La Vulcanii Noroioși, printr-un hățiș turistic... noroit

TIPĂREȘTE

1. Hainele cele noi ale împăratului

Căci e nevoie de vocea inocentă a copilului, care să strige: „Împăratul este gol! ”

Ca de obicei, am ridicat la fileu întrebarea firească, unde anume poți evada, preț de o zi, din Capitală. Cum Valea Prahovei se anunța plină, în acest început de weekend, datorită pârtiilor albe – și chiar așa a fost, cu blocajele tradiționale de la Comarnic încolo – am zis să verificăm drumul Moldovei... Adică, de la Urziceni, la stânga, spre Buzău. Deoarece, acolo se descoperă unul dintre miracolele acestei planete – și, de la NASA (adică National Aeronautics and Space Agency, nu o feminizare a unui obscur post TV autohton) citire, chiar unul dintre ingredientele apariției vieții, pe Terra și aiurea, în Univers – anume vulcanii noroioși...

Că nu sunt unici în lume – ba chiar printre cei liliputani, dacă de gândim la erupția indoneziană de noroi din 2006, în zi de cădere constantinopolitană – știam. Doar că nanismul ăsta îi face deosebiți, pe o ipotetică hartă turistică, deoarece tocmai de aceea, pentru că sunt mici, pot fi străbătuți la pas și admirați, fără ca pentru asta să ai nevoie de o excursie în elicopter sau, măcar, de o dronă...

Acum, am spus „o ipotetică hartă turistică”... Pentru că de aici intervine copilul din povestea lui Andersen...

2. Era o fântână cu ciutura grea...

Dacă drumul până la Buzău, cu a sa o bandă și jumătate pe sens, a fost oarecum în regulă – cu excepțiile criminale care fac deliciul televiziunilor tabloide, atunci când inconștiența acelora contribuie la carnagiu, în timp ce poliția rutieră stă tolănită, la adăpostul unui gard, doar ca să mai ciupească o amendă – dacă ploaia, ce a mânjit caroseria mașinii, pentru că șoselele iubitei noastre patrii sunt de o curățenie exemplară, a dispărut cu desăvîrșire după Urziceni, ba chiar lăsând locul unui soare frumos, surprizele au apărut după ce am ocolit Buzăul, pe a sa centură. Adică atunci când, mergând spre Râmnicu Sărat, am suspectat faptul că, oarecum, drumul nu se mai aseamănă cu ceea ce studiasem, o seară mai devreme, pe Via Michelin... Am oprit în prima benzinărie, m-am informat și am luat cap compas spre București, doar ca să o virez la dreapta, către Lopătari (cel puțin așa indica... indicatorul rutier). Ce, Vulcanii Noroioși sunt obiectiv de interes european? Nici vorbă!

Apoi, șoseaua a început să aibă sincope, de parcă acum ar fi ieșit din războiul iugoslav (nu mă întrebați de ce am ales acest război, din multele)... Oricum, nici un semn către vulcani. Am intrat în Săpoca (în copilăria-mi îndepărtată, auzeam adesea despre oamenii cu oarece deviații, că vor ajunge la... Sapoca) și, chiar înainte de spitalul cu pricina, am urmat drumul spre comuna Berca, despre care știam că se află la poalele vulcanilor. Cu ocazia asta am trecut prin Pleșcoi, cu ai săi cârnați etalați prin magazinele de resort, apoi prin Joseniul temperaturilor extreme, doar ca se ne intersectăm cu șoseaua care venea din Buzău –adică din orașul propriuzis, aveam să verificăm la întoarcere, căci, nu-i așa, în mintea inginerilor drumari și a celor cu indicatoarele rutiere, trebuie să aglomerezi centrul localității, ca să nimerești indicațiile... Deoarece abia aici au apărut și semnele cu pricina.

Doar că drumul... Ah, drumul... Prin sate bogate, cu case drepte, din cărămidă, frumos colorate, printre dealuri moi, vii, drumul era fix ca după bombardament. Și prăfuit ca traseul raliului Paris-Dakar, prin zona lui deșertică, de am crezut că se sufocă motorul de la colbul ridicat în atmosferă de betoniera care ne-a barat admirația peisajului, preț de kilometri. Până la fântâna cu ciutura grea, de la poalele unui lanț deluros superb prin pustietatea locurilor.

3. Pâclele

Căci vulcanii noroioși, creație a scăpărilor de gaze de la mare adâncime, prin straturile argiloase, au fost descoperiți – de fapt, cred că este o greșeală în scrierea de la intrare, căci nu puteau fi descoperiți atunci, ci, doar, aduși în atenția lumii largi, de un francez, Henri Cognand, în 1867, cu ocazia unor prospecțiuni petroliere! Adică, degeaba au fost descriși de Cobălcescu, două decenii mai târziu...

Pentru că, iată, la un veac și jumătate de la atestarea lor, paragina aproapă totală, dezolantă, bântuie zona. De la barăcile verzi, la parcarea închisă, de la drumul bombardat, la lipsa unor zone de recreere, a unui restaurant, la absența traseelor turistice... Chiar teritoriul vulcanilor este unul cu adevărat selenar, dar nu neapărat pentru relieful nepâmântean, ci pentru nepăsarea absolută în ceea ce privește stabilirea unui traseu de vizitare, care să fie dotat cu platforme pietonale și indicații referitoare la ceea ce se deschide vederii.

Păcat de peisajul fabulos! Noroc cu imaginația, atunci când sari de-o parte și de alta a pereților canioanelor în miniatură, prin care se scurge râul de noroi uscat, că te crezi Gulliver în Lilliput, pe un drum de creastă al unor munți titanici. Și, instinctiv, îți mijești privirea, în căutarea minusculelor ființe care gâfâie pe cărarea îngustă...

4. În loc de concluzie

Cu toată inocența copilului care strigă că împăratul e gol, spun răspicat că un drum până la Vulcanii Noroioși merită efortul, mai ales într-o zi cu soare. Nu are nici o vină această țară de vis că e locuită!

---

VIZUALIZĂRI: 2693 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI