Padina Fest-Chiar 'Respectam natura'?

TIPĂREȘTE

Padina Fest-Chiar “Respectam natura”?!

Fiind mai norocos de fel, am acceptat “provocarea” fratelui meu care mi-a trimis un link si mi-a zis: “inscrie-te si tu la concursul asta, poate castigi 2 bilete la Padina Fest”. Nu mi-a fost greu sa dau un comment pe site-ul concursului si peste vreo saptamana primesc un mesaj: “felicitari, ai castigat 2 bilete la Padina Fest”. M-ai mult m-am distrat si am ras decat m-am bucurat de biletele in sine. Si uite asa, desi nu as fi avut intenia sa merg la festival, concursul asta m-a ajutat mai mult cu impulsul pe care mi l-a dat decat cu biletele. Ce-i drept, din cauza serviciului, am ales sa merg doar sambata (festivalul a durat de joi pana duminica), ceea ce insemna ca am castigat 70 de lei (35 lei / persoana, tariful de intrare la concert pentru sambata). Insa odata cu concursul asta castigat mi-a venit si cheful de munte, asa ca m-am gandit repede la un traseu. Chiar daca l-am mai facut odata, suna bine: Moieciu de Sus-Saua Strunga-Padina-Vf. Omu-Babele-Caraiman-Jepii Mici-Busteni. Acum ca traseul il aveam, mai trebuia echipamentul. Cum loc de cazare nu prea aveam sanse sa gasim, am cautat pe la prieteni un cort, sac de dormit si izopren, am mai cumparat cate ceva din Decathlon si am bifat si echipamentul.

Echipati cu rucsacuri cat noi de mari, dar si cu un dor de munte cam la fel de mare, am luat-o la pas. Padurea care urca din Moieciu de Sus am urcat-o repede, in 40 de minute eram deja la emblematicul brad, care se afla fix la iesirea din padure si care cred ca a fost loc de popas pentru toti cei ce au trecut pe acolo, nu doar pentru noi. Dupa cum ma asteptam, era destula lume pe traseu. Fiind din nou la drum, Saua Strunga s-a apropiat tot mai mult pana am trecut si de ea si am dat si de refugiu, la care nu am mai poposit de data asta. Am trecut apoi de stana si in scurt timp am ajuns la Padina. Ajunsi aici am dat de o priveliste interesanta: sute de corturi, de toate culorile (cele mai multe albastre) intinse pe tot platoul, de-o parte si de alta a raului. Imaginea era interesanta, insa instant ma dus cu gandul la un lucru: de obicei cand mergi pe munte, vezi un cort doua izolate pe cate vreun varf, insa aici cu greu mai vedeai cate un petec de iarba. Facand comparatia asta, a inceput sa imi dispara incet incet zambetul.

Dupa ce ne-am luat bratarile si ne-am adaugat si noi punctual nostru albastru in peisaj, am plecat intr-o plimbare de “reconoastere”. Era foarte multa lume si motivul este foarte simplu: la Padina se ajunge foarte usor cu masina, asa ca, plimbandu-te pe acolo, te simteai ca in oras. Masinile treceau intruna, radicand nori de praf, pe unde te uitai vedeai oameni facand gratar, cu usile masinii deschise si ascultand muzica (de toate genurile). Era voie buna, da, insa o voie buna care nu se prea integra in peisaj dupa parerea mea. Deja asteptam cu nerabdare sa ma trezesc dimineata urmatoare, cand urma sa plec cu adevarat “pe munte”. Seara am fost si noi la concert, ca sa beneficiam si noi de invitatiile alea gratis) (si chiar mi-a placut concertul celor de la Suie Paparude), dupa care ne-am bagat la somn. Somn care a cam intarziat sa vina, avand in vedere muzica si galagia din jur.

Dimineata urmatoare am fost bucuros sa ma aflu din nou la drum, lasand si galagia si frigul in urma.De data asta, spre deosebire de celelalte ture pe munte, aveam un "nou hobby" la mine: aparatul foto, un DSLR Canon 650D, pe care l-am cumparat cu gandul ca, dupa ce anul trecut am facut poze in Istanbul si mai ales in Cappadochia cu telefonul, mi-am promis ca nu mai plec in niciun concediu pana nu am un aparat cat de cat bun. Asa ca acum aveam si o grija in plus, sa fac poze cat mai multe si sa experimentez cat mai mult noua achizitie. Problema a fost ca, cu asa greutate in spate, imi venea cam incomod sa ma opresc mereu si sa fac poze, sa ma urc pe toate stancile si sa ma pun in toate pozitiile. Am reusit cate ceva, insa mi-am promis ca voi merge pe munte in ture speciale dedicate pozelor, iar atunci o sa scot un randament mai bun.

Cu cat inaintam cu atat oamenii se rareau, pana cand ne-am trezit singuri pe la 9 dimineata, urcand nestingheriti spre Omu. Asta era sentimentul pentru care venisem si ma bucuram de el din plin. Rucsacurile nu ne faceau viata prea usoara, (prima data cand am stat cu cortul pe munte) fiind o mica povara, mai ales cand ma gandeam ca somnul s-a dus iar acum car degeaba cortul si toate cele dupa mine). Insa pe la 11 jumate eram deja la Vf. Omu, unde am baut un ceai cald (in continuare cel mai bun ceai pe care l-am baut pe munte) dupa care pe la 12 am plecat spre Babele. Traseul fiind destul de usor, dadeam de tot mai multi oameni cu cat ne apropiam de Babele. Ajunsi aici, ne-am pierdut si noi prin multime si ne-am mai odihnit putin, am mancat ceva, dupa care am plecat spre “provocarea zilei”: Jepi Mici. Desi traseul este descries ca fiind deosebit de periculos, este destul de usor accesibil oricui. Seamana putin cu traseele din Piatra Craiului, insa aici, lanturile montate pe ziduri chiar nu sunt o necesitate, ci mai degraba o siguranta in plus. Spun asta din perspectiva unuia care a coborat de 2 ori pe acest traseu, insa nu exclud pisibilitatea ca aceste lanturi sa fie mai de folos la urcat. Traseul e frumos si ai un sentiment frumos cand vezi telecabina trecand pe deasupra ta, plina de “lenesi” care au ales varianta usoara). Cam pe la jumatea traseului, dai de clasica “padure interminabila” de la sfarsitul unei ture pe munte. Cand mergi de 2 zile prin munti cu ditamai rucsacurile in spate, te rogi ca dupa cotitura din fata sa nu mai urmeze alta. Insa si padurile interminabile se termina la un moment dat, asa ca pe la 15:30 deja eram in Busteni, iar la 16:00 deja asteptam trenul spre Brasov. A fost o zi tare frumoasa care a sters cu buretele mica dezamagire din ziua precedent. Si pentru ca totul sa fie perfect, ploaia a inceput abia cand eram in gara, cu tunete si fulgere, pe care ne-am bucurat tare mult ca nu le-am intalnit pe jepi. Noi am coborat traseul cam in 2 ore, si mai repede de atat nu cred ca am fi putut merge, traseul fiind destul de abrupt, iar gandul ca recordul national de urcare pe Jepi Mici este de 52 de minute… ma lasa fara cuvinte.

Pentru mine asta inseamna munte, liniste, frumusete, natura, muzica, masinile si gratarele de pe platoul Padina venind putin in contradictie cu mesajul de pe bratari: “Respectam natura”.

---

VIZUALIZĂRI: 1508 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI