Descoperind Norvegia - ultima parte

TIPĂREȘTE

Doamne, câte bucurii am trăit azi!

S-o spun dintr-o răsuflare pe ultima: sunt în Molde (un oraş al trandafirilor), ne-am cazat în urmă cu câteva minute la un hotel din centrul orășelului (lucru rar, sau mai deloc în circuitele astea) și când am intrat în cameră, la etajul cinci, să leșin (cu accentul pe le), de la geam se vede marea, e o faleză, e apă de la stânga la dreapta, e ancorat un vapor, trec altele, iar în fundal se văd munți de parcă ar fi desenați, cu zăpadă pe văi adânci şi pe vârfuri. E fantastic!

Însă bucuria cea mai mare a fost ca azi să redescopăr fericirea drumului, acea stare în timpul drumului când ținta n-are nicio importanță, absolut nici una, important fiind numai şi numai drumul. Am plecat devreme și din autocar nu am mai simțit culoarea luminii însă curând aveam să simt bucuria imensă de a trece și a vedea pe unde trec, bucuria aia a drumului în sine.

Am traversat Norvegia de la est la vest și de la oră la oră împrejurul era altfel, parcă altul. Am trecut prin Lillehammer unde s-au ținut Jocurile Olimpice de iarnă din 1994, apoi trebuia să vizităm o biserică din lemn din patrimoniul Unesco (nu total diferită de cele maramureșene, dimpotrivă) însă am ajuns duminică aproape de prânz și era închisă pentru un botez (i-am dorit în gând pruncei, sau pruncului, doar bine și am făcut poze pe afară bisericii cu cimitirul de poveste care era în curte).

E zece seara și cred că de curând a apus soarele (azi soarele a fost foarte rar la vedere, a fost înnorat, dar n-a plouat). Încă e lumină, vapoarele vin și pleacă, doar munții din zare se văd sub straturi groase de nori cu zăpadă în fâșii pe toate văile care pornesc din vârfuri.

Am mers mult timp paralel cu un râu și de-a dreapta și de-a stânga mult verde, ”senzație” de peisaj elvețian atât de drag mie, ca după un timp lung să se schimbe totul. Nimic nu mai semăna cu ce văzusem până acolo, erau niște dealuri golașe, cu o vegetație ciudată mi se părea mie (cineva a spus că e o tundră și acea vegetație de culori diferite, de la verde, la galben, roșu chiar, sunt licheni). Mi-au plăcut teribil locurile prin care treceam: mă duceau cu gândul la peisaj ”lunar”, la împrejurimi mongole, la uscăciuni alpine văzute uneori prin filme, la ceva nepământesc.

Apoi am început să mergem pe marginea unor fiorduri.

Am trecut prin tunelul Atlanticului, tehnic e impresionant: la 250 de metri sub Atlantic, lung de aproape șase kilometri, construit în vreo șase ani de prin 1981, dar emoțional eu nu am simțit nimic.

Ultimul drum a fost cel numit Drumul Atlanticului, o construcție mai nouă chiar decât tunelul, care unește mai multe insule și insulițe, are poduri, viaducte și totul împrejur are un farmec sălbatic. Unul din poduri se cheamă ”podul care nu duce nicăieri” și din unghiul principal cum te îndrepți spre el efectiv vezi că se ”termină” în vârf şi parcă aştepţi ca toate maşinile ajunse acolo să se rostogolească în apă, e construt în așa fel încât să-ți dea senzația asta și reușește total!

Nu știam că Norvegia e o țară atât de frumoasă! Pe mine m-a cucerit și tot timpul mă gândeam cum trebuie să fie iarna, cât de frumos poate fi iarna, dacă acum e așa.

Azi am urcat pe un asemănător Transfăgărășan (în vârf nu se vine cașcaval afumat, brânză în coajă de brad și cârnați, ci mulți troli). Trolul se spune că este un personaj din mitologia norvegiană care se arată doar noaptea iar dacă razele soarelui îl ating împietrește în diverse ipostaze (unele hidoase rău după cum sunt reprezentate).

Drumul se cheamă Drumul Trolilor (diferența față de Transfăgărășan o constituie doar faptul că toate serpentinele, curbele, sunt în ”ac de păr”, adică foarte strânse și înguste – autocarul nostru de două ori s-a poticnit neluând virajul corect din prima) care pe lângă drumul în sine e plin de cascade, cred că în două zile am văzut deja sute de cascade.

Ţara asta are priveliști ce aduc mult cu unele din Elveția, diferența esențială e că aici, între munți, e foarte, foarte multă apă. Sunt fiordurile unde apa ormează lacuri imense, însă ea e ”apă de mare” venită din Atlantic unde topirea ghețarilor a crescut mult nivelul oceanului aducând apa între munți. Locurile sunt încântătoare și fascinante. Drumul, de multe ori foarte îngust parcurge zeci de kilometri pe marginea fiordurilor și de jur împrejur sunt munții, încă și acum în august cu zăpadă pe vârfuri, iar între fiord, șosea (s-o gratulez așa) și munți, sunt mici localități, pâlcuri de case izolate și totul verde împrejur. Astăzi am mers de-a lungul unui fiord a cărui apă era turcoaz, nici verde, nici albastră.

Spre seară am ajuns în apropierea ghețarului Briksdal (uşor de pronunţat pentru că, față de alte cuvinte norvegiene, ăsta chiar se poate pronunța). Am mers aproape o jumătate de zi până la el dar a meritat cu prisosință.

Am traversat, vreme de vreo oră, din nou tundra în altă parte decât în urmă cu două zile și m-am convins că e partea de relief pe care eu de-a dreptul am ajuns s-o iubesc. Peisajul ăla arid, bolovănos, cu multe lacuri mici, cu zăpadă acum în august în petece rare dar cu o grosime de metri (de asta au și rezistat până acum), cu un vânt aspru (am oprit o dată lângă un lac unde oamenii au făcut și continuă să facă ”skrekk” adică românește ”momâi” din pietre suprapuse), cu căbănuțe din lemn din loc în loc, cu lichenii colorați de pe bolovani, tot acest împrejur ”nepământesc” m-a făcut să fiu fericit.

Ziua a început de fapt altfel cronologic: am mers kilometri buni pe marginea unui fiord. Erau distanțe superbe care-mi plăceau dar și kilometri în care încercam să mă gândesc la altceva, unde drumul era doar de lățimea unei benzi și din loc în loc erau niste alveole unde o mașină se putea retrage puțin ca cea de pe sensul celălalt să poată trece, asta când se vedeau din timp. După o curbă în față ne-a apărut un tir cât o zi de post, eram practic față-n față. El știind că după curbă are o mică alveolă a dat cu spatele (complicat) și centimetric am trecut pe lângă el. Aşadar un drum îngust, care în stânga are în sus un perete vertical de sute de metri și în dreapta în jos, la fel de vertical, câteva zeci de metri până în apă. Așa am mers aproape o oră.

Nu m-am gândit vreodată că în Norvegia se pot cultiva căpșuni, zmeură, cireșe. Am văzut plantații mari de căpșuni și zmeură (coapte, multe direct la stradă fără vreun gard protector), iar pentru cireșe erau indicatoare la 400 de metri, pe unde noi nu am trecut. Căpșunile și zmeura se vindeau chiar la ”marginea drumului” în niște chioșcuri în formă de căpșună ori zmeură.

Am trecut printr-un tunel cu două sensuri giratorii spectaculoase în mijlocul tunelului (ieri am trecut prin cel mai lung tunel din lume străbătut de o șosea de douăzeci și patru de kilometri) și de puțin timp am ajuns la Oslo. Mâine seară trebuie să ajungem în Copenhaga.

Am plecat din Norvegia fericit că am ajuns aici, în niște locuri pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată că pot fi atât de frumoase și spectaculoase: fordurile, tunelul pe sub Atlantic, Drumul Trolilor care te face să sorbi totul cu privirea, Drumul Atlanticului cu podurile care unesc insule și insulițe, cel mai mare fiind podul care nu duce nicăieri, cu drumul câinelui unde șoseauna are practic o singură bandă și mașinile se așteaptă unele pe altele, cu ghețarul Briksdal, cu fiordurile văzute din vaporaș, cu tundra care pentru mine va rămâne locul geografic cel mai drag prin nepământescul lui decor, cu fosta capitală regală Bergen și desigur cu păduri cât vezi cu ochii, cu ape, zeci și sute de kilometri pătrați de ape cât vezi cu ochii, cu piscuri îndepărtate de munți cu zăpadă cât vezi cu ochii, cu așezări omenești pe toate pantele cât vezi cu ochii, cu case din lemn vopsite de regulă în alb și mai nou în roșu cât vezi cu ochii, şi aşa mai departe cât vezi cu ochii...

---

VIZUALIZĂRI: 3767 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI