Parcul Bazilescu – între „vechi” și „nou”

TIPĂREȘTE

Sau cartierul Bucureștii Noi – o imagine de altădată a periferiei capitalei dâmbovițene. Am străbătut de mai multe ori acest cartier – de fiecare dată după ce treceam pe sub pasajul de cale ferată parcă intri în alt oraș – și chiar acesta a fost și țelul creatorului: Nicolae Basilescu – un București Nou. Urmând vechea arteră Calea Griviței (Podul Târgoviștei), trecând calea ferată ce duce spre Constanța, lăsăm pe partea stângă Calea Târgoviștei și ne încadrăm pe principala stradă a „noului oraș”. Îmi aduc aminte de bătrânele troleibuze articulate (cu burduf) ce mergeau până la Lacul Străulești și de bălăceala ce o trăgeam în acel lac, pe lângă pâlcurile de stuf. Părea o călătorie lungă spre un capăt de oraș – „oraș” în care se observă și acum diversele etape de „colonizare”: atapa caselor modeste, etapa construcțiilor staliniste, etapa blocurilor comuniste și, în plin avânt, etapa postdecembristă.

Scurt istoric al cartierului. Înainte de prezentarea oazei de verdeață din centrul cartierului Bucureștii Noi să analizăm puțin contextul apariției acestuia. Cunoscut profesor și avocat al vremii, Nicolae Basilescu începe la sfârșitul secolului al XIX-lea punerea în practică a unui vechi vis al său: ridicarea unui oraș nou, de la zero – o localitate urbană dominată de o conviețuire armonioasă a populației sale, din toate punctele de vedere. Iată cum povestește însuși Basilescu „legenda” întemeierii acestui oraș: Împins de dorul, de râvna mea de Profesor de Economie politică, la cea dintâi Universitate din țara noastră, de a zidi pe baze științifice – pe ideea de cooperațiune – o operă socială și economică durabilă – eternă – pe acest pământ, am conceput, în anul 1898, ideea de a fonda un oraș model pe moșia ce cumpărasem... Am ridicat – prin ingineri specialiști – planul moșiei mele și am parcelat-o în tarlale de câte 9000 m. p. din care puteam însă vinde și loturi mici, chiar de 300 m. p. Am trasat strade drepte, și largi – de 12 m, – am destinat locuri de piețe, de cimitir, loc de Biserică, etc. Prețul de vânzare – uniform – l-am fixat la un leu m. p. Publicul, încrezător în steaua mea și în onoarea mea, mi-a dat un concurs neașteptat: am vândut în cinci zile începând de la 1 Februarie 1898 – un milion de metri pătrați a un leu m. p. De aici începe prima etapă a cartierului atunci când se ridică case destul de modeste de-a lungul noilor străzi.

Urmează în perioada de după al Doilea Război Mondial etapa construcțiilor staliniste, așa-zisul stil „realism socialist”. Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din 1953 a fost evenimentul ce a dus la o transformare semnificativă a cartierului. Au apărut cvartalele de locuințe situate pe trei etaje, cu spații comerciale la parter, clădirile fiind despărțite prin arcade din cărămidă (asemenea cvartale pot fi văzute și lângă Academia Militară – vezi impresii). Ca într-o nuvelă, flancat pe de o parte chiar de str. Nuvelei ansamblurile de locuințe în stil stalinist creează o mare piață ce are drept element central cinematograful-club „Înfrățirea între popoare”, cunoscut azi drept Teatrul Masca (care a funcționat aici între anii 2000-2005). Clădirea cu scop cultural a fost terminată în 1955 și reliefează stilul stalinist prin prezența stelei sovietice pe fațade. Coloanele înalte bogat ornamentate, ancadramentele decorate cu motive vegetale aflate la ferestre și uși de acces atrag atenția – dar nu atât de mult ca urâta culoare galbenă în care e vopsită fațada. Actualmente clădirea se află sub cheie și se degradează de la un an la altul.

Pe la sfârșitul anilor 60 au început să apară și primele blocuri ale epocii comuniste, pe ambele părți ale bulevardului Bucureștii Noi, zona fiind declarată din anii 50 ca parte componentă a orașului București. Iar după evenimentele din 1989 s-a construit haotic și fără stil pe multe din străzile vechiului „oraș” Bucureștii Noi. M-am plimbat zilele trecute pe lândă clădirile staliniste – la parter spațiile comerciale sunt ocupate aproape în totalitate, blocurile au fost reabilitate termic, mulți locatari au încercat să îmbunătățească condițiile de locuire (ferestre termopan, aer condiționat, acces pe bază de interfon). În schimb, arcadele de legătură între clădiri sunt în stare proastă, cu tencuiala căzută și găurite de diverse tăblițe publicitare.

Parcul Bazilescu. Trasat odată cu parcelarea terenului în 1898 parcul inițial se întindea pe o suprafață de peste 100 de hectare. Anul 1943, după decesul lui Nicolae Basilescu, este anul în care parcul este donat statului român. În 1952-1953 se reface (și micșorează totodată) întreaga zonă a parcului, fapt datorat apariției Teatrului de vară „Nicolae Bălcescu”. Construit pentru același Festival Mondial al Tineretului și Studenților ce s-a desfășurat în 1953 în București teatrul în aer liber a avut drept arhitect principal pe Paul Emil Miclescu. În jurul acestui obiectiv, menit a găzdui în gradenele sale aproximativ 2000 de spectatori, au fost reconfigurate aleile vechiului parc.

Două clădiri în oglindă flanchează intrarea principală în parc, în cea din stânga se află o filială a Bibliotecii Metropolitane București, și anume Biblioteca publică „Dimitrie Bolintineanu”, iar în dreapta Clubul Copiilor Sector 1. Prin anii 2004 oaza de verdeață Bazilescu a căpătat forma și dotările actuale. Garduri vii, spații pentru flori, un chioșc de lemn, o fântână arteziană, numeroase bănci și coșuri de gunoi sunt dotările parcului. Există trei spații de joacă pentru copii, cu dotări amplasate pe o podea elastică, buretată. De asemenea, există spații dotate cu aparate pentru fitness și câteva jucării electrice automatizate pentru copii. Un carusel colorat mai înviorează fațada tristă a teatrului de vară în acest ianuarie călduț. În fața clădirii abandonate (dar păzită), în partea dreaptă se află amplasat bustul lui Nicolae Basilescu; în partea opusă vedem și bustul lui Nicolae Bălcescu, personalitate ce a dat numele teatrului de vară, dar și parcului pentru o perioadă de timp. Copaci bătrâni pe ici colo, gazon încă verde, o mulțime de oameni care traversează parcul și nelipsitele „hoarde” de porumbei sunt un peisaj obișnuit în parcul Bazilescu. Parcul constituie un loc de plimbare pentru populația din zonă și de joacă pentru copiii din cartier.

După o plimbare circulară prin parc mă apropii de ruinele teatrului de vară. Practic sunt niște ruine, un anunț informându-ne despre iminentul „pericol de prăbușire”. Nu știu dacă se mai poate face ceva cu această clădire, deși Primăria de sector promitea acest lucru anii trecuți. Deși încă este impozantă și arhitectural nu arată rău, peste tot se observă degradarea construcției: tencuieli căzute, ornamente sparte, acoperiș degradat etc. Acum iarna se poate observa mai ușor interiorul arenei din cauza vegetației desfrunzite. Am putut astfel vedea stema Republicii populare pe fațada interioară a teatrului. Încă mai supraviețuiesc coloanele și galeriile circulare, arcadele înalte, ornamente, lira de pe acoperiș.

Vis-a-vis de parc se află biserica Basilescu ce are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfânta Ecaterina”. Construită între 1898-1899 de același Nicolae Basilescu lăcașul de cult este amplasat în mijlocul unui mic parc. Ctitorul își doarme somnul de veci, alături de familie, în incinta bisericii. Cele trei turle zvelte și culorile alternante (roșu-alb) oferă o imagine deosebită asupra bisericii. În interior este zugrăvit chipul ctitorului, sunt frumoase icoanele îmbrăcate în argint, dar și vitraliile de la ferestre.

Un „oraș” la margine de oraș – așa am perceput eu actualul cartier Bucureștii Noi. Atât zona, cât și parcul sunt atinse de semnele modernității, dar încă nu se pot desprinde de elementele vechi.

Opera mea de la Bucureștii Noui, hrănită de mine, cu viața mea, zidită de mine, zi de zi... ea este copilul meu cel mai scump... – spunea Nicolae Basilescu în 1935.

---

VIZUALIZĂRI: 5112 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI