Escapadă în Belgia. Brugge die scone

TIPĂREȘTE

„Frumosul Bruges” – aşa îşi laudă localnicii oraşul. Şi au de ce, căci în puţine alte locuri te poţi bucura de o asemenea densitate formidabilă de biserici medievale şi clădiri cu decoraţiuni exterioare complicate, înşirate de-a lungul unor străduţe pietruite intersectate de canale traversate de poduri vechi. Iar asupra turistului efectul este garantat: va rămâne vrăjit şi înrobit pe viaţă de imaginea acestui burg flamand de un pitoresc cu totul aparte.

Ursul şi Burgul

Brugge (în limba neerlandeză) sau Bruges (în franceză) are o istorie captivantă. Romanii au întemeiat o aşezare pe aceste locuri, care au fost însă acoperite de apele Mării Nordului în sec. V. După două secole apele s-au retras, lăsând în urmă un teren fertil, străbătut de canale, care a fost cucerit de franci.

Urmează acum o poveste frumoasă: în 862, contele Baldwin/Balduin de Flandra s-a căsătorit în secret cu Iudith, fiica lui Carol cel Pleşuv, rege al Franciei de vest, parte a Imperiului Carolingian, care avea să fie încoronat în 875 ca Sfântul Împărat Roman Carol II. Neavând consimţământul regelui, cei doi au fost nevoiţi să fugă spre nord şi într-o pădure din acest ţinut mlăştinos au fost atacaţi de un urs. Curajosul Baldwin, poreclit „Braţ de fier”, l-a doborât cu o singură lovitură de lance. Ajuns în estuarul canalului Zwin, Balwin a construit un fort masiv pe locul care în perioada medievală va fi cunoscut ca Burg, nucleul oraşului, atestat sub numele de Bruges într-un document francez din anul 892. Iar ursul a devenit simbol al oraşului şi figurează pe stema sa.

Şansa a fost la început de partea oraşului: în sec. XIII, datorită creşterii nivelului mării şi inundării uscatului, Bruges a devenit un port înfloritor şi un important centru comercial. În 1384 ducii de Burgundia şi-au stabilit aici reşedinţa. A urmat un veac de mare prosperitate, când Bruges a fost considerat bijuteria coroanei burgunde, însă în jurul anului 1500 ieşirea la mare s-a colmatat iar rolul de mare centru al negoţului în Europa de nord a fost preluat de Anvers/Antwerpen.

Intrat într-o lungă perioadă de decădere şi uitare, Bruges s-a „reinventat” la sfârşitul secolului XIX, când o mână de intelectuali şi oameni de cultură, intuindu-i potenţialul turistic, a demarat o serie de proiecte de restaurare şi conservare de mare anvergură, prin care i-au redat, cel puţin parţial, strălucirea de altă dată. Bruges a devenit astfel una dintre primele destinaţii turistice din lume din epoca modernă. Centrul istoric, cu o suprafaţă de circa 430 de hectare, a fost declarat de UNESCO parte a Patrimoniului cultural mondial şi primeşte peste două milioane de vizitatori anual – de reţinut că Bruges este un oraş mic, cu numai 120.000 de locuitori!

Cu trenul şi pe jos, prin ploaie şi un vânt tăios

Am încheiat „episodul” anterior al escapadei belgiene (vezi impresii) cu plăcinta şi cafeaua din gara Oostende, consumate pe peronul din fericire apărat de ploaie, în aşteptarea trenului care urma să ne ducă la Bruges. Biletul a costat 4,10 euro iar călătoria nu a durat mai mult de 13 minute.

În gara din Bruges, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne oprim la centrul de informaţii turistice, de unde am luat o hartă a oraşului. L-am întrebat pe tinerelul de la desk cu ce mijloc de transport se poate ajunge în centru. „O, dar e foarte aproape, se merge pe jos”, ne-a asigurat el.

Ah, ce mă-nnebunesc după puştanii ăştia de 20 de ani care se uită la tine, văd că ai de trei ori vârsta lor, după care îţi răspund candid că până în punctul X vei face „moins de dix minutes”. Evident că drumul ne-a luat aproape o jumătate de oră, adică de trei ori mai mult decât estimase el (observaţi, vă rog, relaţia de directă proporţionalitate!).

Numai traversarea esplanadei foooarte largi din faţa gării şi aşteptatul la semafor au durat vreo 5-6 minute, timp în care am remarcat marea de biciclete parcate ordonat în apropiere. Au urmat un mic canal şi un părculeţ, după care am intrat propriu-zis în oraş, pe o stradă pietruită şi dreaptă din care se zărea deja Sint-Salvatorskthedraal, pe care am vizitat-o însă la întoarcere. Pe lângă noi au trecut grupuri-grupuri de turişti mai tineri şi mai sprinteni, dar am lăsat în urmă şi cupluri de pensionari, dovada vie că 1) Bruges atrage vizitatori de toate vârstele; 2) nu există autobuze care să te transporte de la gară în centru pe calea cea mai scurtă - autobuze sunt, le-am văzut, dar nu ştiu ce trasee au; şi 3) un turist motivat nu se teme de ploi şi de vânt: are o misiune de îndeplinit!

Obiective

De pe strada aceea pietruită şi lungă am cotit la un moment dat la dreapta şi am pătruns parcă într-o altă lume: dantelărese dând de zor din igliţe în pragul caselor cu acoperişuri roşii, clădiri cu alte dantelării, dar sculptate în piatră, berării cu mese şi scaune scoase afară (poate că soarele îşi va face totuşi apariţia peste un sfert de oră? Nţ.). Puzderie de lume care cască ochii şi se minunează. Ne-am strecurat spre prima noastră ţintă: Onze-Lieve-Vrouwekerk – Notre-Dame sau Biserica Sfintei Fecioare.

Este un edificiu imens, din cărămidă roşie, alcătuit din mai multe corpuri de clădiri, construit pe parcursul a peste două secole, începând din 1220, într-un stil arhitectonic local auster cunoscut sub numele de Gotic Schelde (sau scaldian). Turnul său de 122 m este cel mai înalt din Bruges şi al doilea din Belgia după cel al catedralei din Anvers. Interiorul gotic impunător cu adăugiri baroce impresionează prin coloanele şi statuile din marmură, între care se detaşează lucrarea lui Michelangelo Madonna sau Fecioara cu pruncul, expusă într-o capelă aflată imediat în dreapta intrării şi delimitată de un cordon. Pentru a o vedea de aproape trebuie să plăteşti 3 euro (fără comentarii; bine măcar că te lasă să fotografiezi/filmezi).

Madonna este unica operă de Michelangelo care a părăsit Italia în timpul vieţii artistului. A fost realizată în 1504-1505 şi iniţial urma să împodobească altarul catedralei din Siena, însă a fost cumpărată cu 4.000 de florini de o familie înstărită de negustori locali de mătăsuri (fraţii Giovanni şi Alessandro Moscheroni), care în 1514 au dăruit-o bisericii. În 1794, când revoluţionarii francezi au capturat oraşul, statuia a fost dusă la Paris, fiind înapoiată după înfrângerea definitivă a lui Napoleon în bătălia de la Waterloo din 1815. În 1944 germanii au furat-o într-un camion cu însemnele Crucii Roşii; a fost descoperită un an mai târziu la Altaussee, în Austria, şi şi-a reluat locul. Episodul este relatat în filmul „Eroii monumentelor” (2014), în care se face referire şi la o altă capodoperă furată de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial din Belgia, de data aceasta din Gent, şi anume polipticul „Mielul mistic”. Şi dacă tot am ajuns la capitolul „a şaptea artă”, să amintesc şi de „În Bruges” (2008), o comedie neagră în care oraşul joacă un rol esenţial, ca de protagonist, iar imaginile care îi surprind farmecul mi s-au părut memorabile.

Michelangelo a ilustrat această temă religioasă clasică într-o manieră surprinzătoare: pruncul Iisus nu e ţinut în braţe, ci stă, gol, în picioare, sprijinit lejer de genunchiul şi braţul stâng ale mamei, părând gata să se desprindă de sub oblăduirea maternă pentru a porni în lume. Fecioara Maria este şi ea înfăţişată într-o postură inedită: nu privindu-şi cu adoraţie pruncul, ci gânditoare, cu ochii îndreptaţi în jos şi în lături, ca şi cum ar cunoaşte deja destinul fiului ei. Sculptura este minunat pusă în valoare de coloanele şi cele două statui de marmură care o încadrează. În afara acestei capodopere, Biserica Sfintei Fecioare mai adăposteşte şi criptele poleite cu aur ale lui Carol Temerarul (1433-1477), duce de Burgundia, şi fiicei sale Maria.

La mică distanţă de biserică se află un punct de îmbarcare în croazierele pe canalul Groenerei. În ciuda ploii, care nu ne-a dat pace pe toată perioada plimbării, se formaseră cozi şi lumea aştepta disciplinată (şi înfrigurată la modul cel mai propriu) să pornească în explorarea „Veneţiei nordului”, cum i se mai spune oraşului, deşi mai corect ar fi „una dintre Veneţiile nordului”, căci sunt mai multe... Am traversat podul Sfântului Ioan din Nepomuk, patronul spritual al Boemei, şi i-am admirat statuia, privind cu încântare atât raţele şi lebedele care pluteau pe apă, cât şi trăsurile care-i duceau pe turişti către şi dinspre următoarea noastră destinaţie: Burg. Nu numai ploaia ne-a împiedicat să facem şi noi o excursie pe canale. Intraserăm în criză de timp: trecuse de ora 4 după-amiaza şi ceea ce ne interesa pe noi cu precădere în Burg putea fi vizionat numai până la ora 5.

Am pornit aşadar în grabă către Burg, uitându-ne în dreapta şi în stânga la casele din cărămidă roşie şi la vitrinele cu dantele şi ciocolată. Am făcut totuşi o scurtă oprire, la un bar pitoresc – 2be Beer Wall – care expunea în vitrinele sprijinite de zid o varietate uluitoare de tipuri de bere şi avea o terasă cu vedere spre canal. O să vă dezamăgesc, probabil, dar timpul ne presa, aşa că n-am sorbit nicio înghiţitură din celebra licoare belgiană, ci ne-am mulţumit cu 1-2 poze.

Şi după vreo sută de metri am pătruns în Burg, o superbă piaţă mărginită de edificii istorice de facturi arhitectonice diferite, inima vechiului Bruges. Cea mai impunătoare dintre ele este, fără îndoială, Stadhuis – Primăria, construită în stil gotic flamboiant între 1376-1420, fiind cea mai veche clădire civilă din Belgia. Îndeplineşte şi acum rolul de sediu al administraţiei locale. Exteriorul, bogat ornamentat cu turnuleţe, blazoanele localităţilor guvernate odinioară de Bruges, ferestre şi statui înfăţişând personaje istorice şi biblice, îţi ia pur şi simplu ochii. În dreapta sa se află o construcţie elegantă, de altă factură – renascentistă –, având în vârf, printre altele, statuia aurită a Justiţiei: este Oude Civiele Griffie sau Casa Vechilor Magistraţi (1534-1537). Latura de lângă aceasta e ocupată de Landhuis van het Brugse Vrije, o vilă cu aspect sobru datând din sec. XVIII care a fost sediul unei instituţii administrative locale – „Libertatea oraşului Brugge. ” În fine, vizavi de primărie se află Proosdij sau Prévôté, o clădire din 1622 în stil baroc flamand care a adăpostit parohia Sfântului Donatien, precum şi un pavilion în stil modern, opera unui artist japonez, instalată aici în anul 2002 pentru a marca declararea oraşului Bruges capitală culturală europeană.

Pe latura din stânga primăriei am găsit însă principala atracţie a pieţei: Heilig Bloedbasiliek sau Basilica Sângelui Sfânt, cu o faţadă închisă la culoare şi destul de ciudată ca înfăţişare, ornamentată cu statui aurite. Datează din sec. XII şi a fost biserica conţilor de Flandra. Cuprinde două capele: cea de jos, în stil romanic, dedicată Sfântului Vasile cel Mare (Saint Basil), a fost construită din piatră gri şi este întunecoasă, simplă şi sobră, mai degrabă o criptă. O singură decoraţiune, pe o uşă interioară, o înfrumuseţează: o sculptură înfăţişând botezul Sfântului Vasile cel Mare vegheat de o pasăre gigantică, simbol al Duhului Sfânt. De aici, urcând o scară din cărămidă, se ajunge la capela Sângelui Sfânt. Prea puţin s-a păstrat din clădirea originală din 1150; în sec. XV i s-au adăugat două trunuri şi faţada în stilul Renaşterii italiene iar în a doua jumătate a secolului XIX a fost restaurată în stil neogotic. Din faţa scării, mergând înainte, se intră în biserica de dimensiuni relativ modeste dar frumos (şi parcă un pic cam excesiv) împodobită cu vitralii, statui şi un altar cu iconostas valoros. În dreapta se pătrunde în micul muzeu (intrarea 2 euro) care adăposteşte, pe lângă cărţi şi picturi vechi, o tapiţerie reprezentând înmormântarea Sfântului Augustin, statui de călugări şi înalte feţe bisericeşti, unele din ele în echipament de luptă, şi cea mai de preţ comoară a lăcaşului religios: un flacon cu sângele lui Iisus Hristos, ţinta noastră primordială şi motiv al grabei cu care ne deplasaserăm din Oostende în Bruges şi în interiorul oraşului, căci muzeul se închide la ora 5 după-amiaza.

Câteva cuvinte despre această relicvă.

În Biblie nu apare nicio menţiune cu privire la păstrarea sângelui lui Iisus, însă în unele scrieri aprocrife se afirmă că Iosif din Arimateea ar fi reuşit, după spălarea trupului lui Hristos, să conserve câteva picături din sângele sfânt. În 1150, patriarhul Ierusalimului ar fi dăruit flaconul, în semn de recunoştinţă pentru bravura dovedită în luptă în timpul celei de-a doua cruciade, cavalerului Diederik de Alsacia (Thierry d’Alsace), care l-a donat bisericii din Bruges. Mult mai probabil relicva a fost însă furată în timpul jefuirii Constantinopolelui (1204) din cursul celei de-a patra cruciade. Aşa s-ar explica lipsa atestării sale documentare în oraşul Bruges până la 1250. Din 1310 Bula papală emisă de Clement V garanta indulgenţe celor ce veneau pentru a atinge relicva, fapt care a generat un aflux constant de credincioşi.

Recent, cercetătorii au stabilit că flaconul din piatră de cristal este o sticluţă de parfum bizantină datând din sec. XI sau XII. Este închis la gură cu fir de aur pecetluit cu ceară roşie şi păstrat într-un mic cilindru din aur şi sticlă decorat cu figuri de îngeri, gravat cu inscripţia „3 mai 1388”. Dacă în privinţa flaconului şi clindrului lucrurile rămân deocamdată învăluite în mister, în schimb despre racla care adăposteşte relicva se ştie că a fost realizată în anul 1617 de un aurar pe nume Jan Crabbe din circa 30 kg de aur şi argint şi peste 100 de pietre preţioase. Este de formă hexagonală, fiind ornată în partea superioară cu statuile lui Iisus Hristos, Sfintei Fecioare şi Sfinţilor Donatian şi Vasile cel Mare.

Racla este expusă într-o vitrină puternic luminată în interiorul altminteri extrem de întunecat şi, din păcate, nu se permite fotografierea cu blitz, deci mare lucru nu se înţelege din poza pe care am reuşit să o fac. De aceea am adăugat la finalul fotografiilor ataşate, două imagini preluate de pe net din timpul procesiunii anuale din ziua Înălţării, când racla cu fiola sângelui sfânt este scoasă din biserică şi purtată pe străzi. Într-una din poze apare „Thierry d’Alsace”, care oferă relicva locuitorilor din Bruges.

Mulţumiţi că am reuşit să ajungem în ultima clipă ca să vedem racla (nu şi flaconul), am pornit către Grote Markt, piaţa ce mare. Am străbătut Breidelstraat, o stradă comercială plină de magazine cu suveniruri, cutii de ciocolată şi alte delicatese dulci, dantele, berării şi terase (goale din cauza ploii). Ajunşi pe esplanada semi-pietonală (numai autobuzul turistic şi taxiurile au dreptul să o traverseze) ce acoperă aproape un hectar, i-am dat ocol pentru a admira casele breslelor, zugrăvite în nuanţe vii de roşu, galben şi oranj şi cu acoperişuri ţuguiate în trepte. În faţa lor şi în centrul pieţei a fost amplasată o statuie ce înfăţişează doi eroi locali. Primul este Jan Breydel, un măcelar, capul revoltei flamande împotriva francezilor din data de 18 mai 1302, rămasă în istorie sub numele de „Brugse Metten” – Dimineţile din Bruges. Arena de fotbal pe care evoluează echipele Club Brugges şi Cercle Brugges se cheamă Jan Breydel Stadium. Al doilea erou sculptat este ţesătorul Pieter de Coninck, care a jucat un rol important în Bătălia de la Courtrai sau Bătălia Bătălia pintenilor de aur din 1302 purtată de regele francez Filip IV împotriva Flandrei, în care flamanzii au ieşit învingători.

Alte clădiri ne atrag atenţia în piaţă: cea a Poştei şi Provinciaal Hof, care a găzduit guvernul provincial şi este acum sediul muzeului de istorie a oraşului. Ambele datează de la sfârşitul secolului XIX, însă anumite elemente decorative le fac să rezoneze în mod plăcut cu construcţiile mai vechi ale caselor breslelor şi mai ales cu turnul Beffroi (Belfort) , un simbol al oraşului.

Turnul a fost adăugat pieţei în jurul anului 1240, într-o perioadă de prosperitate a oraşului. După incendiul devastator din 1280 a fost în cea mai mare parte refăcut. Partea superioară octogonală datează din 1483-1487 iar în 1822 aceasta a fost înconjurată de un parapet în stil gotic. Ferestrele cu arcade prelungi şi basoreliefurile dantelate sporesc frumuseţea clădirii suple, de peste 90 m înălţime. 366 de trepte urcă până în vârf; dacă sunteţi în formă, sunt convinsă că priveliştea ce se deschide de acolo este încântătoare. Din turn răsună carilonul, format din 47 de clopote de 27 de tone care sunt acţionate de clopotar fie manual, fie printr-un mecanism montat în 1748.

Pe a patra latură a pieţei se înşiră câteva restaurante şi berării la care ne-am holbat cu jind. Pe tablele scoase afară erau afişate meniuri ademenitoare (deşi la preţuri mari) pentru nişte turişti flămânzi, aşa ca noi. Tocmai când analizam posibilitatea de a lua un prânz târziu (sau o cină devereme, depinde din ce unghi priveşti) într-unul din localurile cu fructe de mare, s-a pornit o ploaie torenţială care a decis pentru noi. Până atunci plouase continuu dar relativ liniştit, ceea ce ne permisese să „bifăm” toate obiectivele propuse. Şi trecuse de ora 6, aşa că am pornit înapoi spre gară, încercând să ocolim băltoacele.

În drum ne-am „împiedicat” de clădirea sobră şi grandioasă a Sint-Salvatorskathedraal, Biserica Mântuitorului, catedrala episcopală a oraşului. Se pare că datează din primele secole ale creştinismului dar cea mai veche parte a construcţiei, cea de la baza clădirii, a supravieţuit din sec. XII. Ordinul Lânii de aur s-a înfiinţat aici în 1478. De-a lungul timpului biserica a suferit numeroase distrugeri, fiind ultima oară restaurată în stil romanic-gotic de către un arhitect englez la jumătatea secolului XIX. Arcadele gotice şi altarul baroc stau mărturie unui eclectism des întâlnit în lăcaşurile de cult cu o asemenea vechime.

După această ultimă oprire ne-am luat la revedere de la Bruges, cu bucuria de a fi văzut atâtea locuri şi lucruri minunate într-un orăşel care păstrează atmosfera medievală precum un basm cu cavaleri frumoşi şi zâne blonde. Despre această nestemată se pot spune (şi scrie) mult, mult mai multe de către cei care şi-au permis să îi consacre mai mult timp, să-i viziteze muzeele, să facă o croazieră şi/sau să ia masa (neapărat „al fresco”) la una din terasele din pieţe. Farmecul său inegalabil se descoperă însă din prima clipă, odată cu intrarea în centrul istoric, când senzaţia pe care o ai este că ai păşit într-o altă lume, mai veche, mai liniştită şi mai ales cu mult mai frumoasă.

Din gară am luat trenul spre Bruxelles şi după circa o oră am revenit în Gare Centrale. Am reuşit să prindem deschis magazinul din colţul străzii şi pe la ora 8 seara eram în camera de hotel. În loc de stridii sau midii sau alte minunăţii gastronomice, ne-am mulţumit cu nişte sandvişuri fade cu brânză şi salam, date pe gât cu bere belgiană, iar la 10 am dat stingerea.

A doua zi ne aştepta altă excursie, la Gent, desfăşurată însă sub auspicii ceva mai favorabile: nu ne-a plouat decât puţin şi am văzut, din când în când, şi soarele!

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=9AF7tv4dI9A

---

VIZUALIZĂRI: 4103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI