Locul unde Împăratul Roşu îl va bate mereu pe ăl Negru

TIPĂREȘTE

Am pornit să vizităm Korcula-town undeva spre finele dimineţii, după ce aripa matură a familiei trăsese o bălăceală zdravănă în apele aferente micuţei plaje a Medvinjak-ului, iar aripa tânără încă îşi mai scutura genele obosite. Doamna Senija ne asigurase că nu vom face mai mult de jumătate de oră şi ne recomandase să ţinem drumul tot pe lângă linia ţărmului. Cu harta în mână şi cu inimile palpitânde, aşa am şi făcut, urmând curbele sinuoase desenate de relieful spectaculos, cu golfuri şi promontorii. A rezultat de aici o sumedenie de ilustrate idilice, în care vedetele erau bărcile plutind alene pe apele albastre şi liniştite, pe sub câte-o creangă aplecată de pin…

Primul care ne-a ieşit în cale, pe partea stângă a falezei, cea dinspre mare, a fost turnul Bisericii Sf. Nicolae (Sveti Nikole), despre care am aflat că ar fi biserica Mănăstirii Dominicane. Imediat lângă, o galerie de artă şi un restaurant. De artă nu aveam chef, iar de restaurant era prea devreme. Am mai făcut câţiva paşi, apoi pe dreapta am întâlnit şi mănăstirea cu pricina, sub forma unei clădiri somptuoase, care părea mai degrabă un palat, decorat cu balcoane veneţiene şi statui delicate din loc în loc.

Aproape fără să ne dăm seama, aspectul falezei a început să se modifice; şiruri de clădiri vechi de piatră în partea dreaptă, despărţite de străduţe super-înguste care urcau în trepte; palmieri în stânga, printre care se zăreau zone betonate, amenajate pentru plajă. Chiar erau oameni la plajă, vremea era minunată, soarele îşi mai domolise dogoarea după furtuna din noaptea de dinainte. Şi mai mulţi oameni erau în apă, răcorindu-se la doi paşi de bărcuţele legănătoare…

Dar iată-l! Oraşul vechi Korcula, aşa cum îl ştiam din fotografiile pe care le visam deja! Cu zidurile lui de piatră, cu acoperişurile roşii ale clădirilor, cu turle semeţe de biserici! În portul de pasageri tocmai acostase un vapor (de la Orebic, probabil), iar altul se pregătea să plece. Am iuţit pasul, nerăbdătoare să întâlnesc această piatră preţioasă, despre care citisem atâtea (şi visasem îndoit!).

Legenda spune că întemeietorul oraşului Korcula a fost eroul troian Antenor, acelaşi care ar fi pus piatra de temelie şi la fel de vestitei Padua (Padova), cam cu vreo 12 secole înaintea naşterii Mântuitorului. Vezi Doamne, omul era de meserie „făuritor de oraşe”. Arheologii nu prea ştiu ce să creadă despre această teorie, cert e că ei au descoperit urme ale locuirii zonei încă din mezolitic şi neolitic. Se ştie clar că mai târziu au venit pe aici triburile ilirice, iar mai apoi, prin sec. 6 î. H., cu simţ de răspundere, grecii. Aceştia din urmă au sosit cam în acelaşi timp din 2 direcţii diferite (pasămite cineva a cam ciripit în 2 tabere): unii din insula Vis, care s-au aşezat în zona Lumbarda (sud-estul insulei), iar alţii din Corfu, care s-au răspândit pe tot teritoriul frumoasei insule care le amintea de locurile lor de baştină şi, în dorul acestora, coloniştii greci au numit-o Melaina Korkyra, în traducere liberă Corful Negru (”negru” de la culoarea chiparoşilor şi a stejarilor care îmbrăcau aproape în totalitate insula). După cum bănuiţi, s-au mai perindat şi alţii pe aici, precum romanii şi bizantinii. Marile migraţii din sec 6-7 d. H. n-au ocolit nici Korcula şi au adus pe insulă avari şi slavi. Veneţienii s-au stabilit relativ devreme pe aceste pământuri, în anul 998 şi au stat fix 7 secole, până la căderea Republicii Veneţiene, în 1797, lăsând locul habsburgilor la conducerea insulei. Au urmat francezii, ruşii, englezii şi italienii. Şi, într-un final, croaţii.

Oraşul vechi Korcula (localnicii pronunţă Korciula) se află situat pe o limbă de pământ care pătrunde în mare, de forma unei frunze cu o simetrie aproape perfectă. Străzile se dispun asemenea nervurilor unei frunze; o nervură centrală ce străbate oraşul de la nord la sud, de la care pleacă nervurile secundare, de-o parte şi de alta. Zona centrală a „frunzei” este cu câţiva metri mai ridicată decât zonele periferice, care se apropie de nivelul mării, de aceea, toate străduţele periferice au porţiuni plate care alternează cu porţiuni cu trepte. Clădirile toate sunt din piatră veche, de altfel locuitorii Korculei, la fel ca şi cei ai Dubrovnikului, erau meşteri renumiţi în cioplirea pietrei. Contrastul cu acoperişurile roşii şi cu culorile pastelate ale plantelor mediteraneene este cu atât mai fermecător!

Am ajuns în curând într-o mică piaţă din partea de sud-vest a oraşului, Trg Pomirenja (Piaţa Împăcării). Am lăsat-o în treaba ei, căci noi ne simţeam absolut împăcaţi între noi şi cu toate cele; şi, mai ales, ne trăgea aţa mai curând către un turn „mic şi gras”, din interiorul căruia se iţea altul „înalt şi slab”. Ne-am apropiat şi am aflat despre această combinaţie că s-ar chema Velika Knezeva Kula, ceea ce nu ştiu dacă se traduce prin Turnul Cneazului cel Mare sau Turnul cel Mare al Cneazului?! Asta înseamnă că trebuie să existe şi un turn mic… sau un cneaz mic… Să pornim deci să ne dumirim! N-am intrat însă în oraş printr-unul din porticurile decupate în zidul păzit de leandri coloraţi, ci ne-am prelungit plimbarea pe faleză, pe partea vestică a peninsulei, lăsând în stânga portul de pasageri (dacă veniţi fără maşină de la Orebic, aici vă lasă vaporaşul). Am intrat însă urcând frumoasele scări neo-baroce, cu balustrade dantelate, ale Porţii Mării (Morska Vrata), clădite în forma actuală abia pe la 1907.

Sentimentul de teleportare înapoi în alt secol a pus din nou stăpânire pe mine, la fel cum mi se întâmplase deunăzi şi în Sibenik, Trogir sau Split. Doar că aici, la Korcula, senzaţia era şi mai puternică, piatra fiind parcă mai veche, detaliile mai tulburătoare, apropierea mării înconjurătoare mai pregnantă… Căci oraşul e micuţ, străzile sunt scurte, una-două ajungi fie în nervura centrală, fie înapoi la mare…

Aşa şi noi, după câţiva paşi şi câteva trepte urcate, după câteva priviri zgâite mai mult pe sus decât pe jos, ne-am trezit în „buricul târgului”, care buric se şi cheamă, mai precis Trg Sv. Marka (Piaţa Sf. Marcu). Catedrala dedicată sfântului cu acelaşi nume (sfântul patron al oraşului, evident) a fost construită, în buna modă a vremii, în decurs de vreo 5 secole (1301-1806), din calcar alb de Korcula, în mare parte de către meşteri locali (dintre care s-a remarcat Nikola Andrijik), dar şi cu aport veneţian. Catedrala are un fronton triunghiular cu rozetă, iar uşa prin care se intră în locaşul de cult este decorată cu lei de piatră şi cu Adam şi Eva despuiaţi. Se pare că aşa prevedeau normele vremii, căci ne întâlniserăm cu părinţii omenirii şi la Sibenik şi la Trogir, doar că în aceste ultime locuri ei vegheau în picioare, de-o parte şi de alta a intrării, în stâlpii laterali, pe când la Korcula sunt aşezaţi „pe vine”, undeva în vârfurile unor capiteluri de formă triunghiulară care finalizează stâlpii laterali ai uşii. Ufff! Sper că m-am exprimat cât de cât, că nu mă pricep la arhitectură; dacă, n-aţi înţelers mare lucru, nu vă impacientaţi, luaţi de vă uitaţi la poze! N-am intrat în catedrală, deşi ar fi meritat, dar pe moment uitasem despre pictura din altar atribuită lui Tintoretto. Şi ar fi meritat şi să mă fi cocoţat în turnul cu ceas al catedralei; nici până în ziua de azi nu ştiu de ce nu am făcut-o!

Lipit de catedrală, în partea dreaptă stă semeţ fostul Palat al Episcopului, respectiv sediul trezoreriei, decorat cu un balcon spectaculos, considerat cel mai lung din Europa (şi eu care credeam că balconul doamnei Senija este cel mai lung din lume!). Vis-a-vis de catedrală, am admirat şi am pozat palatele vechilor familii nobiliare, dar mai ales Palatul Arneri, în prezent sediu de ceva galerie de artă, parcă.

Ne-am continuat rătăcirea pe sub zecile de porticuri, pe străduţele înguste, multe din ele ocupate în parte de mici cârciumioare, extrem de pitoreşti. Ei, la una din asta o să mâncăm şi noi în curând, dar până atunci să ne mai plimbăm un pic! Şi cumva am ieşit iar la mare, v-am spus că nu e greu. Ne uităm pe hartă şi realizăm că suntem în capătul sud-estic al peninsulei, adică la baza frunzei. Pozez la greu Biserica Tuturor Sfinţilor (Svi Sveti), pe care o găsim însă încuiată. Campanila ei veneţiană cu 3 clopote mă încântă, dar o părăsesc în favoarea unui „balcon” semicircular amenajat cu tunuri vechi şi care oferă privelişti frumoase asupra portului şi oraşului nou. Ne întoarcem pe o străduţă în trepte către nervura principală şi ajungem în altă piaţetă, unde ne reţin atenţia 3 lucruri, în ordinea aceasta: o capelă minusculă în spatele unei uşi din fier forjat dantelat, în interiorul fostei loggii (primării) a oraşului; o formaţie de muzicanţi la care căscăm şi noi gura puţin, că-„i zic” tare fain; şi o biserică mai răsărită pe care o cheamă Sf. Mihail (Sv. Mihovil) şi pe care (în sfârşit!) o pot vizita. Construită iniţial în sec. 15, refăcută 2 secole mai târziu, deţine şi ea o rozetă frumoasă deasupra intrării, campanilă cu 3 clopote, iar în interior, un Christ răstignit pe cruce chiar la intrare şi un frumos altar de marmură.

O luăm iar pe nervura principală, căci se zăreşte în faţă turnul semeţ al catedralei. Dar ne aţine calea biserica Gospodjia (a Maicii Domnului), despre care aflăm că a fost prin sec. 16 capela familiilor nobiliare Gabrielis şi Ismailis. Şi aceasta este strălucitoare în simplitatea sa, cu al său altar maiestuos! Îmi plac la nebunie bisericile astea vechi, mă duc cu gândul la femei rafinate, care poartă cu simplitate şi decenţă o singură bijuterie preţioasă!...

Depăşim piaţa catedralei, dar nu cu mult, căci imediat în dreapta descoperim o altă relicvă însemnată, bisericuţa de sec. 14 Sf. Petru (Sv. Petar), care se mândreşte cu un mic basorelief înfăţişându-l pe sfânt deasupra intrării, atribuit lui Bonino din Milano. Înăuntru, admirăm 13 statui de lemn ale apostolilor şi evangheliştilor, precum şi statuia Sf. Petru în altar; nu se cunoaşte numele autorului, dar pare să fi fost un veneţian care a trăit în sec. 18.

Pe următoarea stradă din dreapta e mare vânzoleală. Descoperim intrarea în ceea ce se crede că ar fi fost casa în care ar fi venit pe lume celebrul explorator Marco Polo. Însuşi faptul că acesta s-a născut în Korcula este intens disputat de istorici, ba sunt unii care contestă şi faptul că descrierile lui s-ar fi produs ca urmare a unor călătorii adevărate şi nu ar fi fost rodul imaginaţiei sale. Se pare totuşi că omul chiar AFostAcolo; la vârsta de 17 ani, ar fi călătorit de la Veneţia până în China împreună cu tatăl său, Nicola şi cu unchiul Mateo, călătorie care ar fi durat mai bine de 3 ani. Pe urmă, între 1275 şi 1291, ar fi lucrat la curtea împăratului mongol Kublai Khan ca sfetnic al acestuia. Se percepe taxă de intrare pentru vizitarea casei, nu mai ştiu exact cât, dar nu şi dacă aparţii poporului chinez. Ce discriminare! Ca ce chestie? Păi să nu-mi ia nici mie vreun euro când mă duc să vizitez Roma, că a fost unul, Traian, care a vizitat cândva gratis vechea Dacie! Ba, ca în bancurile cu Radio Erevan, nu numai că dacii nu i-au cerut nimic, ba chiar i-au dat!... Adică şi-a luat, dar în esenţă rezultatul a fost acelaşi. Mă rog…

Noi am zis pas, căci ochisem o terasă drăguţă pe strada de vis-a-vis, la umbra zidurilor vechi, Konoba Mareta pe numele ei. Ne-am tras sufletele pe băncuţele de lemn, la mesele de lemn decorate cu floarea-soarelui şi ne-am ospătat cu mâncăruri fine, servite ireproşabil. Am share-uit mai multe feluri, dintre care îmi amintesc o supă de peşte excelentă, puţin picantă şi o salată cu mozzarela, felii de mango şi rucola. Hmmm… Bun-bun! Nu mai ştiu cât am plătit, am rătăcit chitanţa, dar nu ceva dărâmător.

Nu vă mai zic de străduţele înguste, în trepte, că v-am ameţit deja! Dar măcar o dată tot trebuie să vă mai zic, căci altfel nu avem cum să ieşim din oraşul vechi. Deci ne-am continuat drumul pe nervura principală până în capătul nordic al peninsulei, adică în vârful frunzei. Unde ne aşteptau 2 din vechile turnuri de apărare, Kula Kanavelic în stânga şi Kula Zakerjan în dreapta, numite astfel după conducătorii de oşti care îşi ţineau armamentul în aceste turnuri. Tot n-am aflat dacă există Turnul mic al cneazului sau Turnul cneazului mic… Hotărând că totuşi o să pot să trăiesc cu asta, am luat-o în dreapta, pe faleza flancată de terase de-o parte şi de alta, aruncând priviri pofticioase mării albastre, bărcilor, pinilor…

Într-un final am ajuns iar la baza frunzei, iar acolo unde aceasta se uneşte cu peţiolul, se află Poarta de Sud (Kopnena Vrata), o intrare de-a dreptul monumentală în cetate; treptele de piatră te conduc pe sub Turnul Revelin, un turn cu secţiune pătrată şi cu ziduri crenelate, pe care flutură mândrul steag croat. De-o parte şi de alta, un şir de tarabe cu tot felul de suveniruri, pe care nu le băgăm deloc în seamă. Şi iată-ne ajunşi într-un scuar măricel, numit Piaţa Împăratului Tomislav (Trg Kralja Tomislava). Chiar în faţă este o clădire pe care citesc Booking Centar; băieţii ăştia trebuie să ştie ce mă interesează pe mine! Şi chiar ştiu. Şi chiar aşa e, cum citisem pe un site: lunea şi joia se vând bilete la Moreska, celebrul dans cu săbii! Şi ce zi e azi? Exact, luni! Păi şi cam cât ar costa, vă rog? 100 kuna de căciulă, dar se poate plăti doar cash şi doar în moneda locală.

Am schimbat bani la o bancă din apropiere şi am cumpărat, victorioasă, 4 bilete. Spectacolul urma să înceapă la ora 9 seara, aşa că am identificat locul unde urma să se desfăşoare (imediat în stânga scărilor Porţii de Sud), apoi am făcut socoteala că am mai avea timp de o mică excursie prin împrejurimi… Bine, iniţial am avut gânduri ambiţioase, să ajungem taman în partea cealaltă a insulei, la Vela Luka, dar… altădată, dacă se vor alinia astrele!

Deocamdată ne-am întors la Apartamentele doamnei Senija, ne-am schimbat în chiloţii de mare, ne-am adunat câteva prosoape şi ne-am urcat în maşină. De papucii speciali de apă nu aveam, slavă Domnului, nevoie, căci urma să vizităm una dintre puţinele plaje cu nisip ale Croaţiei. Chiar cu nisip, văzusem poze! În capătul sudic al insulei, lângă Lumbarda (da, aia cu coloniştii greci din Vis), la vreo 15 km de Korcula, se află 2 plaje cu nisip, de-o parte şi de alta a locului unde se produce o „gâtuire” în promontoriul Raznjic. Cea din partea nordică se cheamă Bilin Zal, iar opusa ei sudică Przina şi noi pe asta din urmă doream s-o testăm. La ambele se ajunge pe un drum îngust, cu sens unic (întoarcerea se face pe un drum paralel), care se strecoară preţ de vreun km printre culturi de viţă-de-vie (cică aici s-ar produce un vin renumit, numit grk; pronunţaţi cum doriţi!), apoi se bifurcă în 2. Noi am luat-o, evident, în dreapta şi am lăsat maşina într-o parcare amenajată, dar în care n-am plătit nimic, posibil din cauza orei înaintate (era vreo 6).

Plaja chiar e cu nisip, iar marea seamănă aici cu Marea Neagră. Există şezlonguri şi umbrele de închiriat, dar şi zonă de prosoape. Există chiar şi o terasă unde poţi să consumi câte ceva, n-am inspectat-o în amănunt. Prin apă însă sunt multe zone cu pietre şi, deoarece nu prea vezi pe unde calci, apa nemaifiind limpede şi clară, rişti să dai vreun şut unui pietroi. Ceea ce bietul Tati a şi păţit. Noi restul am fost mai norocoşi. De altfel, ar fi bine să staţi în apă doar în zonele unde sunt aglutinaţi oamenii; acolo unde nu-i nimeni, înseamnă că sunt pietre. Deci am fost şi la plaja cu nisip!

Ne-am întors în Korcula în mare grabă, să nu întârziem la spectacol. Am urmat sfatul Senjiei şi am lăsat maşina la centrul comercial, unde parcarea costă 4 kuna pe oră, spre deosebire de cea de lângă port, unde, pe lângă faptul că riscam să nu găsim locuri, ne-ar mai fi costat şi de 4 ori mai mult. Am coborât de acolo şi cam în 15 minute ne ocupam deja locurile (care nu sunt prestabilite, fiecare stă pe unde apucă) în sala în aer liber unde se desfăşoară spectacolul. Sala este un loc de formă dreptunghiulară, delimitat de ziduri vechi de piatră pe care sunt fixate din loc în loc făclii aprinse. Scaunele sunt aşezate pe mai multe rânduri în ambele capete, urmând ca în centru să se producă artiştii. Orchestra are şi ea o zonă specială într-un colţ din cele 2 capete.

Moreska este un dans vechi de sute de ani, care nu este nicidecum specific Korculei, ci se dansa în multe locuri din aria mediteraneană. În zilele noastre însă, Korcula este singurul loc din lume unde el mai poate fi admirat; în mod tradiţional se dansa numai o dată pe an, pe 29 iulie, de ziua Sf. Teodor, dar acum se dansează mai des în scop turistic, în sezonul estival chiar de 2 ori pe săptămână. Semnificaţia poveştii pe care o spune este simplă, adică lupta dintre creştini şi mauri, care se termină cu victoria primilor. Se pare că la origini chiar au stat ceva bătălii navale care au inspirat acest fenomen. Cu puţin înainte de a începe spectacolul, unul dintre organizatori a pus în mijlocul sălii o cutie cu mai multe compartimente în care se găseau nişte foi de hârtie imprimate, iar publicul spectator a fost invitat să vină să se servească. Era vorba despre o scurtă prezentare (în mai multe limbi) a spectacolului, dar şi dialogul integral al „piesei”. Căci povestea nu e una despre război, ci îndeosebi despre dragoste! Şi spune ea despre Bula, frumoasa iubită a Împăratului Roşu, care este capturată de temutul Împărat Negru. Taberele celor 2 se luptă şi se luptă şi iar se luptă, până când asupritorul îşi recunoaşte neputinţa şi o cedează pe Bula rivalului său.

Spectacolul a început de fapt cu un grup de tinere care au cântat dumnezeieşte câteva piese a capella. În public exista şi un admirator înfocat al acestora, care după fiecare cântec striga tare şi răspicat: „Bravo! ”, spre deliciul publicului. Apoi o altă doamnă organizatoare a introdus adevăratul spectacol Moreska, explicând în croată şi în engleză cam ce vă spusei mai devreme. Şi a venit vremea ca Bula şi cu Împăratul Negru să intre în scenă şi să înceapă un dialog între cei 2, în limba croată. Deşi eram antrenată de doamna Vina, gazda noastră din Marina, n-am înţeles totuşi nici un cuvânt. Dar nu erau prea multe de înţeles, căci cei 2 se cam răţoiau unul la altul. Mesajul era clar: el că da, ea că nu! Pe urmă au intrat în scenă cele 2 armate, cea neagră şi cea roşie, fiecare condusă de împăratul de aceeaşi culoare. Ăi răi şi ăi buni, cum ar veni. Fiecare luptător ducea pe umeri câte 2 săbii, una pentru fiecare mână, cu vârful îndreptat în spate. Şi mai întâi s-au plimbat cadenţat în cerc, pe muzica orchestrei. Care va să zică, se pregăteau de luptă… Păi şi se porniră ăştia şi se bătură… şi se bătură… că efectiv ieşeau scântei din săbiile ălea! Să ştiţi că nu glumesc, săbiile chiar sunt din oţel şi când ăia se bat cu ele, ies scântei pe bune! Dar nu se bat aşa, care cum apucă; mişcările sunt repetitive, când în stânga, când în dreapta, chiar e vorba de un dans! Până la urmă se potolesc, bine, asta după 6-7 runde de păruială, după ce ăi negri au căzut cu toţii seceraţi, iar împăratul lor o eliberează pe Bula. Şi urmează alt dialoag, de data aceasta între aceasta şi iubitul ei şi la urmă chiar se şi pupă, în uralele şi aplauzele publicului spectator, care pleacă împlinit, nefrustrat, ştiind astfel că n-a dat banii degeaba! Zău, nu fac mişto, dacă ajungeţi în Korcula, vedeţi să fie lunea sau joia şi nu rataţi Moreska! Măcar că e singurul loc din lume unde îl puteţi vedea!

După spectacol, am mai făcut şi noi câţiva paşi pe faleza luminată ca ziua, unde era o agitaţie de nedescris, apoi ne-am îndreptat spre parcarea de la mall. A doua zi dimineaţă urma să părăsim frumoasa Korcula, care ne-a dezvăluit doar o mică parte a minunăţiilor ei. Şi urma să ne oprim pentru câteva minute pe marginea drumului, pe o culme a Peninsulei Peljesac, faţă în faţă cu arhipelagul Korkulei, pentru a ne lua rămas-bun aşa cum se cuvine!

Rog Webmaster a adăuga următorul filmuleţ:

https://www.youtube.com/watch?v=cKF6q_37sQc

Mulţumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 6911 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI