Schwetzingen sau grădina la superlativ

TIPĂREȘTE

Având de petrecut o după-amiază în Speyer, am renunțat să vizitez Muzeul tehnicii şi mi-am luat bicicleta, pe bătrâna mea Camila, şi am purces spre locul unde este un adevărat Versailles, la Schwetzingen. Palatul din Schwetzingen a fost reşedința de vară a unor prinți electori din Heidelberg şi Mannheim şi este renumit pentru originalitatea şi frumusețea grădinilor sale.

La mijlocul sec. al XIV-lea, la Schwetzingen, a fost un modest castel înconjurat de un sanț de apărare. Dar treisute cincizeci de ani mai târziu, în 1697, prințul elector Johann Wilhelm hotăraşte transformarea lui în ceea ce este astăzi. Prin construirea a două corpuri laterale palatul creşte considerabil. Splendoarea îi este însă adusă de un alt prinț elector, Carl Theodor. El a încredințat lucrarea unor renumiți arhitecți, Nicolas de Pigage şi mai târziu Friedrich Ludwig von Sckell. Şi a fost o alegere inspirată, aceştia realizând din grădina palatului o capodoperă peisagistică. Cât priveşte palatul propriu-zis, el nu a atins dimensiunile şi forma dorită, din cauza unor proiecte paralele (palatul din Mannheim şi castelul Benrath), care au deviat fondurile necesare. Astfel, cum bine a zis cineva, este mai corect spus "grădina şi palatul Schwetzingen". Palatul este lipsit de săli grandioase pentru recepții, având doar două şi un teatru, şi pentru acestea au fost folosite clădirile semicirculare alăturate grădinii, care inițial aveau destinația de Orangerie. Mobila şi decorațiunile interioare, din sec. al XVIII-lea, au supraviețuit şi mulțumită restaurarii vor putea fi admirate. Când am vizitat eu palatul încă se lucra la restaurare.

În aripa de nord se află Teatrul rococo, care a fost primul teatru din Europa prevăzut cu galerii. A fost construit în 1753, dupa planurile lui Nicolas de Pigage, şi considerat de cei care se pricep ca fiind o creație pur rococo. Ulterior i-au fost aduse şi adăugiri neoclasiciste, spun aceiaşi specialişti. Aici a concertat tânărul Wolfgang Amadeus Mozart, iar pe lista cu nume mari au mai fost mai târziu adăugați Sir Georg Solti, Yehudi Menuhin. Încă mai este în funcțiune şi chiar şi eu mă pot lăuda cu câteva DVD-uri cu spectacole de operă înregistrate acolo.

Partea centrală a grădinii, incluzând aripile palatului care formeaza un semicerc, aleile încadrate de arbori care se întind până la lacul principal, este caracterizată de ordinea şi simetria grădinii "franceze". Acesteia i-au fost adăugate porțiuni în care vegetația, lipsită de linii drepte şi cercuri perfecte, se dezvoltă aparent natural, particularitate a grădinii "engleze". Schwetzingen reprezintă o simbioză a celor două modalități de a organiza o grădină. Nu este ceva unicat, dacă mă gândesc doar la palatul Favorite din Rastatt sau Augustusburg din Brűhl, dar este una din primele realizări de acest gen din Germania.

Grădina a pornit de la zona perfect rotundă care circumscrie cele două porțiuni late aşezate perpendicular sub forma unei cruci cu brațe egale. Arborii sunt tunşi sub forma unor conuri sau sfere, perfecțiunea detaliilor determinând perfecțiunea întregului. Această zonă a rămas neschimbată şi se datorează maestrului grădinar Petrie din Zweibrücken. Continuându-i lucrarea, Nicolas de Pigage, mult mai la curent cu evoluția manierei de concepere a grădinilor, o dezvoltă cantitativ şi calitativ într-un mod considerat şi azi progresist.

Sculpturile grădinii din Schwetzinger, mai mult de 100 de piese, au evoluat şi ele de la lucrări modeste, aparținând grădinii inițiale, la lucrări complexe, datorate lui Gabriël Grupello şi Peter Anton von Verschaffelt, nume care mie, un neinițiat în arta germană, nu-mi spun mare lucru. Veți vedea cerbi în agonie doborâți de câini (servesc drept fântani), siluete regale mângâind lei nespus de blânzi, personificări ale marilor fluvii, Dunărea si Rinul, şi chiar un lucrător trudit, odihnindu-se, purtând o căciulă care mă duce cu gândul la daci. Azi sculpturile originale au fost înlocuite cu copii pentru a fi ferite de degradare, dar ele pot fi admirate în clădirea semicirculară, din stânga palatului.

Şi deoarece grădina "engleză" nu este supusă unor canoane prestabilite, ea a fost împodobită cu diferite construcții cu rol pur decorativ. Diferite ca stil, origine, perioadă. Templul lui Apolo, zeul artelor, face trimitere către antichitate, către mitologia greco-romană. Vila italiană, având propria grădină, te conduce cu gândul către arta renaşterii. Ruinele capelei aşezate în vârful unei movile este fără îndoială un simbol romantic. Dar cea mai frapantă şi neobişnuită clădire este moscheea, proiectată de Nicolas de Pigage, înconjurată de o gradină turcească. Ea nu a servit însă unor scopuri religioase, iar prezența ei s-a datorat existenței unui curent "turcesc / arăbesc", curent care se servea de farmecul oriental şi s-a manifestat şi în muzică şi în literatură. Pot enumera piesa de teatru Mahomed de Voltaire, operele Italianca în Alger de Rossini şi Răpirea din serai de Mozart. Şi cred că proiectantul moscheii s-a gândit mai mult la "1001 de nopți" decât la toleanța religioasă, aşa cum vrea să mă convingă titlul unei expoziții de la palat. Străbătută de canale şi înfrumusețată cu lacuri, ascunzând luminişuri în care zburdă nestingherite tot felul de zburătoare, având chiar suprafața puțin tulburată de câteva movile, răzvrătită grădină "engleză" este un simbol al originalității neîncorsetate.

Am căutat Schwetzingerul şi am descoperit o grădină paradisiacă. Acum aştept Versailles-ul.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2860 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI