De Anul Nou 2016 în St. Georgen im Attergau din Austria şi împrejurimi

TIPĂREȘTE

Marea și frumoasa surpriză a zilei de azi a fost ”intrarea” în orășelul, sau comuna, sau satul St. Georgen im Attergau unde vom sta cinci nopți. Nu e zăpadă însă totul e împodobit și luminat ca-n poveștile, filmele și visele de iarnă. Hotelul (Weismann) e pe strada principală și primul lucru pe care l-am făcut a fost să las, aproape să arunc bagajele și să alerg să fac poze cu toată acea poveste de iarnă pe care o vedeam cu ochii mei: strada cât vedeai cu ochii plină de podoabe luminoase, ferestre de case colorate cu ghirlande, brazi, mulți brazi pur și simplu pe stradă doar cu instalații electrice (unul era în mijlocul unui mic sens giratoriu, alții pe lângă magazine, alții în intersecții), fațade de restaurante feeric luminate și o stradă întreagă, lungă și dreaptă (fără curbe, doar cu urcușuri și coborâșuri) plină de luminițe de toate felurile.

E ultima zi a anului și n-am sentimente adânci față de ea. Ce-a fost a fost, ce va fi vom ști, așa că azi nu simt nimic mai mult sau mai puțin față de ieri, de alaltăieri, sau de oricând.

A doua zi, de fapt în prima zi a anului, plecând doar la ora douăsprezece am reușit să umblu în așa fel încât să mă apropii de trei laturi orășelului. Ca suprafață e cam cât un cartier mare al Brașovului însă marea lui calitate constă în faptul arată îngrijit (am pendulat între curat și îngrijit și deși eram tentat să spun curat spun îngrijit deoarece termenul ăsta sigur include și curatul).

Am pornit-o la zece în sensul celălalt celui în care plecasem în prima seară și după câteva minute a început o burniță, singura mea grijă fiind să-mi ascund aparatul foto sub hanorac să nu-l ude ploaia (am nimerit-o cu hanoracul ăsta nepalez care de-o lună și ceva îmi vine ca o ”certitudine” – mulțumesc domnule Geo Dumitrescu, ce m-aș face dacă n-ar fi fost și oamenii ăștia în viața mea să mai citez când nu mai am eu cuvinte -, aproape că nu e zi să nu-l îmbrac și să-mi țină o temperatură bună indiferent de cum ar fi afară - mai jonglez doar cu un pulover sau o bluză pe dedesubt). Străzile erau aproape pustii și când mai apărea câte un om saluta invariabil ”morgen” și eu spuneam ”good morning”, ce să spun și eu, că dacă ziceam bună dimineața poate mă considerau vreun arab (cum mi s-a întâmplat în decembrie 89). Am mers până am ajuns spre un capăt unde pe indicatoare era scris, în sens invers, unde e ”centrum” de unde de fapt venisem. M-am întors pe alte străduțe și am luat-o perpendicular ajungând în latura unde chiar se terminu toate casele și era doar câmp și șoseaua. Când m-am întors am intrat în curtea bisericii în care e un cimitir frumos, de mi se dă voie să zic așa, și ordonat. Se terminase slujba, nu mai era nimeni în biserică și am putut să mă uit în voie: rece, grandioasă, sobră și totuși plăcută.

Azi noapte a nins și ninge!!! Dumnezeule, poate fi adevărat?!

Zăpada e groasă cât un lat de palmă. Am ieșit să-mi cumpăr apă însă am constatat la magazin că azi e duminică și e închis. Ăsta să fie tot răul, am să beau apă de la chiuvetă, în schimb e zăpadă peste tot. Nu știu cum va fi drumul la Munchen, dar mai are vreo importanță când acum ninge așezat.

Am plecat din orășelul ăsta plin de zăpadă (nici drumul nu era curățat, ce să mai zic de trotuare, garduri, pomi - brăduții cu instalații electrice erau acum plini și de zăpadă) și continua să ningă. Treceam printr-o Austrie așa cum o visam în vară când am ales excursia, dar cum n-o găsisem când am ajuns. Pe autostradă viscolea și era iarnă. Ningea des, nu se mai vedea mare lucru în față, ștergătoarele se mișcau continuu fără prea mare succes, doar lateral vedeam dealuri și sate acoperite de zăpadă.

Până la Munchen zăpada dispăruse. Ninsese și acolo azi-noapte însă se topise până la ora unu când am ajuns noi. La Munchen am făcut un tur de oraș de cinci ore (cu autocarul și pe jos) cum nu am mai avut parte în nici un oraș european. Și asta pentru că ghid ne-a fost un neamț, un bavarez, un om cum eu nu am mai întâlnit.

Omul, aparent de vreo 60 de ani, suplu, vioi, cu o minte strălucită, cu o cultură copleșitoare, cu un dar rar de a povesti (eu care mă plictisesc repede când cineva vorbește prea mult, l-aș fi ascultat ore) s-a născut în Bavaria din părinți nemți - nemți care au murit când avea el doi ani și de atunci până la 24 de ani a fost crescut de bunica lui nemţoaică refugiată (dacă am înțeles bine) la Timișoara. Așa a învățat românește (și vorbea o limbă română cum mulți români din România nu vorbesc) și apoi s-a reîntors în Bavaria unde stă de alți 57 de ani. Secunde întregi am încercat să tot adun 24 cu 57 și nu-mi venea să cred că fac 81. Imposibil, omul din fața mea nu putea să aibă 81 de ani și totuși se pare că îi avea. În momentul ăsta nu-mi aduc aminte un om care să vorbească cu atâta dragoste de țara lui, cum îi plăcea să spună Republica Bavaria, dar în același timp cu drag de istorie, de cultură (ne arăta clădiri culturale și vorbea despre ele de parcă erau ale lui), de bulevarde chiar, stadionul Olimpic din 1972, dar despre ce n-a vorbit cu dragoste – ăsta e cuvântul! . Și tot timpul vorbea cu dragoste despre români și despre locuri și lucruri din România.

Ne-a dus în biserica sufletului lui și a vorbit atât de cald și convingător (nu mai mult de trei minute) încât m-a făcut să-mi spun eu mie ”doamne, oameni ca ăsta ar trebui să existe mult timp pe lume, și nu cei care acum sunt în topul căutărilor pe net”. Și nu am zis-o cu păcat, am spus-o din suflet.

Ne-am întors într-un St. Georgen im Attergau la fel de înzăpezit. Am mâncat, și am fugit în stradă să mai simt, pentru ultima seară, iarna de aici și să mulțumesc că am trăit și aici iarna, chiar dacă numai o zi, sau o zi orele din Zell am See.

Am plecat dintr-o iarnă consistentă spunându-mi ”te sărut dragul meu St. Georgen im Attergau”. Mai toate locurile în care am fost în Europa asta mi-au rămas dragi când am plecat și le-am strâns în suflet convins că nu o să le mai revăd. Plecam pe strada principală a orășelului, sau satului ăsta, care mi-a fost drag de când m-a primit împodobit ca o poveste de iarnă, până când ningând m-a adoptat printre brăduții ninși duminică 3 ianuarie 2016 și-mi aduceam aminte de toți oamenii dragi și locurile dragi pe unde am trecut de șase ani încoace.

Încercând pe drumul de întoarcere să-mi fixez stările, îmi sunau în ureche cuvintele ghidului bavarez din Munchen care de vreo trei ori a spus neauă, repede corectându-se cu zăpadă. De exemplu zicea: ”de la mine până în Alpi sunt 60 de kilometri și dacă e neauă, imediat corectându-se zăpadă, mă duc să schiez”.

Nichita, tu Cărtărescule, voi simțiți cât de frumos e cuvântul ăsta? Neauă spus de omul de aici cred că suna chiar poetic. Pentru fiecare cuvânt trebuie să existe un moment, cum pentru fiecare simțire trebuie să existe o clipă. Și când momentul și clipa coincid miracolul s-a produs. Trebuie să fiți invidioși, Nichita, tu Cărtărescule, că nici unul din voi n-ați găsit cuvântul ăsta să definească atât de frumos și poetic zăpada, cum a făcut-o practic un anonim.

Hotelul Weismann (o afacere de familie de zeci de ani) primitor, curat, cald, orăşele Kitzbuhel, Kaprun si Zell am See, Salzburg, Linz, au fost tot atâtea prilejuri de bucurii. Nu evitaţi, când se iveşte ocazia, să vedeţi partea asta a Austriei.

---

VIZUALIZĂRI: 2104 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI