Dalboka, o chestiune de gust, de gust bun ...

TIPĂREȘTE

Fiindcă trecuse de miezul zilei şi ni se făcuse o foame de lup, ne-am luat tălpăşiţa de la Kaliakra către Dalboka pentru masa de prânz, urmând îndemnul multor colegi de sait, printre care şi al lui @papone căruia (glumesc!) îi sunt profund recunoscătoare că am stat tot timpul cu ochii pe sub masă să nu mă trezesc cu vreun musafir nepoftit aşa cum au păţit el şi soţia sa. Mânaţi de curiozitate dar şi de-o poftă nebună de mâncat midii, am trecut Dalboka pe lista celor câteva „obiective” de bifat în nord-estul extrem al Bulgariei. Renumele fermei de midii de la Dalboka trecuse demult graniţele Bulgariei şi cum aproape toată lumea a vorbit la superlativ despre ea şi de terasa-restaurant aferentă, mai ales cea din dreapta cum cobori, abia aşteptam să încercăm „produsele” rezultate.

Ploaia se oprise lăsând în urma ei şoseaua secundară cu un fel de noroi albicios, foarte alunecos, ce se scursese de pe versanţii ţărmurilor abrupte alăturate care îngreuna circulaţia autoturismelor ce se încăpăţânau să ajungă până la intrarea în local. Eolienele prezente peste tot în zonă erau puse în mişcare de vântul ce se-nteţise şi pe care-l rugam să împrăştie norii care nu mai stropeau, dar împiedicau soarele să strălucească. Aspectul pe care-l dădeau eolienele frumos aliniate mă ducea cu gândul la o colonie de păsări ce stăteau într-un picior şi dădeau din aripi.

Odată ce fusesem avizată de alţi colegi de sait care ştiau că drumul până jos nu e tocmai uşor, am insistat să lăsăm maşina sus în parcare şi să coborâm per-pedes mai cu seamă că după ploaie, şoseaua era acoperită de acea mâzgă alunecoasă, o pastă din calcar. Am întâlnit şi „curajoşi” care se încumetaseră să coboare cu autoturismele lor ce nu erau de teren, uimiţi fiind că rămăseseră împotmoliţi pe marginea în care se afundaseră cu uşurinţă, sau alunecau pe asfalt. Un „motor” nămolit era lăsat de izbelişte în mijlocul drumului de o turistă româncă ce nu mai putea să-l controleze, cu riscul de a încurca circulaţia, nevrând să-l parcheze în afara carosabilului de teamă că nu l-ar mai fi putut lua de acolo.

Coborârea a fost dificilă şi pe jos, riscul de a aluneca am încercat să-l diminuăm făcând paşi deşi şi mici, chiar ştiind că-n ziua următoare febra musculară nu ne-ar fi dat pace. Terasa din dreapta, destul de rustică, cu mese şi bănci de lemn este construită pe ţărm cu o capacitate considerabilă (peste cincizeci de mese, noi stând la cea cu numărul 40). Aveam emoţii că nu găseam locuri libere, dar ploaia s-a dovedit pentru prima dată un aliat de nădejde, căci rândul de mese (ce-i drept, ude) de la margine nu era ocupat în acel moment, dar în scurt timp nu mai era nici un scaun neocupat. Gazdele s-au îngrijit să ne dea nişte folii de plastic pe care să le aşezăm pe băncuţele ude spre a nu le simţi jilave. Atmosfera a fost plăcută, marea de peste balustradă era adăpostul perfect pentru ferma ce se întrezărea la câteva sute metri distanţă, sursa materiei prime cu care urma să ne delectăm papilele gustative. Deja, în drum spre masa la care am găsit locuri, am tras cu ochiul discret la toate minunăţiile de pe mesele celorlalţi şi eram tare încântată de ceea ce văzusem.

Chelneriţa care a venit să ne ia comanda, după ce ne-a întrebat în ce limbă să vorbim, ne-a întins meniul în română. Ştiam că toate preparatele de-aici nu sunt decât pe bază de midii şi peşte, inclusiv desertul gătit în câteva variante, nu făcea excepţie. Meniul conţinea şi informaţii despre midii, despre ferma realizată cu fondurile europene pe care noi n-am ştiut să le atragem ca ei. Multitudinea de preparate te lasă cu gura căscată, cu siguranţă n-am mai văzut midii şi peşte gătite în atâtea feluri. Preţurile, ştiţi vorba aceea: nici prea prea, nici foarte foarte, accesibile. Eu aş fi comandat din toate, toate îmi făceau cu ochiul mai ales că vedeam platouri generoase şi apetisante plimbate pe lângă mine, duse către clienţi, noroc că m-am oprit la icre ca aperitiv, ciorbă de midii cu peşte şi midii prăjite la felul doi. Desert n-am îndrăznit să iau. Factorul comun al comenzii soţului meu raportată la a mea, a fost ciorba, el preferând la aperitiv hamsii marinate, iar la felul doi musaca de midii, el fiind un devorator de musaca sub orice formă. Delicioase şi foarte proaspete, toate preparatele! De băut, am luat bere locală (Kamenitza), dealtfel foarte bună! Singura obiecţie pe care aş aduce-o ar fi, nu, faptul că am aşteptat niţeluş cam mult (poate mi-a fost mie prea foame şi am fost cam nerăbdătoare), ci faptul că ni s-au adus toate preparatele deodată, aşa încât am fost nevoiţi să schimbăm ordinea de consum: mai întâi ciorba care s-ar fi răcit dacă am fi început cu aperitivul, apoi felul doi şi în cele din urmă aperitivul care s-a dovedit bun şi la final. Ciorba era un fel de cremă în care erau scufundate midii şi bucăţi de peşte tăiate mai mari, acrită cu zeamă de lămâie şi asezonată cu mult leuştean ce-i dădea o aromă irezistibilă. Toată nota de plată a fost de 36 leva, relativ, mică faţă de gradul de saţietate, dar mai ales de plăcere, cu care ne încărcaserăm. Am tras o privire roată să cuprind toată terasa şi am constatat că nu mai era nici un locşor liber pe la mese, darămite o masă întreagă goală, mai mult, am remarcat, în drumul spre toaletă care era aproape de intrare, că alţi turişti aşteptau cuminţi să ia locul celor ce terminaseră de mâncat. Apropo de toaletă, este total insuficientă pentru atâţia turişti, insalubră, strică impresia generală despre locul acela, ce să mai spun că cea a bărbaţilor era încuiată iar ei veneau s-o folosească pe cea a doamnelor.

Vremea se făcuse frumoasă în acea după-amiază, soarele, în sfârşit, ne mângâia în creştet timid aşa încât am început să mai lăsăm o haină, două de pe noi înainte să ne hotărâm să plecăm.

Urcuşul până la parcarea de sus unde lăsaserăm maşina ne-a ajutat să nu se „lipească” pe noi nimic din masa bogată pe care o luaserăm, efortul fizic serios „scoţându-ne”toată mâncarea. Deja ni se făcuse poftă de o baie şi de stat la plajă, căci ziua părea că se încheie într-o notă foarte agreabilă, rămânea să ne hotărâm unde.

Dacă recomand o oprire pentru o masă la Dalboka, aşa cum îmi place mie s-o numesc, universul midiilor gătite? Da, cu mâna pe inimă, chiar dacă nu sunteţi fani ai midiilor sau ai peştelui, merită să încercaţi, scuza că nu mă prăpădesc după midii nu-şi are locul, e imposibil să nu fie ceva de găsit pe gustul fiecăruia, o dată că diversitatea preparatelor e atât de mare că n-ai cum să nu te lipeşti de ceva şi a doua oară că sunt atât de bine gătite că nu-ţi vine să crezi!

---

VIZUALIZĂRI: 5011 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI