Escapadă în Belgia. Du-mă, du-mă, măi tramvai!

TIPĂREȘTE

În articolele pe care le-am consacrat Bruxelles-ului - vezi impresii; vezi impresii menţionam că belgienii sunt recunoscuţi ca experţi în mai multe domenii: bere, ciocolată, dantelă, fructe de mare, cartofi prăjiţi, vafe. Ar trebui, mai mult ca sigur, să adaug la această listă şi diamantele, despre care însă nu vă pot împărtăşi din experienţa personală. Drept scuză, mă voi prevala de faptul că la Anvers nu am ajuns...

În schimb, vă pot oferi informaţii cu privire la o altă mare specialitate locală: infrastructura feroviară. Şi vă asigur că subiectul nu e deloc unul arid!

Scurtă istorie a tramvaiului belgian

În 1875 parlamentul belgian a adoptat o lege privind construcţia unei reţele de tramvaie rurale – Tramways vicinaux sau Buurtspoorwegen care acoperea toată ţara. Acestea funcţionau pe linii cu ecartament îngust, fiind la început trase de cai, apoi de locomotive cu aburi şi în sfârşit de locomotive electrice. Multe linii au fost construite paralel cu drumurile iar vagoanele transportau nu numai pasageri, ci şi mărfuri, în special cherestea şi produse agricole. În 1925 reţeaua non-electrică ajunsese la 3.940 km, fapt absolut remarcabil având în vedere că Belgia este o ţară mică, de numai 30.540 kmp. Până după al Doilea Război Mondial reţeaua s-a extins continuu, ajungând în 1945 la 4.800 km, din care cca. 1.500 pe linii electrificate, însă după 1960 transportul rutier a devenit mai rentabil şi camioanele de marfă şi autobuzele au înlocuit în mare măsură tramvaiele. În ultimele fotografii pe care le voi ataşa acestui articol puteţi vedea cum arătau în anii 1910-1935 tramvaiele, ca şi câteva din oraşele pe care le străbăteau (sursa: http://slideplayer. nl/slide/1904211/).

Cu o asemenea tradiţie, nu e deloc surprinzătoare existenţa unui Muzeu al Transportului Urban în Bruxelles sau a Musée du Tram Vicinal şi a unei Association pour la Sauvegarde du Vicinal.

De Kusttram

În contextul istoric descris mai-sus, în 1885 a fost inaugurat primul tronson din ceea ce avea să devină De Kusttram, linia tramvaiului de coastă. Tronsonul făcea legătura dintre Oostende şi Nieuwpoort şi din el nu s-au păstrat decât câteva porţiuni de mică lungime situate în interiorul celor două oraşe. Restul lucrărilor au fost finalizate după Primul Război Mondial.

Belgia nu are decât 70 de kilometri de ţărm la Marea Nordului şi traseul actual al Kusttramului măsoară 67 de kilometri. Este cea mai lungă linie de tramvai din lume. Punctele terminus sunt De Panne, la graniţa cu Franţa, şi Knokke-Heist, la graniţa cu Olanda. Întreg traseul se parcurge în aproximativ două ore şi douăzeci de minute.

Kusttram traversează 16 oraşe şi are 68 de staţii. Circulă zilnic între orele 6-24, la intervale de zece minute în perioadele de vară şi de sărbători şi de 20 de minute în restul anului. Este folosit atât de turişti, cât şi de localnici care fac naveta spre locurile de muncă. Pentru a vă face o idee, în lunile iulie şi august 2014, circa 3,7 milioane de pasageri au circulat pe această rută.

Vagoanele sunt moderne şi bine întreţinute iar scaunele comode. Pe panourile electronice este afişată staţia următoare, care este de asemenea anunţată în franceză şi neerlandeză.

Cum se ajunge pe ţărmul Mării Nordului

Dacă, la fel ca noi, veţi dori să faceţi o excursie de o zi cu plecare din Bruxelles, reţineţi că localităţile De Panne, Oostende, Blankenberge, Zeebrugge şi Knokke sunt situate pe calea ferată, aşa încât cea mai rapidă cale de a ajunge la Marea Nordului (şi la Kusttram) este cu trenul până într-una din ele. Cum în fiecare din aceste oraşe există mai multe staţii de tramvai, e bine să vă informaţi în prealabil pentru a şti care din ele este cea mai apropiată de gară. Puteţi solicita informaţii la ghişeul de unde cumpăraţi biletele; personalul este extrem de amabil.

Din Bruxelles puteţi lua trenul din oricare din cele trei gări: Gare du Midi, Gare Centrale şi Gare du Nord. Asta pentru că trenul trece prin fiecare (în ordinea inversă celei enunţate mai-sus), însă niciuna din gări nu este punct terminus. Prin urmare, să nu vă aşteptaţi la staţionări mai lungi de 2-3 minute. Toate cele trei gări sunt moderne şi au multe chioşcuri şi magazine, de unde vă puteţi aproviziona cu o cafea, un suc, o bere sau cu ceva de-ale gurii ca să aveţi ce face pe parcursul călătoriei, destul de anoste.

Trenurile circulă foarte des (la fiecare 20-30 de minute), aşa încât, după părerea mea, nu merită să consultaţi orarul. Aveţi totuşi grijă să urmăriţi panotajul electronic de pe peron, unde sunt afişate numărul trenului, destinaţia finală, componenţa vagoanelor şi gările în care opreşte. Veţi observa în unele cazuri că după aceste informaţii apare o atenţionare, şi anume că pasagerii care călătoresc spre litoral trebuie să se îmbarce în anumite vagoane, căci la Bruges acestea sunt decuplate şi li se ataşează o altă locomotivă.

Călătoria din Bruxelles până într-una din localităţile de pe litoral durează circa o oră şi patruzeci de minute iar peisajul este monoton, Belgia fiind o ţară de câmpie. Pe parcurs trenul face următoarele opriri: Gent, Aalter, Bruges, după care staţia sau staţiile de pe litoral. Deci dacă vă cazaţi la Gent sau Bruges, vă veţi afla pe traseul căii ferate şi veţi putea ajunge uşor şi repede la Marea Nordului.

Un sfat: cumpăraţi bilete dus-întors open, ceea ce vă va ajuta nu numai să economisiţi bani, dar şi să plecaţi şi să vă întoarceţi la ce oră vă este convenabil. De prisos să adaug că trenurile sunt foarte civilizate şi curate. Există controlori care trec prin vagoane la fiecare staţie pentru a composta biletele. Oprirea următoare este anunţată în franceză şi neerlandeză, dar după Bruges ordinea limbilor se inversează.

Itinerarul nostru

Bun, acum, după ce v-am făcut capul mare cu atâtea informaţii, o să vă povestesc ce am făcut noi şi ce concluzii am tras cu privire la Kusttram şi la excursia la Marea Nordului.

Am plecat din Gare Centrale din Bruxelles cu destinaţia Knokke şi cu intenţia de a lua de aici tramvaiul până la Oostende, după care trenul către Bruges. Un plan destul de ambiţios care nu ne-a „ieşit” prea bine, în principal din cauza unui inamic natural: ploaia.

Dar să o luăm pe rând.

Aşadar, din Gare Centrale am achiziţionat două bilete dus-întors open de 15,50 euro fiecare: dus Knokke, întors „région Bruges”. De ce am ales Knokke şi nu altă localitate de pe litoral n-aş putea să vă spun; pur şi simplu aşa mi-a venit! Că am făcut o greşeală cu această opţiune aveam să descopăr mai târziu.

După o oră şi 35 de minute şi opriri în gările din Gent, Alater, Bruges (unde vagoanele cu destinaţia Knokke au fost detaşate), Heist şi Duinbergen, am ajuns la Knokke. Era în jur de ora 11. Imediat la ieşirea din gară am cotit la stânga şi am dat de linia Kusttramului. La ghişeu o doamnă drăguţă ne-a explicat că un bilet cu o călătorie costă 3 euro şi unul cu călătorii nelimitate pe o zi – 5 euro. Am mers pe a doua variantă, căci voiam să coborâm ca să vizităm mai multe localităţi de pe traseu.

Nu ne-am plimbat prin Knokke dar din „goana” tramvaiului am văzut cvartale de blocuri, chestie care nu mi-a plăcut, dar şi vile somptuoase în stil anglo-olandez, înconjurate de grădini întinse. Am citit că zona, care cuprinde de fapt cinci mici localităţi, fiind cunoscută sub numele de „Le Zoute” („Het Zoute” în neerlandeză), este frecventată cu precădere de belgieni cu dare de mână, ceea ce explică prezenţa numeroaselor cazinouri dar şi preţurile exorbitante din domeniul imobiliarelor, cele mai mari din ţară, ajungând până la 20.000 de euro metrul pătrat într-un apartament de bloc! Am trecut pe lângă parcuri, terenuri de golf şi tenis şi am ieşit destul de rapid din oraş.

Până la Blankenberg, Kusttramul circulă între benzile de şosea, cum ar veni „prin mijlocul drumului”. E o treabă simpatică în sine dar care te împiedică să vezi marea. Tramvaiul traversează mai întâi Zeebrugge, noul port (artificial) al oraşului Bruges, aşa cum o arată şi denumirea. Bruges a avut ieşire la mare până în sec. XV, când canalul natural Zwin s-a colmatat. Zeebrugge este practic un oraş industrial, cu un imens port de mărfuri şi feriboturi care fac legătura cu Felixtowne şi Kingston-upon-Hull din Anglia.

Mult mai interesant mi s-a părut Blankenberg, în care am şi coborât, cu gândul de a face o plimbare. Tramvaiul trece chiar prin centru. Oraşul are într-adevăr aer de staţiune la malul mării, cu multe magazine, vile şi hoteluri de 6-8 etaje, dar zugrăvite în nuanţe oribile de bej şi ocru. Din tramvai am văzut că au şi un acvariu – „Sea Life”. Pe străzi lume multă, îmbrăcată cu hanorace dar cu şlapi sau papuci de plajă în picioare! Cred că au dat dovadă de un optimism exagerat, cu speranţa lor că soarele va apărea totuşi în acea zi, căci după numai cinci minute de plimbare s-a pornit un potop care ne-a tăiat tot cheful, mai ales că în bagajele noastre (numai de mână) nu intraseră şi hanoracele. Vă jur că mă gândisem foarte serios să le înghesui cumva în valijoare, dar n-am mai avut loc... Bine măcar că am luat umbrelele, deşi cu vântul năprasnic de pe ţărm nu ne-au fost de prea mare ajutor!

Destul de iritaţi din cauza vremii, ca şi de faptul că nu apucaserăm să ajungem la plajă, să fotografiem şi să filmăm nimic în Blankenberg, ne-am întors (cu coada între picioare) la staţia de tramvai şi ne-am continuat drumul spre Wenduine. Pe stânga vile, pe dreapta hoteluri urâţele, cu balcoane pe care am văzut atârnând şi câteva prosoape! Or fi având piscine interioare?!!

Următoarea oprire: De Haan, nume care înseamnă „clapon” şi pentru care, oricât am cercetat pe net, nu am găsit nicio explicaţie. Aici peisajul mi s-a părut mai puţin agresat de construcţii înalte şi lipsite de personalitate. Pe lângă ele, am văzut şi „cottages” şi mai multe clădiri frumoase stil Belle Époque. Străzile care duceau spre mare erau pustii. Ploua mărunt şi liniştit, aşa că am sperat să ajungem până la plajă, dar la un moment dat o rupere de nori ne-a stricat planurile şi (iarăşi) ne-am întors în staţia de tramvai.

Despre De Haan vă mai pot însă spune că cel mai faimos rezident al său a fost Albert Einstein, care a locuit în vila Savoyarde timp de şase luni în 1933, după fuga din Germania nazistă, şi că deţine unicul teren de golf cu 18 găuri din Belgia, amenajat în 1903 din ordinul regelui Leopold II, cel care a ctitorit şi Catedrala Sf. Petru şi Pavel în Oostende. De altfel, atât Leopold I, primul rege al Belgiei (a domnit între 1831-1865), cât şi fiul său Leopold II (a domnit între 1865-1909) au încurajat prin apariţiile lor frecvente în localităţile de pe ţărmul Mării Nordului, şi în special în Oostende, dezvoltarea acestei zone. Urmându-le exemplul, aristocraţii belgieni şi-au construit în apropierea plajelor vile de vacanţă. Şi astfel vechile sate pescăreşti au evoluat treptat, ajungând mici oraşe-staţiune, cu hoteluri, restaurante (cu fructe de mare), berării, magazine, cazinouri, terenuri de golf şi de tenis.

Făcuserăm deja două opriri şi năzuinţa mea fierbinte de a vedea Marea Nordului nu se îndeplinise. Mai aveam o singură şansă: Oostende, aflat aproximativ la jumătatea traseului parcurs de Kusttram, şi eram ferm hotărâtă s-o fructific.

Oostende este practic singurul oraş în toată puterea cuvântului de pe ţărmul belgian. Are 70.000 de locuitori, o industrie de pescuit înfloritoare şi este port comercial şi de agrement. A fost proiectul personal al regelui Leopold II, care a vrut să facă din el una din cele mai şic staţiuni de litoral din Europa. La vremea aceea, Oostende era prea puţin cunoscut de europeni, cu toate că regina Victoria a Angliei îl vizitase în 1834, şi se ştie că în materie de destinaţii de vacanţă britanicii, şi cu precădere familia lor regală, sunt cei care dau tonul. La finele secolului XIX Oostende a ajuns să rivalizeze cu Bath, Monaco, Deauville sau Brighton, fiind un loc plin de „glamour” unde aristocraţia şi noii îmbogăţiţi îşi puteau cheltui averile la cazinouri fără teama de a da nas în nas cu plebea. La progresul oraşului a contribuit şi inaugurarea, în 1838, a căii ferate ce face legătura cu capitala Bruxelles iar în 1844 a liniei de feribot spre Dover.

Am lăsat să treacă prima staţie din Oostende, care este gara, şi am coborât la următoarea, aflată în centru, de unde am ajuns în piaţa mare. Evident, ploua. Am luat-o la întâmplare spre mare şi am nimerit mai întâi pe un bulevard larg, mărginit de magazine de firmă cu preţuri pe măsură, apoi pe o străduţă cu prăvălii cu mărfuri diverse, de la pantofi şi rochii, la saltele şi papuci de plajă. Nu lipseau chioşcurile cu „frites” şi „gaufres”, nici berăriile.

Şi pe urmă s-a dezlănţuit iadul: o furtună atât de puternică încât ne-a răsucit umbrelele şi ne-a obligat să ne adăpostim într-o berărie cu terasă afară, îngrădită de un cort, unde se putea fuma. Întâmplător, berăria se afla chiar vizavi de casa memorială a pictorului James Ensor, originar din Oostende, un exponent important al expresionismului şi suprarealismului, şi dacă n-ar fi fost o zi de luni şi n-ar fi fost închisă, poate că am fi vizitat-o, măcar pentru a ne adăposti de ploaie. De altfel, în oraş funcţionează mai multe muzee de artă cu exponate valoroase.

Am comandat eu o cafea, Adrian o bere. Alături, o familie tânără cu un copil în cărucior. Adulţii îşi terminaseră halbele şi acum îşi hrăneau progenitura. Pânza cortului flutura de ziceai că acuş-acuş o să se prăbuşească peste noi, vântul răzbătea prin crăpături şi se lăsase frigul – cred că nu erau mai mult de 12 grade, însă plodul gângurea vesel şi hăpăia tot iar părinţii păreau calmi şi destinşi. Am intrat cu ei în vorbă (în franceză) şi i-am întrebat dacă locuiesc în Oostende su veniseră în vacanţă. Mi-au răspuns că sunt turişti, că sunt cazaţi la un hotel şi că sosiseră cu trei zile în urmă. În fiecare din aceste zile plouase de mama focului şi n-ajunseseră pe plajă. Da, dar aerosolii! Şi aerul ionizat! Şi totuşi cu copilul ce avuseseră de-l ţineau afară, în frig şi ploaie, în loc să fi intrat în berărie? Probabil că îl căleau de mic...

Ce ţi-e şi cu belgienii ăştia!

În fine, la un moment dat ploaia s-a mai domolit şi am pornit în trap săltat spre faleză, aflată la mai puţin de 50 m distanţă. Şi acolo am văzut MAREA! Care era surprinzător de liniştită, având în vedere vântul care continua să bată. Plaja foarte lată, cu nisip fleşcăit şi un loc împrejmuit unde fuseseră înălţate, în mod organizat, tipic germanic, castele care începuseră să se pleoştească din cauza ploii. Nimeni pe plajă şi – bun înţeles – nimeni în apă. Am măsurat din ochi distanţa până la mal: erau vreo 60-70 de metri, din care numai jumătate puteau fi traversaţi pe podeţe de lemn, pentru restul trebuia să înoţi în noroi. Şi uite aşa s-a dus pe apa sâmbetei visul meu de a-mi băga piciorul (la propriu! la ce vă gândiţi?) în Marea Nordului.

Faleza, pe care am reuşit să ne plimbăm vreun sfert de oră, se cheamă Albert I-Promenade. De-a lungul său se înşiră clădiri în stiluri arhitectonice dintre cele mai variate, de la construcţii frumoase stil Belle Époque, la blocuri banale de locuinţe şi zgârie-nori.

Ei bine, treaba cu zgârie-norii mi s-a părut că e prea de tot. De ce Dumnezeu nu le construiseră mai în interiorul oraşului, nu pe faleză? Impresia generală de staţiune de litoral era complet stricată de mastodonţii ăia urâţi din aluminiu şi sticlă.

Evident că după un sfert de oră de ploaie liniştită vântul s-a pornit din nou, aşa că n-am ajuns la monumentul închinat oamenilor mării, de unde citisem că se ia trenuleţul turistic pentru un circuit de circa 45 de minute. Aş fi vrut să văd catedrala, dar şi Fortul lui Napoleon, sau mai bine zis ceea ce rămăsese din fortăreaţa ridicată la ordinul împăratului francez în anul 1811, pentru a preîntâmpina un atac din partea englezilor (care n-a avut loc). Şi aş fi vrut să iau un pic „pulsul” oraşului.

N-a fost să fie.

Am revenit în staţia Kusttramului şi în timp ce aşteptam tramvaiul norii s-au spart. A apărut soarele! Şi temperatura a crescut brusc la peste 20 de grade. M-am zgâriat pe ochi de ciudă, dar cale de întors nu mai aveam: era trecut de ora 2 după-amiaza şi în programul nostru mai figura şi Bruges. În drum spre gară am reuşit totuşi să fac o poză cu portul de agrement, situat chiar în faţa clădirii gării. Măcar atât...

Până să vină trenul care avea să ne ducă la Bruges am cumpărat câte o plăcintă şi o cafea şi... a reînceput ploaia. Care avea să ne însoţească şi în Bruges. Dar despre asta, în „episodul” următor al seriei „Escapadă în Belgia”.

Impresii personale şi concluzii

Plimbarea cu tramvaiul cale de vreo treizeci şi ceva de kilometri a fost o experienţă inedită. M-a impresionat modul în care belgienii au ştiut să exploateze la maximum, aş zice, bucăţica lor de litoral. Pe de altă parte, am fost însă şi uşor dezamăgită.

Ploaia a fost principalul duşman al nostru. Dacă am fi prins o zi însorită, probabil că aş fi văzut lucrurile mai în roz.

Am fost surprinsă de mulţimea de clădiri foarte înalte, cu aer mai degrabă de business centers decât de hoteluri pe malul mării. Iar vilele frumoase din perioada interbelică se pierdeau parcă printre hotelurile zugrăvite în culori terne, total nepotrivite.

Praful s-a ales şi de dorinţa mea de a vedea marea din tramvai. Din Knokke până la Oostende între Kusttram şi faleze se intercalează străzi, tramvaiul traversând practic oraşele prin centrul lor. La întoarcere am vizionat pe Youtube un fimuleţ care prezintă întreg traseul Kusttramului şi am remarcat că după Oostende în direcţia De Panne acesta circulă, într-adevăr, pe malul apei. Deci am fost neinspirată în alegerea traseului. Dar informaţia asta vitală pentru mine, fir-ar să fie, n-am găsit-o pe niciun site, cu toate că m-am documentat destul de temeinic.

Şi mai e ceva, ceva ce ţine, recunosc, de propria-mi subiectivitate. Puteţi să o numiţi şi prejudecată, că nu mă supăr.

Ei bine, pentru mine marea e asociată INVARIABIL cu ideea de vară şi soare, relaxare, odihnă, concediu, plajă, plimbări. Aţi înţeles, nu-i aşa? Am ocolit întotdeauna marea în extrasezon de când, în studenţie, am fost la muncă „voluntară” (cules de struguri şi porumb) în Dobrogea, cu cazare în tabără de şcolari de la Năvodari, chiar pe malul Mării Negre. Am stat acolo toată luna octombrie şi priveliştea mării, din ce în ce mai întunecată şi învolburată, mi s-a părut atât de deprimantă, încât m-am jurat să n-o mai revăd decât vara. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Cum sunt înnebunită după apă şi înot, „colecţionez” mări. În afara Mării Negre, m-am bălăcit în Marea Egee, Ionică, Mediterana, Adriatica, Marea Ligurică şi în Oceanele Atlantic şi Pacific (s-a întâmplat în Singapore, e drept că în urmă cu mulţi, mulţi ani). În Marea Baltică am vârât un deget în 1988, când am fost într-o excursie organizată în Uniunea Sovietică, şi am sperat să repet figura în Marea Nordului, dar nu s-a putut...

Kusttramul e un mijloc de deplasare simpatic şi totodată eficient. Despre dragul de el, numai de bine; vi-l recomand cu căldură. Pentru mine rămâne însă de neînţeles de ce belgienii (şi nu numai) se încăpăţânează să meargă în vacanţă la mare pe ţărmul lor (o fi din patriotism? oamenii ăştia nu suferă de reumatism?), atâta timp cât au la îndemână staţiunile din Grecia, Spania sau Italia, cu aerosoli şi aer puternic ionizat, locuri cu mult mai călduroase şi mai ieftine... Ţineţi cont că pe ţărmul Mării Nordului temperatura medie în luna august este de 20 de grade în aer şi 16 grade în apa mării! Brr!

În sec. XIX Europa părea uriaşă: ca s-o străbaţi din Belgia până în sud era o aventură. Acum însă, cu avionul ajungi cât ai clipi din ochi în orice punct de pe bătrânul continent şi în două ore te poţi lăfăi la soare şi înota în mare. Ce poate fi mai plăcut?

---

VIZUALIZĂRI: 5021 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI