Reina Sofia, cel mai mare muzeu modern contemporan, unde am „dat în clocot intelectual”

TIPĂREȘTE

Muzeul național Reina Sofia din Madrid, impresii și toane de „mal du musee”

Astăzi vă provoc să deschidem împreună carcasa frunții si să mă însoțiți într-o călătorie modernă cu toane de turist capricios, într-un fost spital de secol 16, transformat în cel mai mare muzeu de artă contemporană spaniolă, vă avertizez din start că am făcut oarece indigestie cerebrală și „gimnastică” intelectuală printre atâtea capodopere abstracte contemporane, majoritatea greu consumabile pentru turistul din mine, dar doream să văd Guernica lui Picasso, tabloul acela istoric în alb și negru, super bulversant, despe ororile războiului fascist.

Dacă vreți înghițiti articolul meu, nu dă în clocote de foc, dar nu trageți puternic cu ghilotina, am căutat în zadar, prin toate articolele cu Madrid de pe afa, un review cu cel mai mare muzeu contemporan ce face parte din Triunghiul de Aur al Madridului, alaturi de El Prado si Thyssen Bornemitsza.

Al doilea motiv de vizită ar putea fi, clădirea veche, uriașă a muzeului, fost spital municipal, ea ascunde o legendă neagră, pe care am prins-o din zbor de la un ghid privat, imobilul ar fi bântuit de fantomele vechilor pacienți, cine știe, se plimbă poate alături de halucinațiile lui Dali, în celebrul tablou suprarealist, Marele Masturbator, ce noroc pe mine! :((

Povestea unui muzeu ce se va naste intr-un fost spital general

In anul 1566 regele Filip II ia decizia de a muta toate centrele spitalicești din Madrid într-un singur loc, mai exact în El Olivar de Atocha, unde era deja un spital.

Clădirea a fost inițial proiectată de Jose de Hermosilla și continuată de Francisco Sabatini, la ordinele lui Carol III. Construcția noilor clădiri a durat ani în șir, ea a fost întreruptă și reluată, Spitalul General avea 18000 de pacienți în epoca lui de glorie, fiind cea mai mare instituție din Europa. In timpul războiului civil spaniol, el devine spital de campanie, aici erau aduși prizonierii ce erau torturați și executați.

După război, pe coridoarele lui lungi începe să curgă liniștea și în 1977 clădirea e declarată monument național, ceea ce îl impiedică pe Franco să o demoleze.

In 1980 clădirea spitalului este remodelată de Antonio Fernandez de Alba și transformată în Centrul de Arte Reina Sofia, ce va fi inaugurat în 1986, devenind muzeul național în 1988.

In 2005 Jean Nouvel se va încheia un proiect de extindere a muzeului vechi, ce adaugă noi corpuri de sticlă cu 6 etaje. In vechea clădire Sabatini cu 4 etaje se află colecțiile permanente și expozitiile temporare, la etajul unu, doi și patru .

Prin această extensie nouă, Reina Sofia devine cel mai mare centru de artă modernă contemporană din lume. Extensia cuprinde două auditorii și o bibliotecă cu peste 240 000 de cărti, unde eu nu mi-am vârât coada, că am alergie la praf.

Dacă privești muzeul pe exterior, observi că vechiul corp Sabatini oferă o imagine în contrast total cu aripa nouă a lui Nouvel, cele două unități sunt în dispută zilnică și o Plaza centrală te conduce spre intrarea principală.

Aici am așteptat să bată gongul de intrare la ora 10, uităndu-mă la cele trei lifturi de sticlă transparente, plantate pe fațada exterioară în 1988, ele fac naveta între etaje. Speram că sunt și alte lifturi înăuntru pentru vizitatori, că eu nu mă sui în cele transparente nici moartă, sunt mai înalte decăt clădirea veche. Studiez apoi o statuie interesantă de 12 m, care mobilează decorul exterior, arta iese afară din clădire și dialoghează cu publicul.

Numele ei îl descopărulterior, la etajul 2 în mărime redusă, este o statuie a sculptorului spaniol Alberto Sanchez , numită sugestiv „Poporul spaniol își urmează drumul, el duce spre o stea”.

Această statuie simbol, expusă la Pavilionul Spaniol din 1937, la expoziția internațională de la Paris, este parte a colecției muzeului, după ce a fost descoperită în Palatul Montjuic din Barcelona. Sculptura are un titlu declarativ, pentru a scoate în relief punctul de vedere socialist al artistului, precum și drama suferită de poporul spaniol în timpul războiului civil.

E muzeul bântuit cu stafii și mistere?

Ascult pe o bancă povestioara unui ghid privat, ce însoțeste 5 americani, o notez în sertarele memoriei amuzată, se povestește că în perioada de reconvertire a spitalului în muzeu, în timpul săpăturilor, au fost găsite schelete umane în tenebre.

Presa locală, ar fi declarat și ea, că la deschiderea muzeului au fost raportate niște fenomene inexplicabile, lifturile mergeau singure, după ora închiderii, se auzeau zgomote și voci, iar în urma unei anchete cerute de director, s-a raportat că lifturile au fost deconectate la subsol.

Unii gardieni au raportat prin 1997 alte fenomene curioase, un paznic ar fi fost prins de mâini noaptea și pus la zid, un medium adus special ar fi văzut oameni legați cu lanțurile de pereti, în fosta aripă de psihiatrie a spitalului, iar un gardian și-a dat demisia după ce a văzut o procesiune cu trei călugărițe ce se plimbau pe etaje, cu niște rosarii... totul ține de misterele Madridului

Atmosfera prin coridoarele lungi și reci ale muzeului, e cam creepy, cert e că nu m-aș plimba prin ele noaptea, nici să mă pici cu ceară.

Lifturile de sticlă transparente, poartă de acces spre colecții

Accesul în muzeu spre etajele superioare se face cu lifturile uriașe pe exterior pornind de la parter, cu inima căt purecele intru în casa modernă de sticlă, blestemându-l pe arhitect, curgea adrenalina de spaimă prin mine, prin geamuri vedeam o felie de Madrid la picioare.

Ies din cușca de sticlă și aterizez cu emoție pe o platformă îngustă, eram la etajul 2, unde este crema muzeului, adică toată floarea artistică a modernismului de secol 20.

Privire de ansamblu prin catalogul muzeului

La parter, în zona 0 din noua clădire am primit și un pliant cu schema muzeului și cu denumirile tuturor expozițiilor din cele peste 400 de săli, ce se laudă cu 4100 de picturi, 1700 sculpturi, 3600 de desene, 4480 de fotografii și 120 de instalații, peste 100 de piese decorative, doar o cincime din ele sunt expuse publicului.

După zborul meu mecanic, plin de elan artistic și ciuruit cu feeling- uri de teamă, din cauza piticilor de pe creier, arunc rapid o privire cosmică spre holul de spital și încep să citesc rețetele din catalog, până simt că mă ia somnul.

Intru într-o bătălie interioară cu curentele moderne avangardiste, cubiste, suprarealiste și niște titluri de mă băgau în ceață... se instalează dialogul surzilor, bilele artistice îmi cad ca ghiulele în capul ce nu a învățat istoria modernă, mă simt repetentă la acest capitol, dar trebuie să dau și eu căteva probe artistice, din postura de vizitator și fotografiez căteva pânze celebre, pe site-ul virtual al muzeului, se poate vedea fiecare tablou în parte, așa că am scurtat de lene sportul cu fotografiile no flash.

Muzeul imens e ca o capcană, nu știi ce te așteaptă în săli și –mi place provocarea, receptez ce pot și ascult glasul inimii, citesc unele texte, scrise în engleză și puse într-un suport, la intrarea în expozițiile din colecții.

Tot muzeul e o nebunie artistică, e greu de digerat fără o cultură artistică minimală, am făcut pe bune indigestie cerebrală, amestecând pictori cunoscuți cu necunoscuți, dar am receptat lucruri noi și în final am selectat doar cinci, șase pictori mari, pe care îi așez superficial pe tavă să vă serviți și voi cu feliile care vă plac :)

Fiecare etaj e o incursiune în altă etapă de istorie a artei... vine el și abandonul după 2 etaje... si mâine e o altă zi... doar nu am plătit nimic.

Colectia I -Eruptia secolului 20 -Utopii si Conflicte (1900-1945) începe cu sfârșitul secolului 19 și include avangarda, cubismul, dadaismul și suprarealismul... aici am înghițit tot etajul doi.

Colecția II -etajul 4 întreabă : E războiul gata /Arta într-o lume divizată (1945-1968), aici reflectăm la transformările artistice din perioada postbelică și la supremația între cele două mari puteri, SUA și fosta Uniune Sovietică... cine e curios găsește pe site o selecție de lucrări ale grupului Cobra și arta spaniolă a anilor 50 cu Eduardo Chillida sau arta abstractă cu geometrie și mobilele metalice ale lui Alexander Calder.

Colecția III -etajul unu : De la revolta la post -Modernitate (1962-1982) războiul și fantomele lui au dispărut, prezentul e plin de îndoieli, s-a născut arta feministă din anii 1962-1982... aici se află și grădina muzeului cu sculpturi și expozitia temporară de la Basel –THE WHITE FIRE.

Fotografia fără flash este permisă, fiind total interzisă fotografierea tabloului Guernica, inclusiv în sălile adiacente lui.

Guernica lui Picasso -Sala 206, Etajul2

Capodopera muzeului a fost expusă prima dată la muzeul Prado și mutat în muzeul Reina Sofia în 1992. Ea a rămas în Muzeul de artă modernă de la New York pănă în 1981, conform dorinței lui Picasso, care a vrut ca ea să nu fie expusă în Spania, până la stabilirea democrației în această țară.

In anul 1937 la Paris a avut loc un târg internațional de artă și Picasso, care avea atunci 56 de ani, a fost invitat să imagineze pavilionul Spaniei. El a creat GUERNICA, lucrând la ea cinci săptămâni, e un tablou pictat doar în alb și negru, în culorile durerii și impresionează prin dimensiuni, aproximativ 8 metri pe 4 și dramatism

In acest tablou el arată orașul cu același nume din ținutul bascilor, locuit de 7000 de spanioli, bombardat fără milă de fasciștii germani, într-o după amiază și transformat apoi în cenușă. Orașul distrus va deveni un oraș cubist cu fragmente de oameni, în urma acestui atac crud și violent, infernul morții va aprinde penelul și imaginația lui Picasso, tabloul va deveni simbolul distrugerilor din cel de-al doilea război mondial.

M-am așezat și eu la coadă în fața tabloului în sala 206, sub ochiul celor doi gardieni vigilenți și am încercat să comunic cu artistul, cu sufletul lui. Am trecut printr-o gamă de sentimente diverse, tristețe, admiratie șoc, violență, tabloul este bulversant și rămâi mult timp în fața lui, căutând detalii pe care nu voiam să le văd.

Am intrat în masacre, în corpuri sfărâmate, în mâini încleștate pe obiecte, am văzut o mamă ce-și tinea în brațe copilul mort, am simțit pumnale în inimă văzănd un cal ce geme în ghearele morții. Forma și ținuta corpurilor din tablou exprimă protestul, toate se petrec sub ochiul unui taur, am înteles că el reprezintă pe generalul Franco, ce trece nepăsător prin această scenă grotescă.

Pictura este un manifest istoric anti război, Picasso nu va mai trăi ă-l vadă expus la Madrid, într-o sală alăturată sunt expuse și schitele și studiile lui Picasso înainte de a finaliza tabloul.

Colecția permanentă -Erupția secolului 20, o incursiune în moderniștii sec. 20

Pentru a călători în modernism vizionez pe rănd 17 săli la etajul 2, plimbăndu-mă cronologic prin constructivism, cubism, dadaism, suparealism, în compania unor pictori mari ca Picasso, Juan Miro, Juan Gris și evident Salvador Dali, celelalte nume de pictori spanioli nu vor face subiectul review-ului de față, ca adormiti precis si nu vreau sa va am de dusmani.

SALA 201- Modernitate și Progres.

Citesc : „Secolul 20 s-a născut sub semnul modernizării tehnologiei, este epoca cănd apar noi tensiuni sociale și orizontul Spaniei trece printr-o criză adăncă la toate nivelele. Problema artistului este aceea de a rezolva conflictul între tradiție și progres”. Apar artiști inovatori ca spaniolul Zuloaga, pe care îl admir cu „Cristos Săngerănd” și văd pentru prima dată creațiile lui Julio Gonzales, prietenul lui Picasso, cunoscut mai ales ca părintele sculpturii spaniole moderne și pe Alphonso Sanchez.

Dar sunt captivată doar de două tablouri timpurii, pictate în 1901 de Picasso Femeie in albastru și Bust de femeie surazand, al doilea tablou a intrat în colecția muzeului în 2014, dintr-o sursă privată din Malaga, asocierea celor doua capodopere în pereche, expuse pe perete este minunată.

Sala 202 – Cuvinte în libertate, suprarealism și câmpuri magnetice

Următoarea etapă a inițierii mele artistice în istoria artei, reprezintă nașterea suprarealismului anuntată de cartea manifest a lui Andre Breton „Cămpuri magnetice”, este momentul cănd artiștii își dezvăluie emoțiile și procesele pshihologice, strigănd după schimbarea în artă.

Este sala unde descopar pe Joan Miro , un pictor spaniol născut la Barcelona, care va aborda stiluri diferite, experimentele lui suprarealiste, demonstrează dragostea lui pentru folclorul catalan, el va transforma radical arta modernă. Orice tablou de-al său este o evadare într-un univers imaginar, departe de viața reală, dar citesc pe panou, ca în această sală el e la început de drum.

Mă opresc în fața picturilor Pastoral, Omul cu pipă, Drapel spaniol, Cap de fumător . „Era odată o coțofană” și Peisaj cu cocoș... regretând că la Barcelona nu am mers să văd fundația ce-i poartă numele, alergănd doar dupa Picasso si Gaudi.

Un pictor renumit este si germanul Max Ernst , prezent cu „Pasari rosii”, mă intrigă prin inaccesibilitatea tabloului brutal, el distorsionează realitatea și o transformă în ghicitoare. Pictorul de avangarda, care a aderat la dadaism și ulterior la suprarealism, folosind tehnici noi de lucru, în general colaje, a fost fascinat de păsări, care pentru el sunt un simbol al răului.

Sala 203 Noua cultura in Spania, intre popular si modern

Avansez spre suprarealism și spre un nou tip de sensibilitate odată cu Salvador Dali S și-mi iau o porție de de curaj în fața tablourilor sale, Louis Bunuel L, -1924, Tiganci din Figueres - 1923, Natura moarta -1926, Pierrot cântând la chitară și Man Ray cu Obiect indestructibil.

Sala 205 – Salvador Dali -Suprarealism și Revoluție

Aterizez lin în sala 204 pe arta telurică și ca bondarul leneș mă fixez din nou pe geniul lui Salvador Dali în următorul salon, a venit vremea sa-mi completez propriul tablou cu pictorul de geniu, adăugănd alte lucrări noi pentru mine, deși inima mea a rămas la Figueres, la Muzeul Teatru, acolo măcar aveam un ghid ce-mi explica în detaliu misterele creației daliene și nu mă simțeam atăt de incuiata la cap.

Dali este cunoscut ca unul din pictorii de forță ai suprarealismului, în anii 1929, în perioada lui de glorie, el pictează capodopera ce o văd în premieră, Fața marelui Masturbator , în contrast total cu mai clasicul „Fată la fereastră” -1925.

Acest tablou celebru, irațional și plin de simboluri a fost pictat după ce Dali merge la Paris și intră în contact cu Miro, Rene Magritte, Picasso și alți suprarealiști.

Dacă vă uitați la poza masturbatorului veți vedea o față umană distorsionată, în profil, este autoportretul lui Dali, ce seamănă cu o stăncă, cu alura unui vas fantomă, imobilizat pe sol. Marele masturbator are un nas ce te face să te înrosesti, e interzis minorilor. Un bust de femeie ce miroase o floare de crin, irumpe din acest ansamblu, din spatele capului, e muza lui, Gala, care este atrasă de bărbat într-un act erotic

Dali are în muzeul Reina Sofia 20 de lucrări, în aceeași sală am mai descoperit „Memoria femeii copil” „Omul invizibil” „Portretul lui Joella”, Ciclu sistematic de conferințe’’ „Enigma lui Hitler” „Sertarul” sau „Amintiri din Paris”.

Am notat Enigma lui Hitler , un tablou care a dus la expulzarea lui Dali din mișcarea suprarealistă, datorită vederilor sale politice de dreapta, ceea ce nu-l împiedica pe artist să afirme infatuat „Suprarealismul sunt eu”’.

El explică acest tablou ca o interpetare a viselor lui despre Hitler. Telefonul negru este o imagine des întâlnită în creația sa, el atârnă aici de o ramură de măslin, ce semnifică moartea speranței.

Pe Dali îl vom reîntălni în sala 207 cu trei lucrări pictate în 1925, sub titlul „Între clasicism și suprarealism”, Figură la fereastră, Portretul surorii mele „este un nou val de creatie in dezvoltarea artistica a pictorului”.

Picasso și Miro, pictura și antipictura

Am reîntâlnit în sala 206.04 pe Picasso cu studii despre Guernica și cu alte tablouri, precum „Figură la marginea mării” și „Înotătoarea”, dar răsare alături prietenul Miro, cu o serie de tablouri, unde el sparge vechile convenții artistice și strigă „Vreau să ucid pictura ‚”, manifestăndu-și disprețul pentru metodele convenționale și dezvoltăndu-și un stil artistic propriu în tablourile : Melc, Femeie, Floare, Figuri lângă mare, Femeie și câine în fața lumii, Rândunica sau Portret II (1937).

Miro este un pictor care atrage privirea, e ușor de recunoscut după stilul lui și culorile primare pe care le foloseste, pictând forme vii, stranii, păsări, femei, luna și stelele, scara infinită ce leagă cerul de pămănt.

Am spicuit apoi în alte 7 săli adiacente, expoziții cu Julio Gonzales, Andre Masson și alți artiști spanioli mai puțin cunoscuți mie.

Sala 208 - Cubismul și Juan Gris

Am păstrat pentru final sala 208 cu un pictor care îmi place, el este Juan Gris , un pictor spaniol, pe care-l cunoșteam doar din albume de artă.

In 1906 la vărsta de 25 de ani el pleacă la Paris, vânzând tot ce avea pentru a călători, alăturându-se compatrioților lui și găsind un atelier în aceeași clădire cu Picasso, pe care îl numea profesorul.

Juan Gris e numit „cubistul clasic” ‚ și „pictorul perfect”, el va adopta total limbajul cubist în 1912.

Juan Gris dezvoltă compoziții simetrice, prezentând fragmente de obiecte în peisajele sale Astfel un paralelogram alb devine o pagină de carte, un dreptunghi devine o masă, un oval devine o pară, o formă compusă din două trapeze, o chitară. Dintr-o linie dreaptă se curbează o pipă.

Tablourile pe care eu le-am privit în sală, au o poezie discretă, Juan Gris este o voce modernă a cubismului, menționez doar tabloul Fereastra deschisa -1921, unde pictorul se joacă cu lumina și umbra, stabilind relații între exterior și interior, într-un stil aparte.

Ghitară în fața ferestrei, Pahare, Jurnal si Sticlă Chitară în fața mării, sunt doar câteva exemple de picturi unde obiectul, adică chitara se întrepătrunde cu cadrul pentru a crea un spațiu ambiguu.

Sala 210 încheie călătoria mea prin cubism, arunc o ultimă privire lui Picasso în tabloul numit „Pasăre moartă” și spun adio curentului artistic care închide arta secolului 19.

Final de călătorie

Etajul 4 cu sălile 401-429 e un plonjon în arta postbelică spaniolă și internațională, aici sunt expuse lucrări ale grupului Cobra, precum și opere ale lui Francis Bacon, Henri Moore, Klein. și alti autori. Abstractiunile spaniolului Antonio Tapies domină două săli si spre final apare Eduardo Chillida, un sculptor basc. Eu trag însă cortina că am făcut indigestie și aterizez la etajul unu, spre altă colecție, ce acoperă arta modernă din anii 1962-1982 în 10 săli.

Arta in dialog cu Gradina -Juan Miro

Mă pasionează mai mult curtea interioară, fara dușmani artistici și grădina muzeului cu trei sculpturi remarcabile, Alexander Calder Carmen, Eduardo Chillida cu Toki –Egin și Joan Miro cu Pasare Lunatica , mă așez pe o bancă și savurez peisajul, dincolo de ferestrele muzeului.

Alexander Calder stă în mijlocul grădinii cu o sculptură mobil, numită Carmen , nume cu rezonanță muzicală, această piesă a fost realizată în 1974 și adusă aici din State, l-am văzut pe sculptor și la Amsterdam, în grădinile muzeului Rijkmuseum.

Miro are în palmares o serie de sculpturi remarcabile, el e prezent în grădină, luând contact cu publicul prin sculptura de mari dimensiuni, Pasărea lunară, e o lucare verticală, plină de dinamism cu trăsături arhaice, înfiptă adânc pe sol, ca o mamă.

Ca și păsările lui Constantin Brâncuși, pasărea lunară e lucioasă, e neagră și ea îsi desfășoară grav și stabil aripile. Pasărea lui Miro exprimă dualitatea lumii, soarele cu luna, femeia cu bărbatul, noaptea cu ziua, ele sunt forțe opuse și complementare.

Sub acest sărut al păsării lui Juan Miro părăsesc muzeul Reina Sofia, nemultumită că a fost un puzzle prea greu de descifrat, e o călătorie multinarativă, ce păstrează multe mistere în aer, cere picioare sănatoase și o minte fresh, pentru o gimnastică de nota 10... eu am rămas repetentă.

In final, vă invit pe voi la dialog cu artiștii moderni, fiecare e liber să aleagă ce îi place, ce înțelege, puteți căsca de somn sau trageți cortina... (am scris articolul în decursul unei luni de muncă și documentare).

Bibliografie -site-ul museoreinasofia /es, cu o plimbare virtuală prin toate tabourile.

Brosuri achizitionate din librăria muzeului

---

VIZUALIZĂRI: 4360 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI