Spre Maramureş şi înapoi în 2012 şi 2015

TIPĂREȘTE

Autocarul a mers 17 ore (eu 14) cu aventuri, nervozitate şi râs de-mi curgeau lacrimile. La fiecare câțiva zeci de kilometri repetam în gând „Doamne, cât de frumoasă e ţara asta! ”. De jos până sus e frumoasă (cum ar spune golanii în cartier despre vreo fată şi dincolo de falsa pudoare a multora, au perfectă dreptate pe fond, totală dreptate!). Şi am mai constatat faptul că un ţinut, ori mai multe ţinuturi, le vezi cel mai bine de la înălţimea unui autocar înalt, nu din tren, nu din limuzină, nu din avion.

Am văzut biserica fortificată din Prejmer, absolut minunată, conservată perfect, cu toate încăperile funcționale ca pe timpuri.

Azi m-am convins, pentru a câta oară, cât e de frumoasă țara asta. Am văzut cetatea Rupea prima dată după ce a fost renovată. E cu totul altceva decât orice cetate văzută de mine, nu seamănă cu nimic, e un colaj, și cred că se potrivește chiar cuvântul, de zid țărănesc curățat, de două trei încăperi remodelate, de trepte superbe și o priveliște de jos în sus miraculoasă, iar de sus în jos copleșitoare prin deschiderea absolută.

Sighișoara rămâne unică în amintirile mele cu locuri medievale și arhitectură de închinăciune. Și cum de fiecare dată când ajungi într-un loc mai afli ceva, am mai aflat un lucru minunat. Treptele (vreo sută optzeci) acoperite care duc la școala și biserica din deal au fost făcute pentru ca elevii (acum ceva secole) să poată ajunge la școală și pe timp rău. Iar dacă la început (prin secol 16, să nu greșesc) erau peste trei sute de trepte mai mici, vreo două secole mai târziu au fost reduse la cifra de azi însă împărțite în calupuri de șase trepte de lemn și o platformă de vreo trei-patru pași dreaptă, pavată cu pietre de râu, se urcă și mai ușor așa. Morala este însă una fermecătoare: șase trepte urcate reprezentau cele șapte zile ale săptămânii când copiii mergeau la școală, iar platforma dreaptă, în care îți mai poți trăge sufletul, reprezenta duminica. Mie mi s-a părut dumnezeiască explicația asta.

Drumul de la Sighișoara la Târgu Mureș prin plin podiș e o altă parte de poveste a României.

Iar de la Reghin la Bistrița, peisaje ca astea eu n-am mai văzut: dealuri de jur împrejur, și când spun de jur împrejur înseamnă zeci de kilometri, aproape fără păduri, cu copaci stingheri pe ici colo, și cu toate astea verzi, ori fost verde ușor uscat în toamnă. Nimic arid, că erau culturi diverse (porumb, viță de vie, grâu), că erau pășuni, că erau pâlcuri de copaci, nimic arid. Și totul se vedea pe distanțe enorme, imense. Mi s-au umezit ochii de câtă frumusețe simplă și vie era în jur, jur!

Cât poate fi de miraculos acest Maramureş!

Azi am fost spre nord, până la graniţa cu Ucraina, trecând prin sate pline de meri. Meri nu de soi, meri mulţi, bătrâni poate, cu mere mici dar strălucind în lumina dimineţii ca nişte bănuţi aurii. Merii erau pe marginea drumurilor si-n curţile cu case de lemn mai ales (oh, sunt şi multe case noi, mari, nesemnificative pentru sufletul meu), erau şi la început de deal şi i-am mai zărit pe lângă nişte râuleţe.

Nu foarte des, dar suficient cât să te facă să întorci capul, au început să apară la porţi „porţile maramureşene” din lemn de stejar şi multe ornamente. Se zice că lemnul era tăiat din pădure doar în nopţile cu lună plină, că erau cioplite doar în zilele de dulce (dacă nu greşesc marţi, joi şi sâmbătă), că, ridicate, sub ele erau îngropate tot felul de plante aromate şi bănuţi, că o fată era cea care trebuia să treacă întotdeauna prima (spre deosebire de Anul Nou când se știe că un băiat e bine să-ţi intre în casă).

În Săpânţa, pe şosea, toate maşinile trebuie să treacă la intrare pe sub o poartă maramureşeană gigant. În cimitirul vesel albastrul de Săpânţa (diferit de albastrul de Voroneţ) constituie fundalul. E minunat ca într-un cimitir culoarea de fundal să fie acest albastru tare. Crucile le-am găsit neobişnuit de înalte, din poze nu m-aşteptam să fie de atât de înalte, iar textele dintre cele mai hâtre. Am citit vreo 50 – 60, ţi-ar trebuit ore bune să poţi citi treisferturi doar.

Când cineva spune că Dumnezeu a ajutat la ceva, sau a făcut ceva, de cele mai multe ori eşti tentat să crezi că e un clişeu. Pe un drum îngust, lat doar cât autocarul, trecând ca printr-o margine de sat, apoi printr-o pădure care nu are nimic comun cu pădurea de munte (zici că ai fi la margine de Bărăgan), când nimic nu-ţi atrage atenţia în jur deodată începi să vezi printre copaci o minune. Desigur au făcut-o oamenii dar sub nicio formă singuri. Într-o poiană largă din acea pădure de şes e mănăstirea Săpânţa-Peri. Acum am un pliant, ştiu multe despre ea, acolo nu ştiam nimic şi m-a uluit văzând-o. E toată din lemn şi atât de înaltă încât, deşi m-am îndepărtat la sute de metri, m-am reuşit s-o fotografiez de jos până sus. Înăuntru două etaje cu trepte şi grinzi enorme din lemn de stejar, iar la demisol sala bisericii superbă, colorată şi vie.

La Sighet, la închisoare, n-am rezistat, îmi pare rău că am fost. Am văzut ce-am văzut şi când eram în celula în care stătuse Maniu (răvăşitoare încăpere) şi voiam să ies, la un metru de mine apare ghida şi mă întreabă „cum e? ”, cu toată buna credinţă a ei. Atunci am clacat, n-am putut şopti decât „tare greu”, mi s-a încleştat gura şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Şi-a dat seama, m-a strâns de umeri şi nu ştiu ce a zis. Eu am fugit în stradă.

Întorcându-mă astăzi mă gândeam în autocar că zeci de ani am avut convingerea că în Maramureş nu poţi veni decât pe cont propriu, cu maşina, să te opreşti unde vrei, cât vrei. Nimic mai fals când îmi dau seama că doar într-o astfel de organizare poţi vedea cât mai mult, pe cont propriu ai toate şansele să nu vezi nici a zecea parte.

Cum e să oprească un tren, într-o zonă de munte, aproape toţi călătorii să coboare din tren şi aproape toţi dintre aproape toţi cei coborâţi să se întindă pe iarbă să se odihnească cu faţa în sus. ?

Printre toţi dintre cei aproape toţi…, unul să-şi ia sandalele în mână şi să alerge în sus pe munte, nu mult, pâna la umbra primului brad unde să se aşeze. Lucrurile s-au întâmplat întocmai astăzi, 4 august 2012 pe la ora 3 după amiaza pe drumul de întoarcere al mocăniţei spre Vişeul de Sus. Toţi erau vreo 700 de oameni şi cel cu sandalele în mână eram eu.

Asta a fost ziua mocăniţei, trenul ăla mic, pe linie îngustă, fostă forestieră şi cu locomotivă cu abur şi care a rămas în prezent singurul funcţional din Europa (are un traseu de 40 de kilometri). Cum pentru cei mai mulţi era prima întâlnire cu un astfel de trenuleţ şi erau fascinaţi, eu mai fusesem de mic cu astfel de trenuri aşa încât am încercat să reţin şi să mă bucur de momente ca cel povestit. Altul a fost când m-am urcat în spatele locomotivei și am coborât plin de funingine.

La întoarcere am fost în Săcel la un olar de „ceramică dacică” (oare aşa să fie? , mă întreb eu sceptic ca de multe ori) de unde mi-am luat o grămadă de „oale şi ulcele” (Doamne ajută-mă să le pot duce întregi acasă). Mi-au plăcut mult, e o ceramică nesmălţuită, poroasă, de o culoare uşor roşiatică. Bonus am primit un clopoţel de ceramică şi care sună nesperat de frumos pentru un clopot din lut ars.

Ne-am întors târziu, n-am mai putut ajunge la piscina sărată.

S-a făcut ziuă şi nu m-am putut abţine să nu-mi despachetez luturile. Sunt şase (nu socotisem asta) şi le-am aşezat pe pat, pe cearşaful alb, tare-mi plac! E un vas, nu ştiu geometric cum să numesc forma, rotund, la vârf mai îngust decât la bază şi terminat cu o căciuliţă ca şi capac, pentru miere. Apoi o căniţă şi o ulcică din lutul poros şi culoarea deschisă. Mai am un vas mic ca un căuş cu marginea dantelată şi înconjurat cu o sforicică şi doi ciucurei de lut. Mai sunt trei linguri de lut minunate legate cu o sfoară mai groasă şi clopoţelul absolut simplu. Cât sunt de frumoase, să nu le deochi.

Dacă Dumnezeu nu s-a născut aici (ceea ce eu nu cred), atunci cu siguranţă veghează ţinuturile astea mereu.

Vin de alături, e aproape 11 seara, unde un grup de copii ne-au convins că nimic din ce a fost şi e aici nu va pieri. Cinci fete, cinci băieţi de 10- 12 ani, un ceteraş şi un dubaş pe toţi ne-au convins, dansând şi cântând, de asta. Puţinele lor stângăcii au fost superbe în contexul general. Copiii ăştia ştiu probabil de mulţi ani tot ce trebuie să cânte şi danseze, erau ca nişte bulgăraşi modelaţi acum sute de ani şi luminaţi acum. Poate cel mai impresionant a fost faptul că au dansat şi cântat cu toată bucuria din sufleţelele lor. Eram copil şi eu când folclorul din Maramureş îmi plăcea de muream. Acum nu pot spune că simt atât de intens folclorul de aici ca atunci, însă copiii ăştia mi-au readus simţirile de acum peste patruzeci-cincizeci de ani.

Putea oare să se termine vacanţa de aici altfel decât cu acesti doisprezece copii pentru care copilăria e în mare măsură copia fidelă a celor dinaintea lor? Şi mai zic: toată ziua de azi, fiind duminică, prin toate satele oamenii mergeau pe străzi, la şi de la biserică, în costume populare de foarte multe ori însoţiţi de copii îmbrăcaţi (cum zicea unul pe care l-am întrebat eu „tu ce haine ai pe tine? ” cu „straie”.

Dimineaţă am fost la mănăstirea Bârsana. Niciodată nu am văzut un loc mănăstiresc atât de frumos, parcă era o parte din grădina Raiului. Nu exagerez şi sunt sigur că dacă veți ajunge vreodată aici veți gândi la fel. Totul se întinde pe câteva zeci de hectare, sunt vreo 10 -12 clădiri mari, toate din lemn, cu şindrilă, cu terase şi balcoane şi cu flori curgând practic pe ele. Întrega suprafaţă e pe un deal plin de verdeaţă şi flori, sunt mii, zeci de mii de flori. Biserica seamnă leit cu cea de la mănăstirea Săpânţa-Peri, doar că turla nu are 75 de metri ca acolo, „doar” 57 de metri.

Ultimul drum l-am făcut la Borşa, în munţii Rodnei. Incredibil cât de mult se aseamănă mulţi munţi şi dealuri cu zona Bran – Fundata- Rucăr aşa încât pe mine nu m-au scos din minţi, însă mulţi alţii, care n-au avut şansa mea, erau copleşiţi. Nimic nu e identic, zic doar ca şi cadru general. Năucitoare au fost azi, pe un drum foarte lung, casele maramureşene şi porţile lor maiestoase şi foarte multe.

La Borşa am urcat cu telescaunul la 1800 de metri şi de acolo am mers vreo trei kilometri dus (şi evident alţi atâţia întors) până la o cascadă spectaculoasă, „cascada cailor”.

La muzeul tărăncii române am întâlnit o „gazdă” miraculoasă. Se cheamă Maria Zubaşcu (oh, Zubaşcu meu din adolescenţă) şi vorbeşte cu o temeinicie şi un accent ce m-au răvășit. Acolo era şi „pomul” pe care-l văzusem prin sate: un pom cu oale de gătit, cu cât mai multe oale fata era mai înstărită şi cu o oală roşie în vârf dacă fata era de măritat. Obiceiul e real şi „practicabil” (îl întrebam pe companionul meu cum fac băieţii, cum vin s-o peţească pe fată, zic aşa „buna-ziua, bună-ziua, vreau să mă însor… ”, dar n-a ştiut să-mi răspundă).

Mâine plecăm spre casă. Trebuie să-mi fac bagajul, complicată misiune cu oalele, ia să văd.

Am închis geamantanul cu cotul, cu toate oalele în el, sper să nu pocnească, ciudă mi-e că am luat atât de puţine. Simt că în satul ăla Săcel, la ceramica asta dacică, a fost culmea bucuriei mele de acolo.

Până la Baia Mare am urcat şi coborât prin nişte păduri.

Am trecut prin Dej, pe lângă Cluj şi ne-am oprit în Alba Iulia. Aproape totul e renovat acolo în cetate, arată ca-n filme de frumos, şi spunea organizatorul că se lucrează atât de intens încât în două-trei luni se mai termină câteva hectare de renovare. Miezul cetăţii e deja gata, au mai rămas nişte poduri, nişte treceri. Cetatea din Alba Iulia am perceput-o ca fiind minunată!

Am trecut pe lângă Sibiu pentru a ajunge la Bâlea. Am depășit Cârţişoara şi am început să urcăm spre Bâlea Lac. Mi-era atât de dor să reajung la Bâlea Lac însă am trăit cea mai cruntă dezamăgire a vieţii mele din ultimii câţiva zeci de ani. Niciodată, eu, acest cetăţean nesemnificativ, nu mă voi mai duce la Bâlea Lac!

Am ajuns într-o parcare pe care n-o recunoşteam, flancată de o ţigănie pe stânga şi dreapta (masă lângă masă cu cârnaţi, slănină, caş afumat, cergi, porumb fiert şi toate kitsch-urile de pe toate străzile României) şi peste tot grămezi de mizerie (în tot Maramureşul nu am văzut atâtea gunoaie ca la Bâlea Lac).

M-a apucat un sentiment de panică, mă duceam în stânga şi dreapta, mă întorceam şi roteam şi nu ştiam unde sunt, nu vedem cabana mea, cabana Bâlea Lac. Dumnezeule, după câteva minute am văzut cabana din sufletul şi visul meu. Mi-am dat seama, eram pe partea opusă a celei pe care o ştiam eu. Doamne, am trăit cea mai urâtă revenire într-un vis trecut.

Sunt evident depăşit de realităţi, însă între ce am lăsat eu la Bâlea Lac în 94-95-96 şi ce am găsit acum nu există nimic comun, absolut nimic! (mai ales că şi cabana veche a ars). Atunci era cabana Bâlea Lac şi cabana Paltinul (părăsită) şi nimic altceva. Mergeam acolo pentru a urca pe marginea căldării şi alţii chiar mai departe. Eu, acolo, în ţigănia de acum, nu voi mai merge în viaţa vieţilor mele!

Acasă, am ajuns acasă! Aici pe holuri se zugrăveşte după, probabil, mai mult de 40 de ani. Miroase a curat şi proaspăt. „Muzeul” din cămăruţa mea mai primeşte nişte piese: ceramica dacică a ajuns întreagă, şi simbolul crucilor din cimitirul Săpânţa, şi un clopoţel de alamă cumpărat de lângă cimitir. Unde să le mai pun?

Am văzut un Maramureş încântător şi nu poleit, ci real. Un Maramureș viu unde am simțit ce e veșnicia. şi am trecut şi printr-o jumătate de țară fermecătoare.

Dacă m-ar întreba cineva unde aș vrea să-mi petrec restul vieții, azi aș răspunde: ”în autocar, să merg zilnic douăsprezece – paisprezece ore, să trag trolerul până-n hotel, să mă dezbrac și să mă spăl în fugă, apoi să povestesc pe laptop ce am văzut, și simțit, și trăit în ziua aia, iar a doua zi s-o iau de la capăt”.

Dacă cineva m-ar întreba acum unde aș vrea să-mi petrec o săptămână de vacanță de vară i-aș răspunde: ”în Vamă, în camera 10 a vilei Cristi de unde se vede și se aude marea”

Dacă cineva m-ar întreba în ce țară aș vrea să trăiesc dintre cele prin care am trecut în viaţa asta, as răspunde ferm (ignorând mizeriile etichetelor de patriotism): ”în Țara Maramureșului”.

---

VIZUALIZĂRI: 2280 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI