„Celula de minori”

TIPĂREȘTE

Mi-a luat destul de mult timp s-o citesc – am făcut pauze, am reluat lectura, şi tot aşa de nenumărate ori, mereu cu un nod teribil în gât, cutremurată de suferinţa ce răzbătea din fiecare pagină.

Cartea se numeşte „Celula de minori – cinci ani în temniţele şi lagărele de muncă forţată ale României comuniste” şi a fost scrisă de Alexandru Teodorescu.

În urmă cu o jumătate de an, într-un articol intitulat Tot respectul, domnule ambasador, dedicat unui om cu o carieră remarcabilă şi un bun român, Liviu Aurelian Bota, soţul Sandrei Bota, profesoara mea de engleză şi dirigintă în şcoala generală, menţionam că „la liceu (ce coindenţă fericită!) aveam să am parte de alţi doi profesori de engleză şi diriginţi de mare excepţie. ” Primul din ei a fost Anca Tănăsescu (Ann), care a părăsit din păcate această lume acum câţiva ani. Al doilea a fost Alexandru Teodorescu (Alec).

Alec a venit profesor la noi la liceu în 1972, la începutul clasei a X-a, după ce Ann fusese „avansată” la rangul de director adjunct şi nu ne mai putea fi dirigintă (ne-a rămas însă profesoară). Liceul nostru, C. A. Rosetti, o şcoală de cartier (Floreasca) fără cine ştie ce reputaţie, se transformase în 1971, la iniţativa lui Mircea Maliţa, ministrul învăţământului în acea perioadă, în liceu cu limba de predare engleză. La Bucureşti şi Cluj s-au înfiinţat atunci mai multe astfel de şcoli experimentale de limbi străine, însă minunea n-a ţinut decât până în 1978. Suficient însă pentru a da rezultate excepţionale şi mai mult decât suficient pentru ca noi, prima promoţie, beneficiind de metode de predare inovative, să ne formăm ca oameni cu mintea deschisă şi să rămânem pentru totdeauna prieteni. Dovada: am ţinut legătura, ne-am ajutat şi sprijinit reciproc şi azi, la 40 de ani după absolvire, continuăm să ne întâlnim de câteva ori pe an, în grupuri mai mari sau mai restrânse, cu ocazii mai mult sau mai puţin festive.

Dar să revin la Alec.

Îi spun aşa pentru că în liceu şi noi, elevii, şi profesorii aveam nume englezeşti. Lui Alec i-am mai zis un timp şi Cicero, din cauza tunsorii cu care s-a prezentat în faţa noastră prima oară, într-o zi frumoasă de septembrie. Eu şi colegele mele ne amintim mereu râzând în hohote cum s-a înroşit Alec ca sfecla când a dat cu ochii de o clasă de fete! Sunt sigură că fusese prevenit, dar îmi închipui că şocul a fost prea mare... Profesor (şi diriginte pe deasupra!) la o clasă de fete, când n-ai decât 31 de ani şi eşti un bărbat foarte bine, înalt, subţire, chipeş (şi însurat!) – nu putea să fie decât al naibii de greu.

A făcut însă faţă cu brio. Ne-a predat un an istorie în limba engleză, studiind acasă mai abitir decât noi, aşa cum avea să ne-o mărturisească ulterior. În clasele a XI-a şi a XII-a avea să ne predea literatură engleză, specialitatea sa, pregătindu-ne pe cele mai multe din noi pentru examenul de admitere la Facultatea de Limbi Străine, Secţia de Limbi Germanice – Engleză. La vremea aceea manualele nu acopereau probabil nici 5% din cerinţele admiterii la facultatea noastră, dar mulţumită celor 10 ore de engleză (gramatică, lexic+literatură) pe săptămână şi modului inteligent în care Alec a ştiut să ne predea literatura, am ajuns tobă de carte şi am intrat fără emoţii la facultate. Iar ca diriginte – ce să mai zic! – a fost pâinea lui Dumnezeu... Nu ne-a plictisit cu prelegeri propagandistice (ha!) şi cu discursuri cretine, ci folosea orele de dirigenţie pentru a discuta cu noi problemele curente, pentru a ne îndemna să le ajutăm pe colegele cu rezultate mai slabe la învăţătură şi pentru a ne motiva absenţele (fără scutiri medicale sau bilete de la părinţi) cu un asemena zel, încât ajunsese spre sfârşitul clasei a XII-a să încercuiască nu numai absenţele, ci şi notele... Iar tortul pe care ni l-a adus în ultima zi de şcoală ne-a rămas tuturor pe veci în amintire!

Martie 1977. La câteva zile după marele cutremur mă aflam cu o prietenă, colegă de liceu şi facultate, pe Bd. Bălcescu. Terminaserăm orele şi ne îndreptam pe jos spre casă. Autobuzele nu circulau, se lucra în continuare la degajarea dărâmăturilor de la blocurile Scala şi Wilson. În dreptul magazinului Unic ne-am întâlnit întâmplător cu Alec. Pupături, zâmbete, îmbrăţişări, conversaţie etc., până ce ne dă vestea cea mare: îi fusese aprobată cererea de plecare definitivă din ţară. Am încremenit. Nu ştiam că făcuse cerere. Ziua ni s-a părut şi mai urâtă, şi mai cenuşie, peste nenorocirea din jur venise acum să se aştearnă şi tristeţea despărţirii. Căci eram cu toţii convinşi că nu aveam să ne revedem niciodată. Alec a venit totuşi în toamnă la noi la facultate, ca să îşi ia rămas bun înaintea plecării în Germania. Pe holul de la intrare, în faţa statuii lui Eminescu, ne-am adunat ciorchine în jurul său, noi, fetele „lui” de la Rosetti. Şi am plâns...

2001. Alec e la Bucureşti! Ne-am întâlnit la Hanul lui Manuc şi atunci ne-a povestit totul. Sau aproape totul... Cu ce stupoare am aflat că făcuse puşcărie! Nu am ştiut nimic, n-am bănuit nimic... Timp de vreo două ore am stat, toate colegele venite la întâlnire, nemişcate, cu ochii holbaţi la el. Care vorbea şi tot vorbea...

Iată pe scurt povestea: în 1958, la vârsta de 17 ani, elev fiind în ultimul an la liceul Matei Basarab, Alec a intrat într-o organizaţie anticomunistă înfiinţată la iniţiativa unui coleg de-al său şi intitulată Frontul Eliberării Naţionale („nume profetic”, după cum avea să remarce profesorul Alexandru Tudorică în prefaţa cărţii lui Alec!). Fiu de preot la biserica Colţea, Alec, împreună cu întreaga lui familie, a avut de suferit după venirea la putere a comuniştilor. Sora lui mai mare intrase „fără loc” la medicină trei ani la rând, trei sferturi din locurile din facultăţi fiind rezervate celor cu „origini sănătoase”, iar şansele lui Alec de a ajunge într-o instituţie de învăţământ superior erau aproape nule. Revoltat de nedreptatea socială, s-a alăturat altor 12 colegi, şi ei elevi foarte buni şi provenind din medii intelectuale, şi au început să împrăştie manifeste anticomuniste prin şcoală şi oraş. Au fost turnaţi de un coleg şi „demascaţi” de un director al liceului, fiind arestaţi în 1959, judecaţi ca adulţi, cu toate că erau cu toţii minori, şi condamnaţi la 15-23 de ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Alec a primit 15 ani de muncă silnică. A fost încarcerat mai întâi la Penitenciarul Jilava, apoi dus la lagărul de muncă forţată Luciu-Giurgeni şi la cel de la Grădina. După 5 ani, în 1964, el şi colegii lui au fost graţiaţi.

Cum condamnarea survenise cu puţin timp înainte de terminarea liceului, ultimul an de şcoală nu le-a fost recunoscut, aşa încât au fost nevoiţi să urmeze cursurile la seral, după ce s-au încadrat – obligatoriu – în „câmpul muncii” pe posturi de muncitori necalificaţi. Au dat bacalaureatul şi în 1965 erau cu toţii studenţi. Alec a intra la Facultatea de Engleză şi fostul său coleg de liceu Alexandru Tudorică i-a fost profesor. (Mi-a fost şi mie asistent la cursul de teoria literaturii şi am schimbat câteva cuvinte cu dânsul la lansarea cărţii). Iată cum îşi aminteşte dl profesor Tudorică reîntâlnirea cu „Sică”, aşa cum îi spuneau prietenii: „... La un seminar de literatură l-am descoperit cu uimire printre studenţi pe colegul meu de liceu Alexandru Teodorescu. Ajuns student la engleză şi aşezat în bancă printre ceilalţi copii-studenţi, el arăta totuşi ceva mai matur decât ei, după adunarea anilor «rătăciţi» până atunci pe drumul vieţii... ”

Alec a terminat facultatea ca şef de promoţie, cu media 10, însă din cauza trecutului „pătat” nu i s-a permis să rămână asistent universitar, fiind repartizat la un liceu – şi anume Matei Basarab! Ce ironie a sorţii! A avut din nou de-a face cu directorul care contribuise din plin la arestarea lui, aducând „organele de cercetare” în şcoală.

Din fericire, chinul nu a durat mult şi în 1972, aşa cum am spus, s-a transferat la Rosetti. La Hanul lui Manuc, Alec ne-a povestit că directoarea noastră generală, soţie de colonel de Securitate cu funcţie înaltă, şi-a permis, având spatele acoperit, să aducă în liceu cei mai buni dascăli de engleză, fără să o intereseze dosarul lor, şi aşa am avut şansa de a fi instruiţi de alţi doi foşti deţinuţi politici şi minunaţi profesori – domnii Mircea Tatos şi Radu Surdulescu. Şi pentru Alec, ca şi pentru noi, „fetele”, a urmat o perioadă frumoasă, dovada stând în dedicaţia pe care mi-a scris-o pe cartea sa: „Pentru Carmen, în amintirea anilor rosettişti, anii experienţei unice care ne-a legat pentru totdeauna. ”

Da, aşa a fost, o experienţă cu adevărat extraordinară care a însemnat cu mult, mult mai mult decât patru ani de şcoală, a însemnat pentru noi, copiii, oportunitatea de a cunoaşte oameni luminaţi care ne-au oferit cu generozitate nu numai o părticică din cunoştinţele lor vaste, ci şi o lecţie de viaţă, care ne-au încurajat să ne trăim cu bucurie momentele frumoase, să fim prieteni buni şi, mai presus de orice, să gândim cu capetele noastre. „Gândurile sunt libere. ”

În 1977, după ani de zile în care s-a aflat permanent în vizorul Securităţii, Alec a reuşit să plece în Germania, la Königstein im Taunus, unde a predat, până în 2003, limba engleză la un liceu catolic. Locuieşte în Germania şi la Nisa dar face relativ frecvent vizite în România. Ne-am reîntâlnit, de pildă, în 2005, la aniversarea a 30 de ani de la terminarea liceului.

2015. Alec va publica o carte la Editura Humanitas! Şi vine în ţară pentru întâlniri cu redactorul. Dar îşi face timp şi pentru noi – ne vedem în două rânduri „la o bere” şi depănăm amintiri. Aşteptăm cu emoţie lansarea cărţii.

28 noiembrie 2015. La Librăria Cişmigiu, Editura Humanitas lansează cartea lui Alec, în colecţia „Memorii/Jurnale” şi în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Lume foarte multă, în majoritate trecută de 70 de ani, colegi de liceu şi facultate, prieteni de-ai autorului, printre care ne strecurăm şi noi, cei tineri! , vreo zece foşti elevi. Îi ascultăm cu atenţie pe vorbitori: doamna Micaela Ghiţescu (deţinut politic între anii 1952-1955, redactor-şef al revistei Memoria) şi profesorii Alexandru Tudorică şi Mihai Miron, amândoi colegi cu Alec la Matei Basarab. Vine şi rândul lui Alec. Explică de ce, după atâţia ani, s-a hotărât să scrie această carte: în 2014 văzuse la televizor în Germania un film documentar despre elevii unui liceu din Berlinul de Est care în 1953 au construit un aparat cu care au bruiat transmiterea ceremoniei înmormântării lui Stalin. Tot ei au răspândit manifeste prin care comunismul era pus în aceeaşi categorie cu nazismul. Mulţi dintre ei au fost împuşcaţi în celulă. Tot în 2014 un poet rus sprijinit de fundaţia germană condusă de Alec şi soţia lui le-a recitat la o întâlnire o poezie foarte scurt despre „democraţia rusă”: „Kalaşnikov, Barâşnikov; „Kalaşnikov, Barâşnikov; „Kalaşnikov, Barâşnikov... ” Aceste două evenimente l-au determinat să scrie despre „drama noastră, în speranţa că nici un tânăr nu va mai trebui să treacă prin ce am trecut noi pentru a-şi apăra drepturile. ” Şi tot el mărturisea în Cuvântul înainte al autorului: „Am scris «Celula de minori» din punctul de vedere al tânărului care am fost şi pe care l-am păstrat în mine toată viaţa... Cu toate că nu regret cei cinci ani de umilinţe şi de sclavie, nu voi socoti niciodată închisoarea un loc care permite spiritului uman să atinga culmi nebănuite; dar întâlnirile cu oameni de excepţie, suferinţa cea de toate zilele, situaţiile-limită prin care am trecut şi nerenunţarea la lumea noastră, la idealuri, au transformat acele locuri de coşmar în Universitatea vieţii şi au făcut din noi studenţi pe viaţă. Acolo am învăţat ce înseamnă adevărata prietenie, sacrificiul, solidaritatea. ”

Nu vă voi povesti cartea, nici n-aş avea cum, şi vă puteţi închipui şi singuri celulele întunecate, bătăile crunte, injuriile, privaţiunile, bolile... Cinci ani cumpliţi în care cei 13 adolescenţi au reuşit totuşi să-şi îndulcească calvarul: „Nu puteam să ne apărăm corpul de lovituri, sufletul de suferinţă, demnitatea de umilinţe, eram prizonierii unor oameni fără inimă, într-o ţară fără drepturi, într-o lume fără Dumnezeu. În toată nenorocirea asta am găsit o sursă de bucurie: setea de cunoaştere, care în scurt timp a devenit arma noastră de apărare. Învăţam orice şi de la oricine, învăţam unul de la altul, învăţam din fiecare moment trăit şi făceam din el o experienţă folositoare. ” Au luat „lecţii” de istorie, de franceză, engleză, germană, muzică, filozofie de la deţinuţi cu mult mai vârstnici, intelectuali de clasă, şi-au recitat unii altora poezii, şi-au povestit cărţi, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi păstra spiritul viu şi neatins de hidoşenia închisorii.

Citind cartea, în afara compasiunii şi admiraţiei faţă de acei copii – la urma urmei – pe care sistemul i-a condamnat cu brutalitate dar pe care ei l-au învins, m-am trezit cuprinsă şi de un sentiment aparent surprinzător: ruşinea.

La vârsta la care Alec şi colegii săi conştientizau nedreptăţile de care erau înconjuraţi şi porniseră să lupte, chiar şi cu mijloace modeste, împotriva lor, eu „mă lăfăiam” într-o dulce neştiinţă. Devoram cărţi, citeam de-a valma Rebreanu, Sadoveanu, Dickens, Balzac, Hugo, Galsworthy, Cehov, Dostoievski, Tolstoi şi începusem să „mă nărăvesc” şi la autori contemporani. „Consumam” cu lăcomie literatură pe pâine şi mă consideram foarte deşteaptă pentru că îl citeam pe Shakespeare în original. Cunoşteam pe dinafară fiecare colţişor al Londrei turistice dar nu ştiam pe ce lume trăiesc!

Bunicul din partea mamei îmi povestise în verile lungi petrecute la ţară despre cum luptase la Mărăşeşti şi Oituz în Primul Război Mondial dar nu suflase o vorbă despre anii lui ca primar în sat, despre munca înrobitoare la câmp pentru a cumpăra pogoane de teren pentru cei şase copii şi mai ales despre evenimentele în urma cărora toată agoniseala lui de o viaţă se dusese pe apa sâmbetei atunci când averea îi fusese confiscată, fiind declarat „chiabur”.

Părinţii mei nu mi-au spus nici ei nimic, m-au ocrotit prin omisiune. În 1968, după invazia sovietică în Cehoslovacia, mama (care nu a putut face facultate din cauza dosarului, deşi fusese o elevă eminentă), a avut o singură dată o ieşire nervoasă: a venit acasă de la serviciu mult mai devreme şi plângând m-a anunţat că „au intrat ruşii în Cehoslovacia şi va fi război. ” Ştia că tata, ofiţer în rezervă, avea să fie mobilizat – ceea ce s-a şi întâmplat. Atunci am auzit-o pentru prima oară înjurând: a legat expresia „soldaţii ruşi” de epitetul „porci”, adăugând că ştie ea ce le poate pielea, doar stătuseră la ei în casă în 1944 timp de câteva săptămâni, iar ea cu bunicii şi ceilalţi fraţi fuseseră nevoiţi să se mute peste drum, la străbunica... Am ascultat-o fără să pricep nimic.

La vârsta, deci, la care Alec şi colegii lui împărţeau manifeste anticomuniste, eu îmi trăiam adolescenţa cu nepăsare, smulsă din când în când din sfera mea „înaltă” doar de mici drame care în ochii mei căpătau dimensiuni epice: o notă mică la chimie, care îmi strica media de premiantă, un telefon pe care nu mi-l dăduse iubitul... Singurele mele preocupări, în afara învăţatului, erau ieşirile la film şi teatru, „ceaiurile” la care mergeam sâmbăta şi rochiile pe care le cumpăram cu asemenea ocazii.

Veţi spune că aşa este normal, că asta înseamnă viaţa de adolescent: lipsă de griji, studii, distracţie... Şi da, vă voi da dreptate. Numai că normalitatea pe care o trăiam atunci a fost o mare, o imensă minciună de care, recunosc cu ruşine, nu mi-am dat seama decât mai târziu, după ce am terminat facultatea, deşi toate semnele erau acolo şi existau de mult timp, numai că oarbă fiind, nu le văzusem...

Acum ne bucurăm cu toţii de libertatea la care Alec şi ceilalţi copii au îndrăznit doar să viseze. Libertatea de a ne rosti cu voce tare gândurile... Libertatea de ne alege drumul în viaţă, neîmpinşi de la spate de teorii politice transformate în practici criminale... Libertatea de a călători, de a vedea lumea, de a ne bucura de splendorile ei, de a ne îmbogăţi sufleteşte. Poate că prea adesea luăm această libertate ca pe ceva dat şi garantat, deşi violenţele de care suntem înconjuraţi sau chiar recentele atentate ar trebui să ne dea de gândit. Şi poate prea adesea nu ştim să profităm de călătoriile noastre pentru a înţelege lumea în care trăim...

Să mă iertaţi dacă postez acest articol într-un moment poate nepotrivit, în preajma Crăciunului.

Sărbători fericite tuturor!

La Mulţi Ani!

---

VIZUALIZĂRI: 3589 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI