Pe carari in Banatul epic!

TIPĂREȘTE

Azi e duminica. De ce sa stam acasa cand sunt atatea de vazut? Am cautat repede un traseu frumos aproape de casa, ca seara sa ne intoarcem, si l-am gasit: Domasnea-Canicea-Culmea Canicei-Piatra Elisovei-Domasnea. Noi am facut un circuit, care a durat 9 ore dus-intors. Da, stiu ca e mult, dar sincerca sa fiu habar nu aveam cat o sa dureze, pe net am gasit doar poze din acest traseu, fara specificatii prea clare. Am zis ca vedem noi acolo. Desi in ultima drumetie in Poiana Rusca ne-am ratacit si am zis ca niciodata nu mai mergem pe traseu nemarcat, cum am facut, cum nu, ca tot fara marcaj am mers si azi.

Domasnea este o comuna frumoasa din Caras-Severin, situata chiar la baza dealurilor, intr-o depresiune intramontana, marginita de Muntii Cernei, Almaj si Semenic, la altitudinea de 492m. Varfurile arcuite usor ale dealurilor si portiunile de padure din zona, promit carari prietenoase, care speram noi sa nu scoata chiar atat de tare untul din noi. Asa ca am cautat cimitirul din sat de unde stiam ca porneste drumul nostru. Acesta se afla la capatul drumului care porneste de la biserica din sat, in sus. De la cimitir, urcam tot mai sus, dar nu abrupt, ci pe distante lungi. Domasnea ramane in urma si noi suntem tot mai entuziasmati de pajistile ce ne ies in cale. Dupa vreo 20 min, am ajuns la o bifurcatie. Na, acuma ce ne facem? Intalnim un satean si ne spune ca spre dreapta, in jos, drumul duce exact pana la Canicea. In stanga, nu stie. Dupa ce am studiat traseul de la care ne-am inspirat, eu stiam ca drumul celalalt duce pe culme, prin padure, iesind in gol alpin, si mai apoi la Piatra Elisovei. Dar, se putea ajunge mai usor la Piatra Elisovei prin Canicea, asa ca am mers la sigur cum s-ar spune, ramanand sa ne decidem la intoarcere, daca venim pe celalat drum inapoi. Vreau sa spun inca de la inceput ca pe tot traseul am mers pe un fel de drum de tara, pe care se poate merge si cu masina. Deci e putin mai mult decat o carare.

Am ajuns in Canicea destul de repede, in aproximativ o ora. Am intalnit case saracacioase din capatul satului de unde am venit, lasand impresia de sat parasit, dar, surprinzator, strazile si casele incepand sa fie tot mai frumoase si ingrijite cum ne apropiam de centru. Canicea e un sat ce apartine de Domasnea, tot intr-o vale frumoasa cu vedere spre munti si nori pufosi care aproape ii atingeau. Ajungand deci in centrul satului, am urmat drumul asfaltat pe langa biserica, care urca. E asfaltat pana la un moment dat, apoi, mai in capatul satului, devind din nou un fel de carare. mai lata. Am inceput sa urcam, si sa lasam Canicea in spate, si cu cat castigam altitudine am avut view tot mai frumos spre el, si spre satele din jur. Putin mai departe, vedeam si Domasnea, care se vedea ca era mult mai mare. Satele erau presarate in vai, cu gradini ingradite, si parca fiecare bucatica de teren avand o alta culoare. Mai departe, putin in ceata, vedeam muntii, in care am mai facut trasee si altadata, cei ai Cernei. Cu zambetul pe buze si cu energie maxima, am ajuns si la o portiune de padure, parcurgand-o in aproximativ 30 min, dar era cumva pe marginea dealului, deci nu ne-am afundat prea tare in ea. Am gasit mure, foarte mari si gustoase. Am dat din nou de platouri intinse, pe care recunosc, le-as vrea in fiecare drumetie, pentru ca imi place foarte mult sa ma plimb in spatii intinse, sa pot cuprinde cat mai mult cu vederea, si pentru ca imi da senzatia de libertate si siguranta.

Dupa ce am trecut de o stana de oi cu acoperis rosu, era pe partea stanga, am ajuns la o bifurcatie din nou, cu carare la fel de evidenta si spre stanga, si spre dreapta. Stiam ca Piatra Elisovei este pe dreapta, asa ca nu am stat prea mult pe ganduri si am pornit spre ea. Din Domasnea pana aici am facut 3 ore. De peisajul pana acolo nici nu mai zic cat de mult mi-a placut. Carari ca din povesti. Si cand am ajuns aproape de ea, am ramas la fel de incantati, pentru ca e solitara si indrazneata, interesanta si foarte inalta. Are sus de tot o cruce, asa ca nu aveti cum sa o confundati cu alta stanca. Aici suntem deja la peste 1000m, si urcam spre aceasta stanca care pare atat de enigmatica! De sus, vedere superba! Vedem in dreapta, Domasnea si Canicea, si pe cealalata parte frumosul Bogaltin si Cornea, si celalate satuce ale gugulanilor, imprastiate peste tot, pe Valea Cernei. Inaltimi ametitoare, vant rece si taios, dupa ce fac o gramada de fotografii, trebuie sa coboram sa vedem pe unde mergem inapoi spre Domasnea, unde am lasat masina.

Am vazut cararea continuand si in cealalata parte a Pietrei Elisovei, spre stanga, dar ne-am gandit ca acolo nu sunt altitudini asa mari, si ca nu are cu ce sa ne impresioneze peisajul, asa ca, am luat-o inapoi pe drumul pe care am venit, pana am ajuns la intersectia aproape de stana, de care am spus mai sus. Dar in loc sa o luam in jos pe langa stana pe unde venisem, am zis sa mergem pe cealalata carare, in sus, sa ocolim culmea si sa iesim undeva deasupra Domasnei. Sa facem un circuit, nu un banal traseu, acelasi si la dus si la intors. Eu am insistat mai mult sa o luam pe aici, pentru ca stiam ca aceste doua sate prin care am trecut sunt la intalnirea Carpatilor Occidentali cu cei Meridionali, asa ca mergand prin cealalta parte, aveam sa zarim varfurile inalte ale Tarcului! Am urmat cuminti cararea in sus, era la fel de evidenta ca peste tot, prin vegetatie ierboasa, cu stanci cenusii razlete, care parca se ascundeau prin ea. Erau unde si unde si tufisuri verzi, care inviorau tabloul. Imi placea maxim cand urcam cate o culme fara sa vedem ce este dupa ea, si avand impresia ca urci spre cer. Dupa vreo ora am ajuns pe un platou intins si am vazut si o casuta a ciobanilor cred, sau ceva de genul, pe partea dreapta, construita chiar intre niste stanci. Si usor, usor, am inceput sa zarim si Meridionalii, impunatori cum ii stim, cu varfuri ascutite si goale, parca albastrii, in departare. Ei, asa mai zic si eu!

Apoi, am intrat din nou in padure, dar nu pentru mult timp, si urmand cararea, am iesit din padure si am ajuns la o cotitura. Era un drum mai ingust care facea stanga, pe langa un parau secat, si cu niste stanci chiar vis-a-vis de el. Stiam de la un satean care statea cu vitele la pascut ca pe aici trebuie sa o luam. Daca urmati cararea nu aveti cum sa va rataciti. Padurea este cu copaci albi si inalti, ca niste sulite. Am mers aproximativ 1:30h, si am ajuns la o intersectie unde am facut stanga. Din nou dealuri aurii si iarba inalta, pe o portiune scurta pana am intrat din nou in padure. Si un ultim detaliu, la urmatoare intersectie, tot stanga trebuie sa faceti. Este practic acelasi drum lat, noi am ajuns de undeva de sus pe el. Si in stanga, in sus, ne duce exact pana la Domasnea, la cimitir, de unde am plecat. In jos, nu stiu unde ducea drumul, noi am zis sa il ascultam pe omul ala si sa tinem mereu stanga. Ei, dupa ce am iesit de tot din padure, nu stiam cui sa ii multumim mai mult. Am mers mult pe jos, si eram franti, picioarele parca mergeau singure. Apoi, am zarit de sus satul, si am trecut pe langa o stana, dar si mai in vale erau si oi, si vite, si cai, si... caini! :) Dar nu am patit nimic, am incercat sa ii evitam si uneori am coborat putin mai jos de carare sa nu vina spre noi, sa nu ne vada, desi ne latrau. Si... dupa 9 ore de mers am ajuns din nou la prima intersectie, mai sus de cimitir. Am luat-o drept, in jos, spre Domasnea. Celalat drum era spre Canicea, pe unde am luat-o dimineata.

Circuitul nostru nu a fost unul simplu chiar deloc. Daca nu aveti timp suficient sau chef, puteti sa o luati pe traseul Domasnea-Canicea-Piatra Elisovei, si sa va intoarceti tot pe aici. O sa faceti 6 ore dus-intors. Si e cea mai frumoasa parte a traseului, pentru ca pe unde am luat-o noi, la intoarcere, e mai mult drum forestier. Bine, exceptand zona unde se deschide vedere spre Muntii Tarcu. Si ultima parte a traseului spre Domasnea. Cu cararea care serpuieste, pe langa gardulete de lemn, stane de oi si animale care pasc. E foarte pitoresc acest peisaj.

Chiar daca epuizant, acest traseu ne-a purtat prin locuri minunate, nostalgice, prin taramurile gugulanilor. Am avut soarele mereu prezent, care a inveselit peisajul. Si satele lor ingrijite, cu livezi, si case care si-au pastrat autenticitatea specifica Banatului. Ma bucura ca oamenii sunt primitori si binevoitori si ma amuza ca ei nu inteleg de ce sa mergi atat pe jos, cand se poate merge cu masina chiar pana la Piatra Elisovei? Cum altfel poti simtii contactul cu pamantul, cu natura, si vibratia ei?Cu iarba care iti atinge gleznele,vantul care iti mangaie fata si imaginea care iti incanta ochii? In astfel de locuri,imi fac sufletul sa zambeaca.Si daca el e fericit,oare mai conteaza altceva? Pasiunile noastre trebuie mereu urmate...

Banatul meu chiar este epic! :)

---

VIZUALIZĂRI: 2013 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI