Brugge, parfumul Flandrei de altădată

TIPĂREȘTE

De multă vreme tot programez o excursie în Brugge, dar ba n-am timp, ba e vremea urâtă şi mereu am amânat-o. Anul acesta în prima duminică cu soare am luat trenul şi direct la Brugge m-am oprit. Adevărul este că nu chiar direct, căci am schimbat patru trenuri, dar la prânz, sub un soare puternic, dar şi cu dinți puternici, am debarcat pe peronul gării din acest oraş flamand.

M-am îndreptat întâi spre Sint-Janshospitaal, unul dintre cele mai vechi spitale apărute, în care acum opt sute de ani bolnavii îşi găseau alinare, şi nu numai sufletească. Mai mult decât inventarul medical medieval voiam să văd picturile lui Hans Memling, unul dintre fiii celebri ai oraşului. Deşi pe site-ul turistic al Brugge-ului nu era nimic anunțat, mai mult, era dat programul şi notate excepțiile de la el, la fața locului m-am trezit cu uşa ferecată, pe care era însă specificat că lucrările lui Memling le pot găsi la Groeningemuseum. O să-i anunț eu pe realizatorii site-ului că s-a închis spitalul pentru câteva luni, cel puțin.

Încântat că am început cu stângul, ca în armată, am traversat şi am intrat la Onze-Lieve-Vrouwekerk, celebra biserică, unde este expusă la fel de celebra sculptură Madonna şi pruncul, semnată Michelangelo. Se poate vedea printr-un geam protector şi de la distanța, căci după tentativa de vandalizare de la San Pietro din Roma s-au luat şi aici măsuri de siguranța împotriva idioților, pentru că numai un idiot poate ataca o operă de artă. Desigur mai sunt şi altele de admirat, şi am admirat şi eu printre schele, căci biserica este şi ea parțial închisă. Totuşi este acces către monumentalele locuri de odihnă ale lui Carol cel Chel şi fiicei sale Maria. Iar operele lui Pieter Pourbus şi Gerard David vor fi expuse din nou abia de la 1 februarie. Poate voi veți fi mai norocoşi.

De la biserică am căutat puțin, Muzeul Groeninge fiind doar la 50 de metri depărtare, dar ascuns după multe ziduri. Mă întâmpină cu o fațadă deloc spectaculoasă şi cu un hol de intrare mai mult decât anost. Şi acum să mă laud cu ce-am văzut. În prima secțiune îmi atrage atenția un tablou la care este trecut scris mare Hieronymus Bosch (mă rog, Jheronimus), apoi dedesubt cu litere mici dar în patru limbi, urmaş /epigon al lui... Ce să mai înțeleg: este sau nu un tablou al lui Bosch? Dar nu mă plâng, căci nu-i prima dată când întâlnesc situația asta. Mai au dubii şi specialiştii. Oricum, eu cred ce-mi spun ei. Mai sunt şi alți flamanzi ca Pieteer Claeissens cel Tânar, Gerard David, alt pictor care a creat aici în Brugge, Rugier van der Weyden. Mă mut în sala dedicată aşa-zişilor "primitivi flamanzi", "primitivi" fiind evident o referire temporală, Memling (cu câteva lucrări care aparțin colecției de la Sint-Janshospitaal), Jan van Eyck (cu Portretul Margaretei Van Eyck, doamna cu coarne şi alt celebru tablou Madonna şi canonicul Joris van der Paele), Jan Provoost. Şi secțiunea se încheie cu artişti ai renaşterii: Lancelot Blondeel, Pieter Pourbus şi Pieter Breughel cel Tânar, de care auzisem chiar şi eu. Partea centrală a muzeului este dedicată unui artist contemporan, Robert Devriendt, cu o expoziție temporară "Making Connections". Nu mă pricep, nu-mi place, nu mă pronunț. Următoarele săli prezintă neoclasicism, expresionism, fauvism, toate cu tablouri realizate de artişti naționali. Am trecut mai repede, căci nu m-au atras. Ca o încheiere, la magazinul muzeului am achiziționat o carte poştală cu "Portretul unui om cu pălărie albastră" de Jan van Eyck, tablou care este la Muzeul de artă Bucureşti. Cine a colecționat timbre acum patruzeci de ani şi-l aduce aminte şi mă înțelege.

Cu multa artă înmagazinată în cuget şi-n simțiri am trecut de Arentshuis, o frumoasă casă din sec. al XVIII-lea, proaspăt zugravită în alb, dar nu am intrat de frică să nu dau iarăşi de artă contemporană, şi am luat-o de-a lungul canalelor, căscând gura la cei ce se plimbau cu bărcile şi sorbeau din zbor indicațiile ghidului-căpitan de şalupă.

Ivindu-se în față turnul Brugge-ului, cunoscut de toți sub numele de Belfort, am traversat canalul (pe pod, deşi voinic cum sunt îl trecem şi înot ) apoi cu ochii la vitrinele cu ciocolată şi dantelă nici nu mi-am dat seama când am ajuns în Grote Markt. Nu pot să-i contrazic, este şi piață (cu multă lume fotografiind sau fotografiindu-se) şi mare (poți să bagi stadionul din Călăraşi acolo şi mai rămane loc şi pentru Sala de Sport). În sudul pieții, Belfort atrăgea poporul de turişti şi unii se încumetau să escaladeze sutele de trepte până în vârf. Poate dacă aveau şi lift (şi la 10 euro biletul ar fi trebuit să aibă), mă alăturam şi eu. Cum nu mă numesc Edmund Hillary doar am pozat şi eu împrejurimile şi cu satisfacția datoriei împlinite am luat-o spre Primărie.

Spre deosebire de Primăria din Călăraşi, care şi-a schimbat sediul de câteva ori, cea din Brugge se laudă că este în acelaşi loc de foarte multă timp, construcția datând din 1376. Pe vremea aceea ciobanul Bucur se gândea doar la transhumanță. Dar splendida Sală Gotică nu are picturile murale tot atât de vechi, ele fiind executate abia în anii de la trecerea din sec. al XIX-lea în al XX-lea. Probabil întârziau fondurile de la Uniunea Europeană. În prețul biletului a intrat şi o scurtă vizită la Brugse Vrije (Libertatea Brugge-ului), o clădire alăturată, unde se vizitează sala de tribunal. Nu-i ceea ce cunoaştem noi a fi o astfel de încăpere. Pentru acesta sală renascentistă Lancelot Blondeel, amintit şi mai sus, a proiectat, în 1528, un şemineu, numit al Împăratului Carol al V-lea (al Spaniei), care a fost executat de Goyot de Beaugrant, alt artist al acelor timpuri. Semineu este denumirea profană a acestui exponat, căci în realitate este o operă de artă, o capodoperă.

Terminând cu administrația, m-am întors la cele sfinte şi am intrat la Basiliek van het Heilig Bloed, adică Biserica Sângelui Sfânt. Probabil ați mai citit despre asta şi în alte review-uri, nu vă repet şi eu cum a ajuns sângele Mântuitorului în Brugge. Eu am intrat doar să văd micul cilindru care conține relicva. Era puțină lume, toți păstram liniştea, aşa cum ni se ceruse, dar am fotografiat cu toții discret, deşi se specifica la intrare să nu facem asta. Când am trecut prin fața relicvei am primit şi o mică cărticică având rugăciuni în mai multe limbi. În româna nu. Biserica are două incinte, cea inferioară datând de la mjlocul sec. al XII-lea, şi fiind închinată sfântului Vasile cel Mare. Cea superioară a fost construită la sfârşitul sec. al XV-lea, însă decorațiunile care o împodobesc au fost adăugate ulterior.

Mi-am continuat plimbarea umblând fără țintă, de la o clădire interesantă la alta şi de la un pod peste un canal la altul, alegând în special străduțe cu aer medieval şi în general nefiind atent la direcție. Am trecut pe la biserica St. Marten, care mi-a părut a fi din Roma şi pe la statuia lui Jan van Eyck, maestrul ale cărui opere le admirasem deja în Groeningemuseum.

M-am grăbit să cumpăr ciocolată, fiindcă era totuşi duminică după-amiază, şi după atâta efort m-am aşezat să degust o bere, licoare la care belgienii se laudă a fi maeştri. Am găsit o masă liberă la un aşezământ de cultură, de cultura hameiului, unde un june chelner, scund şi chel, a aşteptat să dau disperat din mâini până să vină şi să-mi ia comanda. Finalmente, în fața unui espresso şi a unei beri, m-am apucat s-o sun pe Şefa, că trebuia să mă laud şi eu la cineva. Şefa era sub nămeți, izolată de capitală, probabil sub amenințarea unui cod de o anumită culoare. Am raportat ce-am vizitat, ce-am băut şi câtă ciocolată am mâncat.

Cum soarele începea să obosească am alergat spre catedrala St. Salvator. În nota cu care deja mă obişnuisem în Brugge şi aici era plin de schele, dar se putea intra şi vizita. Catedrala a cunoscut distrugeri, dar şi reconstrucții şi modificări, a obținut statutul de catedrală de mai puțin de două sute de ani şi din punct de vedere arhitectonic nu pare o capodoperă. Însă aici şi-au găsit adăpost mai multe lucrări artistice din fosta catedrală Sint-Donatius, distrusă de francezi la sfârşitul sec. al XVIII-lea.

M-am îndreptat spre gară trecând pe la Brouwerij De Halve Maan, alt loc închinat sfintei beri belgiene. Poate n-o să mă credeti, dar m-am lovit de gardul metalic al unei firme de construcții. Ca să ajung în locație, fabrică - muzeu - berărie, trebuia să dau ocol şantierului. A fost prea mult, am renunțat la bere şi am părăsit zona.

M-am oprit la Begijnenhuisje, o oază de linişte în aceasta lume agitată. Aici, din ce am citit, trăiesc doamne şi domnişoare care sunt mai aplecate spre cele sfinte, dar nu vor să se călugărească. La intrare eram rugați să păstram liniştea, să nu facem poze (evident că am făcut, nu vin în Brugge în fiecare zi) şi să nu călcăm pe iarbă (n-am mai văzut aşa atenționare de când eram pionier). Şi într-adevăr, n-am auzit muzică, nici zgomot de televizor, nici răpăit de bormaşină. Cred că Şefa s-ar muta aici şi mâine. Dar numai până-n aprilie, că aşteaptă să o duc în Italia.

Se lăsa întunericul în jurul meu, deci am văzut Minnewater, adică balta de dincolo de stăvilar, în lumina timidă a apusului de soare. Mă luase foamea şi m-am îndreptat cu paşii mărunți şi repezi care mă caracterizează spre gară, să-mi devorez ultimul sendviş (sau sandwich) şi ultima napolitană. Până să ajung la pătuțul meu mai aveam patru ore de mers cu trenul şi încă 15 minute în spatele Camilei (dacă mai era la locul ei).

Au mai rămas câteva lucruri de văzut în Brugge, dar mai important este că m-aş întoarce şi mâine pentru farmecul medieval al oraşului, mai mult decât pentru picturile din muzeele sale, cu toată admirația pentru Memling sau Van Eyck. Un labirint de străduțe întretăiate de canale, mici magazine cu ciocolată sau suveniruri, biserici avântate pâna-n cer şi clasice frontoane flamande, iată ce vezi în Brugge. O să-mi spuneți că nu-i de ajuns pentru o excursie aici? În acest caz, eu port toată vina pentru lipsa de talent literar şi putere de convingere.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 4319 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI