jamaica, cel cu şnurile “norocoase” care ţopăia de Paşti. Din nou n-am putut scăpa de el, mi-a scos un şnur, mi l-a legat la mână, mi-a descântat nu ştiu ce noroace, a scos o forfecuţă din buzunar şi a tăiat aţele de prisos. N-a mai ţopăit dar tot mi-a ”luat” doi euro (că-i de-al lui Usain Bolt, hai că mai merge).

Mâine vom pleca la mănăstirile de la Meteora.

M-am întors, după alte 13 ore, dintr-o Grecie ninsă, albă şi îngheţată! Nu puteam să cred asta eu, dar nu pot crede foarte mulţi din cei de aici. Pentru mine, recunosc, a fost o zi încredibilă pe care greu o voi putea uita.

Plecasem noi spre mănăstirile de pe Meteora, acele mănăstiri din vârful unor munţi doar din piatră pe care mintea mea n-o să poată înţelege vreodată cum nişte pământeni le-au putut construi şi după vreo două ore de mers am văzut că fulguieşte. Pe câmpuri se aşternuse o brumă de zăpadă, auzisem că acolo ninge extrem de rar.

Ninsoarea uneori se mai înteţea, alteori părea că se dă bătută, dar nimic nu mă făcea să cred că până seara toată partea asta de Grecie va fi asaltată de ninsoare.

Totul era cenuşiu în jur. Mă gândeam cum fusese de Paşti drumul ăsta pe care-l făceam atunci prima dată: însorit, erau maci mulţi din loc în loc în pâlcuri pe drum, chiar câmpuri de maci. Şi treptat - treptat a început să ningă mai tare, mai temeinic. Când am ajuns în orăşelul de la baza Meteorei nu se mai vedea nimic în sus.

Dealurile erau albe, stâncile albe, şoseaua albă, plină de zăpadă. Şoferul mergea la pas (cred că 10-15 kilometri pe oră) până ne-am blocat. Zeci de autocare stăteau pe dreapta şi au apărut, ca din minune, utilaje de dezăpezit. Începea să nu mai pară glumă. S-au mişcat însă atât de repede încât în mai puţin de o jumătate de oră am putut urca la mănăstirea Varlaam. Ninsoarea continua să cadă (nici mai mult, nici mai puţin, de cum ar cădea pe Drumul Poienii în zilele bune ale iernii).

Când am coborât era iarna iernilor acolo: ningea viscolit, era frig, sufla un vânt şi fâşii de zăpadă alunecau de pe acoperişuri.

Nu ştiu ce se vede în poze, probabil multe sunt neclare (şi le voi şterge) de ninsoarea care cădea, de norii joşi, sper să rămână trei-patru în care să se poată vedea iarna şi ninsoarea de azi de pe Meteora. Aşa ceva nu trăieşti deseori în viaţă, ori dacă ai o şansă a doua sau putea să nu mai vină.

Apoi a venit morala ninsorii de la Meteora. Ne-am întors alte patru-cinci ore printr-o Grecie absolut albă, indiferent că ajungeam aproape de malul mării, ori eram la marginea munţilor. Aproape ajunsesem la hotel (unde oamenii spun că nu a mai nins de mulţi, mulţi ani) şi ningea şi viscolea de-a dreptul din toate părţile.

Evident că n-am nici un merit pentru ziua asta înzăpezită a Greciei, dar mi-am dorit-o când am întrezărit-o şi a fost superbă. Aş putea să mai trăiesc o mie de ani şi o zi ca asta eu n-o s-o mai simt în contextul ăsta. Până ieri totul era uscat, străveziu, mă întrebam, de destule ori, ce caut aici când acasă e o iarnă adevărată aşa cum îmi place.

E şase şi douăzeci şi afară viscoleşte de-a dreptul. E incredibil! Am ieşit în balcon şi e zăpadă iar vântul spulberă ninsoarea care cade în rafale. Vorba ţăranului „aşa ceva nu există”, sau cel puţin eu nu pot crede că o să cred că a fost când mă voi întoarce.

Azi am văzut o parte de Grecie sub asediul zăpezii. N-am fost departe, la vreo 40 de kilometri, dar zăpada pe câmpuri, pe case, prin curţi şi chiar pe stâlpii gardurilor (acolo se vedea perfect grosimea ei) avea 25 de centimetri. Multora de aici nu le vine să creadă ceea ce văd.

Tot ce vedeam de jur-împrejur nu diferea cu o centimă din ce poţi vedea la noi, să zic în preajma Braşovului, Clujului, Bacăului, în iernile bogate în zăpadă. Ştiu, cred că nimeni nu e atât de entuziasmat ca mine, asta-i viaţa.

Dar de la entuziasm la leşin e doar cât o atingere pe butonul aparatului de fotografiat.

Am ajuns la mănăstirea Efrem Sirul (sirul vine de faptul că s-a născut în actuala Sirie), mănăstire despre care de Paşti spuneam că seamănă ca loc, ca deschidere, cu mănăstirea Bârsana din Maramureş. Are curţi mari, spaţii largi, e undeva într-un vârf de deal şi în aprilie era plină de flori. Acum zăpada acolo avea 30 de de centimetri (am „măsurat-o” fără să-mi propun mergând prin ea îmi depăşea ghetele cu o palmă) şi noi am fost primii care am intrat pe domeniu, nu era o urmă făcută, nu era un pas încrustat în zăpadă.

Am fixat un cadru din acel alb neatins şi am apăsat butonul aparatului o dată, de două ori, de cinci ori, nu funcţiona nimic. La propriu am simţit că leşin, cu siguranţă mi-au dat şi lacrimile, ajunsesem într-un loc pe care n-aveam cum să-l mai văd aşa în o sută de ani şi eu nu puteam să am mărturie o poză. Am întors şi răsucit aparatul până am văzut semnul că acumulatorul mai avea doar o dunguliţă. Am scos acumulatorul, l-am strâns în pumn, am suflat peste el şi l-am pus din nou la locul lui. Am încercat şi a funcţionat, apoi încă o dată, şi încă o dată. Eram de partea cealaltă a trăirilor, aveam trei poze!

Toţi s-au dus în biserică, eu am luat-o pe unde fusesem de Paşti, prin spate, era zăpada neatinsă şi acolo şi atunci am simţit până unde-mi ajunge, că depăşeşte 30 de centimetri. Făceam poză după poză cu credinţa că fiecare avea să fie ultima şi n-a fost. În curtea din interior erau păunii în ţarcurile lor, porumbeii la locul lor, fazanii tot acolo. Nimeni nu i-a văzut de astă dată, eu eram singurul acum care ştiam de ei.

Apoi am intrat, după ce aproape ieşiseră toţi, în biserică şi acolo am avut un sentiment altfel ca de obicei.

A trecut Revelionul monoton pentru mine. În mintea mea erau gândurile din ultimii ani, bucuriile, mirările, temerile, aşteptările, emoţiile, lumea mea din mansardă, lumea mea de dincolo de câmpul nesfârşit, lumea mea prin care văd, simt şi trăiesc.

Aflu că acasă au fost ieri noapte minus 24 de grade, ştiu că e un ger năprasnic (uite că-şi găseşte şi cuvântul ăsta locul potrivit în propoziţie), am auzit că la Întorsura Buzăului a fost cel mai frig din ultimii 53 de an.

Dimineaţă, la nouă, eram pe „Main street”. Atât de strâns a fost programul încât eu nu ajunsesem la nici un magazin, pentru un „suvenir” cum se zice. Totul era închis când am ajuns acolo, era 1 ianuarie 2015, ora 9. Atunci am trecut alături pe plajă. Nisipul era îngheţat (am spart cu gheata câteva bucăţi să le iau acasă, cum sună, nisipul l-am pus bucăţi în pungă nu curgător printre degete), marea cenuşie, sufla vântul, am făcut câteva poze şi am revenit pe... Main street.

Într-un magazin o femeie deschisese uşa şi începea să-şi scoată rafturile mobile. Am salutat cu kalimera şi mi-a zâmbit. Am început să mă uit pe rafturi şi atunci am zărit o puştoaică, să fi avut vreo cinci ani, cu un fâş până la genunchi movuliu deschis, sau culoarea plămânului, care mă privea printre rânduri, pe unde trec. Era atât de discretă, dar atât de atentă încât am ajuns să mă joc cu ea: treceam de pe un rând pe altul, luam ceva în mână şi o priveam cu coada ochiului. O vedeam atentă şi când îşi dădea seama că o privesc se făcea că se uită în altă parte. Mama ei aducea marfă din spate, n-avea grija mea, dar ştia pe ce se bazează. Şi m-am jucat cu ea tot aşa până când am găsit două flecuşteţe cu care m-am dus la casă. Puştoaica a fugit în depozit după mamă bucuroasă că cineva plăteşte nişte lucruri. Aproape toate afacerile din turism, din partea litorală a ţării, sunt afaceri de familie, că sunt mici hoteluri, taverne, baruri, locuri de agrement, magazine, toate sunt administrate în familie şi de regulă nici nu au angajaţi. Fetiţa asta, în loc să doarmă, la cinci ani ajuta în magazin în 1 ianuarie la ora nouă.

Când să ies am mai văzut ceva şi m-am dus din nou să plătesc, fetiţa era atât de veselă.

După ce am ieşit pe terasa cu rafturi mobile, am mai văzut ceva. Am luat lucrul şi am chemat-o cu mâna pe puştoaică, i-am arătat cât costă (sunt sigur că ştia cifrele) şi i-am dat o bancnotă din care trebuia să-mi dea rest un euro. A luat banii a fugit şi tot fugind s-a întors, a scăpat moneda pe jos, a râs, la cules-o şi mi-a dat-o.

Dar parcă n-a fost de ajuns. Când să ies în stradă văd nişte ceasuri greceşti, mai mici decât al meu de acasă. Ceasurile ăstea sunt intens colorate, au imagini specifice Greciei şi poate de asta-mi plac.

Şi aici a fost minunea, ori morala zilei ăsteia. Am chemat-o din nou, a venit ţopăind, şi pur şi simplu în româneşte am întrebat-o ”ţie care-ţi place mai mult: ăsta, ăsta, sau ăsta, sau ăsta? ”. Evident că nu înţelegea o vorbă româneşte. Apoi, cu răbdare, am încercat cu cuvintele mele doar româneşti şi cu multe, multe gesturi să o fac să înţeleagă ce vreau şi după vreo 3-4 minute, a întins mâna şi a pus degeţelul pe unul dintre ceasuri. M-a dărâmat, nu numai că înţelesese ce am întrebat-o, dar a pus degeţelul pe ceasul care mi se păruse şi mie cel mai frumos.

Eu nu sunt sigur: e minune, sau morală? Să decidă alţii.

Şi uite aşa mai am un omuleţ drag aici în Grecia, pe lângă cel care făcea pâine în insula Evia, pe lângă ghidul de pe Acropole, pe lângă zeci de anonimi cu care m-am intersectat şi pe care nu-i pot uita.

Azi am fost la alte două mănăstiri, într-o zi lungă, întorcându-ne aproape de opt seara. Una a fost la poalele muntelui Olimp (într-un canion în care am urcat în aprilie, acum era gheaţă peste tot, imposibil de urcat) şi alta aproape de Thessaloniki (frumos acest Thessaloniki şi noaptea, l-am străbătut la întoarcere noaptea drept prin centru împodobit feeric).

Dacă ar fi să trag linie aş putea spune că a fost cel frumos An Nou trăit. Cinci zile în care n-am stat o clipă şi am văzut şi simţit cât în cinci luni adunate, un an nou mai frumos ca decor decât în Poiană Braşov şi incredibil că decorul de iarnă bogată a fost în Grecia, la Marea Egee (să mă ierte grecii de entuziasmul meu, ei n-au fost deloc încântaţi de iarna viscolită de afară), cinci zile în care, din nou, am fost departe kilometric de casă.

Trebuie să strâng bagajul, mâine la nouă plecăm spre casă.

La revedere, Grecia. Ai ajuns să-mi fi dragă tu şi mulţi dintre oamenii tăi. E a cincea oară când am venit aici în ultimii cinci ani şi nu ştiu dacă şi când voi mai reveni. Oricum am învăţat atât de multe şi am simţit atât de mult încât nu pot decât să-ţi mulţumesc!

post scriptum.

A doua zi a Anului Nou, în dimineaţa plecării spre casă, am întrezărit spre mare un răsărit. Era şapte şi vreun sfert, n-aveam nici un reper al momentului „exploziei” răsăritului, am sărit în haine şi am fugit pe plajă.

Era cam şapte şi jumătate şi dincolo de mare doar o dungă uşor roşiatică. Un termometru arăta -4 grade. Nisipul era îngheţat, m-am dus în stânga, m-am dus în dreapta, am făcut o poză, două malului şi valurilor şi mi-era din ce mai frig la spate. Mi-am dat seama că trebuie să mă mişc mai mult şi am început s-o fac. Când eram în pas alert a apărut primul câine (mie mi-e foarte frică de câini, din vremuri străvechi din Bucegi) i-am vorbit în limba mea să plece şi totuşi s-a ţinut după mine vreo două sute de metri.

Timpul parcă nu mai trecea, mă uitam la ceas şi era opt fără douăzeci şi spatele îmi îngheţa tot mai mult. Mă uitam pe mare şi mă rugam „soare răsari, te rog! ”.

Mergând (în frigul ăla am înţeles din prima că nu trebuie să stau) am văzut pe nisip nişte bucăţi de lemn, una aici, una la cincizeci de metri, alta pe un dâmb. Erau roase de apă, uscate de soare şi surprinzător de uşoare. Am început să le aleg şi culeg punându-le în traistă.

Se făcuse opt fără zece şi simţem că nu mai rezist. Mă uitam spre mare, soarele nu dădea semne să apară şi atunci am început să vorbesc în gând. Apoi, uitându-mă spre mare, am început să spun „rugăciunea” mea laică de vară şi mare, aici în plină iarnă. „Iubesc această viaţă cu toată fiinţa mea şi vreau să vorbesc despre ea în libertate: ea îmi dăruieşte orgoliul condiţiei mele de om. Totuşi, mi s-a spus adesea: n-avem de ce fi mândri. Ba da, avem de ce: acest soare (care nu mai apărea), şi marea, inima zvâcnind de tinereţe (am reformulat adaptând timpului „de frumuseţe”), trupul meu cu gust de sare (aici mai era de discutat) şi imensul decor galben şi albastru în care dragostea se întâlneşte cu gloria… ”

Spuneam totul în gând, mă jucam cu cuvintele şi mă gândeam să nu mă îmbolnăvesc prea tare. Mi-era atât de frig încât vorbeam cu oricine despre orice în gând.

Am mai găsit un lemn din ăla frumos şi în clipa următoare am simţit doi câini (mari cât doi viţei) unul muşcând din traista mea, însă uşor nu sfâşietor, şi imediat muşcându-mă la fel de turul pantalonilor. M-am întors şi, tot în limba mea, le-am spus ferm „fiţi cuminţi, plecaţi” şi au plecat.

Era aproape de opt (se vede pe poze ora exactă) când, în sfârşit, soarele a început să erupă. Doamne, eram atât de fericit, de parcă eu inventasem lumea, marea şi soarele...

Şi-am făcut poze, şi iar poze, până în clipa în care am simţit că-mi cade aparatul din mâini la propriu. Îmi mişcasem spatele, picioarele, umerii, dar uitasem cu totul de degetele mâinilor care acum nu mă mai ascultau pur şi simplu, îmi îngheţaseră de tot. Dezamăgit de neputinţa mâinilor am plecat spunând-mi că am destule poze cu răsăritul, dar acum constat că cele din minutele următoare puteau fi mult mai ample şi frumoase. Asta-i viaţa, fizic, cu mâinile astea, nu mai puteam face nimic atunci şi acolo.

Am ajuns la masă la opt şi jumătate, am stat la coadă la „bufetul suedez” douăzeci de minute şi, din milă, femeia din faţa mea, m-a lăsat să-mi pun în farfurie ultimele două feliuţe străvezii de caşcaval şi două de şuncă. Eu eram bucuros că-mi simt degetele, mâncarea nu mai conta, dar bune au fost şi cele zece înghiţituri.

post scriptum.

La nouă şi-un pic am plecat. Era prima zi senină şi în zare vedeam, pentru prima dată, muntele Olimp plin de zăpadă de sus până jos. Doamne, frumos e muntele ăsta, dar o fi vreun munte nefrumos în lumea asta?

Încă era zăpadă în stânga şi-n dreapta, dar plecând spre Thessoloniki, spre nord, zăpada a dispărut. Pentru mine rămâne un mister ninsoarea şi zăpada din Meteora şi Paralia Katerini unde am fost de Anul Nou. Eram mult mai la sud de Thessaloniki, mult mai la sud de Bulgaria, mult mai aproape de marea Egee, şi totuşi în această zonă Katerini zăpada a ajuns până la 30 de centimetri. În zone nordice, aparent mai predispuse ninsorii, zăpadă n-a fost.

Nu sunt eu dezlegătorul miracolelor, însă oaza de ninsoare şi zăpadă abundentă din jurul locului unde am fost, pentru mine rămâne inexplicabilă dacă nu m-aş gândi că totul era la poalele muntelui zeilor din Olimp.

Acum am trecut, pentru prima dată, prin Bulgaria în bună parte ziua.

Uscată ca iasca era toată vegetaţia până la vreo sută de kilometri de Sofia. Apoi zăpada a pus stăpânire peste tot. Păcat că s-a înnoptat şi ultimii 200 de kilometri i-am trecut în Bulgaria, din nou, prin noapte.

După Sofia a fost o iarnă continuă până la Breaza.

În Bucureşti în centru, şi nu numai, totul era mirific: ornamente superbe pe un fond de pomi, grădini şi parcuri pline de zăpadă, zăpadă abundentă. Nu cred că am văzut asta vreodată până acum, n-am făcut poze geamurile autocarului erau murdare. Doamne, mă foiam de pe un scaun pe altul să pot absorbi tot ce văd. Era cam două şi ceva noaptea şi imaginea Bucureştiului era de nota zece absolut!

După Breaza nu mai era pic de zăpadă, chiar aproape ploua, noroc că prin Azuga a început să ningă, şi a continuat şi-n Predeal, în Timiş şi chiar şi aici unde era din nou iarnă.

---

VIZUALIZĂRI: 1592 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI