Ascunsă în păduri – Mănăstirea Jgheaburi (Stoeneşti, Valcea)

TIPĂREȘTE

Oltenia de sub Munte este o splendoare, o regiune minunată situată, așa cum plastic îi spune și numele, în zona submontană a Munților Căpățânei și Parâng, precum și în arealul Subcarpaților Olteniei. Zona se distinge printr-o mulțime de obiective turistice de felurite categorii: istorice, religioase, naturale ori arhitecturale. Sate împrăștiate pe costișe sau aliniate de-a lungul drumurilor, în apropierea râurilor reci ce coboară din munți încântă privirea vizitatorului de la oraș, avid de peisaje naturale și de aer curat.

Începând de la Govora și terminând cu Defileul Jiului, în Oltenia de sub Munte găsim un număr foarte mare de focare de cultură și spiritualitate: mănăstirile istorice din Vâlcea și Gorj. În afară de câteva schituri și mănăstirile Pătrunsa și Pahomie, am reușit ca în decurs de peste șapte ani să vizitez tot ceea ce se găsește în zonă în ceea ce privește această formă de organizare bisericească: schituri sau mănăstiri. Impresionante prin vechime, valoare artistică și rolul cultural jucat în viața românilor sunt desigur mănăstirile arhicunoscute: Govora, Bistrița, Horezu, Polovragi. Pe lângă acestea întâlnim și altele mai mici ca renume, dar la fel de frumoase și, de asemenea, bijuterii de biserici sătești, de multe ori pictate ori construite integral din lemn.

O asemenea mănăstire, bine ascunsă în păduri, am vizitat anul acesta în cadrul minivacanței de 1 Mai. O tentativă de a ajunge la lăcașul de cult am avut și cu doi ani în urmă, într-o toamnă minunată, dar divinitatea nu a dorit să vedem atunci mănăstirea, urmând atunci un drum greșit. Este vorba despre Mănăstirea Jgheaburi, o mică vatră de credință pitită între dealuri, prin codrii întinși, la capătul unui drum nu prea ușor.

Metoh al mânăstirii Govora, lângă comuna Cacova, în munți, într-o poziție pitorească de toată frumusețea și potrivită pentru rugă și pietate sihastrică. Biserica schitului este așezată în imediata apropiere a unui râuleț ce șerpuiește limpede printre pietrile văii scrie „Anuarul Mitropoliei Olteniei” din 1941.

Acces. Drumul european 67 străbate Oltenia de sub Munte și pe lângă imaginile oferite se distinge și prin calitatea bună a covorului asfaltic. Într-o curbă ușoară în comuna Stoenești observăm indicator către Mănăstirea Jgheaburi. Ne încadrăm pe acest drum (646A) și foarte repede se deschide un drumușor la dreapta (există un indicator către Biserica Sf. Ioan Botezătorul), și anume DJ651. De aici urmăm șoseaua, nu ne abatem nici stânga, nici dreapta – noi am întrebat de două ori localnicii în privința direcției de urmat deoarece pe traseu nu prea mai există indicatoare. Limba de asfalt, destul de îngustă, începe să urce la un moent dat urmând linia dealurilor. Între două părți de sat, pe sub poalele unei păduri, pe lângă pereți de stâncă, asfaltul dispare pe o porțiune de vreo 500m, dar nu vă speriați – revine pentru încă o bucată de drum. Este o zonă rurală profundă, oamenii se uită după fiecare autoturism ce trece prin dreptul porților lor. Pe creasta unui deal asfaltul se termină, începem să urcăm pe un drum pietruit, destul de bun. De aici începe „greul”, dacă îl putem numi așa. Accesul e dificil, de fapt, doar în momentul în care a plouat. Atunci drumul, tip forestier, se transformă într-o cale de acces doar pentru mașinile de teren ori tractoare. Se formează șleauri pline cu apă, există destule porțiuni pline de pietre colțuroase, unele bucăți de drum sunt în pantă. În general e recomandat accesul cu autoturisme cu gardă înaltă la sol, chiar și în zilele uscate și însorite.

Mergem încet, cu geamurile deschise pentru ca aerul tare și răcoros de primăvară târzie să ne umple plămânii. Ajungem la o întretăiere de drumuri, oarecum principală; aici găsim din nou indicatoare: „Mănăstirea Jgheaburi – 3 km”. Drumul spre stânga ce trebuie să îl urmăm nu arată prea îmbietor: o pantă ușoară, șleauri de pământ umed, pietre destul de mari, deja stăteam în cumpănă. Apare un Logan break, îi facem semn să oprească și îl întrebăm pe șofer dacă putem ajunge cu mașinile noastre la mănăstire. Ne-a comunicat că drumul e bun, să nu ne speriem. Am îndrăznit să o luăm și noi spre lăcașul de cult atât de bine ascuns în adâncimile codrului (frate cu românul!). Drumul s-a dovedit a fi acceptabil, cu porțiuni mai dificile uneori – chiar ne felicitam că suntem cu două autoturisme în caz că ceva nu merge cum trebuie. Urmăream pe bord kilometrajul pentru a vedea când trec cei 3 km notați pe indicator; bineînțeles că acele distanțe sunt de cele mai multe ori orientative și nici aici distanța nu a fost exactă. Peisajul desfășurat în fața ochilor merită însă tot efortul și atenția cu care am șofat. O porțiune de pădure ne însoțește un timp, apoi peisajul se deschide către plaiuri verzi, fânețe tinere pline de flori și costișe pe care sunt „aruncate” ca într-un joc bucăți de garduri.

Drumeagul se strecoară printre dealuri înalte, urcând neîncetat. După aproape 3 km parcurși, într-un luminiș unde drumul era mai lat hotărâm să lăsăm mașinile pe margine și să parcurgem restul de traseu pe jos pentru destindere și savurare a peisajului. Așa cum bănuiam au fost aproape 1,5 km de mers perpedes pe drumeagul meandrat, prin pădure. Noroc că soarele strălucea pe cer și solul se mai zvântase după ploaia din ziua precedentă. Ajungem la o troiță – totodată adăpost pentru vreme rea; aici drumeagul se bifurcă – urmăm indicatorul către stânga, moment în care începe coborârea. După câteva sute de metri întâlnim o gospodărie, câteva văcuțe, un iaz și un garaj în fața cărora se aflau 2-3 autoturisme. Este punctul terminus până la care se poate ajunge cu mașina personală. Porțiunea de drum ce coboară destul de abrupt spre fundul văii nu poate fi străbătută decât de jeep-uri off-road și tractoare. Ajunși pe fundul depresiunii liniștea pădurii e spartă doar de zgomotul vijelios al pârâului ce străbate valea. Printre copaci se zăresc câteva clădiri, susurul apei crește în intensitate.

Mănăstirea Jgheaburi. Așezământul religios este așezat pe un pinten, deasupra pârâului. Trecem o punte de lemn peste firul de apă gălăgios și ne oprim în fața unui izvor cu ape sulfuroase – „Izvorul Tămăduirii”. Două poteci ne conduc către biserică și către corpurile de chilii. Flori de primăvară, mult mai întârziată în această depresiune înconjurată de păduri, pigmentează curtea mănăstirii (narcise, liliac). Suntem surprinși să vedem biserica mănăstirii îmbrăcată în schele și fără acoperiș (o improvizație temporară protejează clădirea) – fotografiile de pe Internet nu prezentau această stare de fapt. Oricum despre acest lăcaș s-a scris destul de puțin, accesul fiind oarecum mai greoi. Curtea e pustie, ne învârtim în jurul bisericii situate pe buza unei râpe prăpăstioase; apare o tânără măicuță ce ne descuie biserica și schimbă câteva vorbe cu noi. Atunci când am întrebat despre existența unei vederi ori broșuri cu date despre mănăstire ne-a declarat că nu au nevoie de publicitate, nedorind să ajungă „mănăstire turistică”, precum suratele mai mari: Horezu și Bistrița.

Loc de sihăstrie străvechi, lăcașul de cult își leagă numele de Cuviosul Nicodim de la Tismana care a găsit cu siguranță un pustnic în aceste păduri tainice, lângă o prețioasă sursă de apă – izvorul sulfuros. Lăcașul de închinăciune actual e construită în 1827, pe locul altor două biserici de lemn (datate 1300 și 1600), ctitori fiind doi preoți din Cucova și Cheia și un ieromonah din Zmeuret. Biserica are dimensiuni reduse, formă de navă și împărțirea clasică: altar, naos, pronaos și pridvor. Observăm o compoziție arhitecturală frumoasă accentuată de cei șase stâlpi de zid și o pictură cu cromatică intensă. Lucrările de restaurare, începute încă din 2012, au încercat să protejeze pictura interioară, însă deja se observă degradări. Pictura în stil bizantin, datată în secolul al XIX-lea, emană liniște și îndeamnă la meditație. Catapeteasma din zid are frumoase arcade decupate în dreptul ușilor împărătești. Hramul este „Nașterea Maicii Domnului”, pisania este scrisă în chirilică; în pronaos vedem portretele ctitorilor. Biserica are și pictură exterioară, chenare pictate în jurul ferestrelor și brâuri în formă de zimți de fierăstrău.

Într-o cameră din clădirea Stăreției se află la vânzare diverse obiecte din lemn (cruci, scăunele), țesături și obiecte din piele lucrate manual de măicuțe iar prețul e la jumătate față de târgul de la Horezu. Corpurile de chilii și Stăreția, frumos văruite în alb, sunt prevăzute cu ceardacuri largi și arcade. Preț de mai multe minute ne-am odihnit în curtea micuței mănăstiri încercând să adunăm cât mai multă energie pozitivă.

Am pornit din nou la drum aruncând câteva priviri peste umăr spre mănăstirea ascunsă ce rămânea în urmă înconjurată de natura binefăcătoare. Un cuib de liniște sufletească, de meditație interioară, de întâlnire cu divinitatea – aceasta este Mănăstirea Jgheaburi. A fost o ieșire în natură deosebit de frumoasă, într-un loc puțin frecventat de turiști.

---

VIZUALIZĂRI: 7472 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI