Alte „pietre” și obiective turistice din Creta – Partea IV-a.

TIPĂREȘTE

Penultima zi în Creta, dedicată de asemenea vizitei capitalei, o începem cu o plimbare cu autobuzul local, de la hotelul din Ammoudara la Heraklion. Alegem acest mijloc de transport cu gândul că, fiind sâmbătă, și pe baza experienței anterioare, s-ar putea să găsim mai greu un loc de parcare în centrul capitalei.

Prima destinație este la Muzeul de Arheologie, în strada Xanthoudidou nr. 1, imediat nord de Piața Eleutherias (Libertății), considerată centrul orașului. Din nefericire, acesta este închis de o mai lungă perioadă de timp, pentru reparații. Totuși, din respect pentru turiștii insulei, au strâns într-o sală, ceea ce au considerat cele mai reprezentative exponate, pe care au menținut-o deschisă publicului. Nu am idee dacă din această cauză, sau fiind sâmbătă, nu plătim intrarea. Exponatele sunt așezate în ordine cronologică, începând cu epoca pre-palatiană, chiar dacă la intrare ne întâmpină Prințul cu crini de la Knossos. Sunt mai multe vitrine pentru fiecare perioadă istorică, respectiv sală a muzeului în expunerea normală. Dacă mie îmi este destul de greu să fac o deosebire între exponatele aparținând perioadei Protopalatelor și acela ale etapei anterioare, perioada Palatelor Noi este mult mai bogată și mai explicitată. Principala piesă al acestei secțiuni este Discul de la Phaistos, pe care l-am descris într-un articol anterior. În afara acestuia, sunt impresionat de exponatele ce ilustrează exercițiile fizice. Cred că statueta ce simbolizează probabil un gimnast la, să zicem „paralele”, sau „cal cu mânere”, poate face față oricând unei expoziții de artă modernă. Imediat alături, o frescă prezintă un artist de circ făcând acrobații în spatele unui taur. Este originalul a ceea ce am văzut în ”Sala Frescelor” din Knossos. În fapt, taurul este unul din elementele reprezentative pentru Knossos. Cele mai multe exponate provin din Palatul de la Knossos. Exponatele Muzeului de Arheologie se încheie cu perioada romană. Descopăr aici un șir de capete de statui care mă duce imediat cu gândul la statuile fără cap de la Gortys. O ultimă statuie care îmi atrage atenția este cea a lui Cerber, câinele cu trei capete care păzea intrarea în infern, chiar dacă aceasta este la picioarele altei statui mai mari, cea a lui Hades. Pe final, rămân impresionat cum organizatorii, într-un spațiu expozițional așa de mic, au reușit să aducă atâtea exponate. Și despre fiecare ar putea fi câte ceva de scris. Dar ce ar fi fost să fie deschis tot muzeul?

Următorul obiectiv al zilei este Muzeul de Istorie. Pentru acesta, străbatem pe jos o bună porțiune din străzile orașului, până undeva pe malul mării, pe Bulevardul Sofokli Venizelou nr. 27. Exact peste drum de intrarea în muzeu se află o statuie ce mi se pare interesantă (vezi imaginea P. 16), ce nu pare a avea însă legătură cu muzeul. Organizat pe două nivele și mai multe săli la fiecare nivel, muzeul continuă istoria insulei de unde a lăsat-o Muzeul de Arheologie până în zilele noastre. Astfel, primele exponate ilustrează Perioada Bizantină (330 – 1204) , urmând apoi Perioada Venețiană (1204 – 1699). Exponatele sunt multiple pentru fiecare etapă. Din perioada bizantină îmi atrag atenția câteva amfore ce par a fi scoase de pe fundul mării sau mai multe detalii arhitectonice. Ce mă surprinde plăcut este un foto-tapet al ruinelor Bisericii Sfântul Titus de la Gortys, cea pe care o văzusem în realitate cu câteva zile în urmă, foto-tapet ce ocupă un întreg perete.

După părerea mea, cel mai spectaculos exponat al perioadei venețiene este o machetă de 4 x 4 m a orașului Chandax, actualul Heraklion, de la jumătatea secolului al XVII-lea. O consolă anexată enumeră principalele obiective ale orașului la acea dată. Apăsând butonul alăturat corespunzător, un spot luminos identifică pe machetă amplasamentul obiectivului respectiv. Alte exponate interesante ale perioadei sunt amplasate în pardoseală, cu intenția de a reface câteva morminte. Totodată, o reală fântână venețiană, montată pe un perete, este în funcțiune, apa curgând pe mai multe nivele, din unul în altul. Însă, probabil că cele mai valoroase exponate ale perioadei sunt cele două tablouri originale ale lui El Greco. Dacă despre primul, ”Botezul Lui Hristos”, nu pot spune decât că mă înclin în fața unui asemenea exponat, al doilea, ”Muntele Sinai și Mănăstirea Sfânta Ecaterina”, mă cam dezamăgește. Ca unul care am fost pe acolo, nu recunosc nimic, deși nu cred că ultimele secole să fi schimbat foarte multe. Chiar dacă stilul pictorului lungește foarte mult figurile, iar acum văd că și peisajele, ceea ce este ilustrat în acest tablou frizează irealitatea. Prima mea întrebare a fost dacă El Greco a pictat „după natură”, sau i-a povestit cineva cam cum este acolo.

Urmează Perioada Ocupației Turcești (1699 – 1898), în care se insistă pe ideea că biserica a fost principalul factor de rezistență. Apoi, o serie de fresce recuperate de pe pereții unor locuințe încearcă să creeze o imagine a stilului și condițiilor de viață din acea perioada. Dacă este să mă iau după imagini, nu era chiar foarte rău, cel puțin pentru o parte a populației. Chiar și turcii s-au simțit bine aici. Un poster, probabil de proveniență turcă (vezi imaginea P 30), are, peste harta Cretei, o inscripție care spune ”Creta este sufletul Otomanilor”. Dar apar și primele tentative de eliberare națională, cu primele organizații, primii lideri și primele drapele. Acestea culminează, bineînțeles cu sprijinul ”Marilor Puteri” occidentale, cu obținerea independenței și crearea Statului Creta (1898 – 1908) , care ulterior s-a unit cu Grecia.

Cel de-al II-lea Război Mondial este ilustrat numai prin câteva panouri cu fotografii și texte explicative. Rețin totuși două „povești” care, dacă ar încăpea pe mâna unor scenariști ar putea deveni filme hollywoodiene de succes.

O întreagă sală este dedicată luiNikos Kazantzakis. Chiar dacă cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o în străinătate, decedând de altfel în Berlin în 1957, este considerat un scriitor național, Heraklion mândrindu-se ca fiind loc de naștere în 1883 (sub dominația otomană). Romanul care l-a făcut celebru este intitulat Alexis Zorba și a stat la baza scenariului pentru filmul Zorba Grecul. Romanul, tradus în nenumărate limbi, este expus în fiecare din acestea. Dacă nu mă înșel, există și un exemplar în limba română, dar tradus în urmă cu foarte mult timp.

Perioada modernă este bogat ilustrată prin costume populare, interioare de locuințe ustensile gospodărești pentru casă sau munca câmpului, tradiții și obiceiuri. O succesiune de diorame prezintă ciclul vieții, începând cu nașterea copilului, botezul, cu o pâine specială tradițională și cristelnița aferentă, jucării ale copilăriei. Urmează o serie de exponate din diverse perioade ale vieții și pentru diverse preocupări. Ciclul se încheie la perioada vârstei a III-a. Ar mai fi de menționat că la etaj, câteva încăperi sunt destinate unor expoziții tematice temporare.

Părăsind muzeul, ne îndreptăm către est, în lungul falezei. Trecem pe lângă Mănăstirea Sfinții Petru și Pave, construită încă de la începutul perioadei venețiene. Imediat a devenit cea mai importantă biserică catolică din oraș. Transformată de turci în moschee, la data vizitei noastre nu se putea vizita, fiind în reconstrucție. Peste drum de biserică, un șantier arheologic era în plină activitate.

Noi ne îndreptăm către Portul Venețian. În drum trecem pe lângă taverna unde am luat masa de seară la prima vizită. La lumina zilei arată foarte modern, o terasă acoperită cu metal și sticlă, lângă o faleză frumos amenajată. ”Portul Venețian”, ca și la Rethimnon, este înglobat în actualul port Heraklion, fiind chiar ultimul compartiment al acestuia. Vechiul dig de larg al perioadei medievale a fost lungit cu încă circa 2 km, cu digul de larg ce protejează portul modern. Portul Venețian adăpostește acum ambarcațiuni mici, ce par a fi în principal de agrement. Cărticica – ghid ne spune că vechiul dig este în prezent locul favorit de plimbare a localnicilor, precum și zona de activitate, întâlnire și povestiri a pescarilor amatori.

Data apariției portului nu este cunoscută. Primele informații datează din perioada dominației musulmane (secolele al IX-lea și al X-lea), când prin acest port erau „exportate” bogățiile insulei spre lumea arabă. În perioada dominației bizantine portul se dezvoltă în același ritm cu orașul, dar dezvoltarea maximă o atinge în perioada stăpânirii venețiene, când Chandax (sau Candia), actualul Heraklion, este considerat „o altă Veneție din est”, iar portul devine cel mai mare port din estul Mediteranei. Se cunoaște faptul că venețienii au dragat continuu portul de aluviunile depuse, iar în forma sa finală putea adăposti până la 50 de galere.

Pe mal, pe partea opusă față de dig, atrag atenția un complex de construcții alungite, cu un acoperiș boltit. Ghidul ne spune că acolo a fost șantierul naval. Noi parcurgem digul până la Fortăreața Venețiană. Ceva ne îndeamnă să nu intrăm direct, ci să-i dăm întâi ocol pe dinafară. Ajungem astfel în partea din spate, de unde se continuă digul de larg al perioadei moderne. Aici, în mijlocul fațadei, cam la jumătatea înălțimii, descoperim, sculptat în marmură, un splendid simbol al Republicii Venețiene, Leul Sfântului Mark. Revenim la intrare, ne strecurăm pe sub o schelă și pătrundem în Fortăreață.

Numită de venețieni Rocca al Mare și cunoscută de greci sub numele de Koules (Κούλες) , fortăreața are și ea o istorie care se pierde în timp, urmărind pare-se istoria portului. Prima fortificație ar fi apărut în perioada dominației arabe, cu scopul de a proteja orașul și portul de atacurile piraților. Apariția prafului de pușcă la jumătatea secolului al XIV-lea schimbă radical tehnica de derulare a războaielor, neutralizând capacitățile defensive ale fortărețelor timpului. Ca urmare, în 1462, Senatul Venețian aprobă un amplu program de fortificare a întregului Heraklion. În cadru acestuia, în 1523 se demolează fortificația existentă în port, și în locul ei se construiește actuala Fortăreață. Lucrările au durat până în 1540. Actuala fortăreață are un aspect de masivitate chiar privită din afară. De altfel, zidurile exterioare au o grosime de peste 9 metri, iar unele din zidurile interioare au chiar și 3 m grosime. Totuși, construită într-o perioadă de tranziție în tehnica războiului, se pare că nu a avut suficiente elemente de rezistență, astfel că cedează asediului turcesc din 1646 – 1669. Turcii nu îi acordă prea mare importanță, astfel că scapă fără modificări în timpul dominației acestora. Mai mult, turcii construiesc propria fortificație, Mica (sau micul?) Koules, amplasată pe malul opus al portului. Din nefericire, în cadrul lucrărilor de modernizare a orașului, aceasta a fost demolată în 1936.

Cert este că, odată intrați înăuntru, o senzație de apăsare ne cuprinde. Se remarcă din nou masivitatea. Toate spațiile sunt boltite, o întreagă ramificație de alei, ziduri ce se văd a fi foarte groase. Regret că nu am căutat înainte un plan al fortificației, măcar de a ști pe unde suntem. La prima ramificație o luăm la stânga întrucât se vede că cea din dreapta urcă pe terasă. Pe măsură ce avansăm în interiorul fortăreței, am impresia că senzația de apăsare crește. Nu sunt un tip claustrofob, dar nu mi-a plăcut niciodată să fiu într-un beci (poate cu excepția Cramei de la Hanul lui Manuc, când eram mai tânăr). Iar aici, asta este senzația. Urmează alte ramificații, alte culoare. În lateral față de culoare sunt diverse încăperi. Mai târziu aveam să aflu că fortăreața dispunea de toate facilitățile, de la închisoare la tot felul de depozite și bucătării. La un moment dat am avut certitudinea că am descoperit capela. De dimensiuni impozabile ca lungime și înălțime, se remarcă un șir de banchete în lungul pereților longitudinali, și în special absida de pe peretele din fund. Din loc în loc, în unele încăperi, sau pe culoare, în plafonul boltit sunt niște luminatoare ce permit accesul luminii zilei în interior.

La un moment dat, unul din culoare se termină într-o încăpere de dimensiuni mai mari decât celelalte. Am tentația să o numesc ”Piața centrală”. Ulterior ajung la concluzia că ar putea fi una din Cazemate. În sprijinul acestei teorii sunt ferestrele de tragere din pereții exteriori ai fortăreței, precum și cele două depozite de muniție din mici încăperi alăturate. În plus, câteva ghiulele sunt așezate într-un colț pe podea. Remarc că sunt din piatră, ceea ce mă conduce la concluzia că sunt din preistoria artileriei. Se pare că ar fi 5 asemenea cazemate în fortăreață, dar nu am identificat decât una. Este drept că vreo două culoare erau blocate cu uși închise, deci nu este totul vizitabil. Unele surse susțin că aceste cazemate nu au avut eficiența scontată, pe de o parte datorită funcționării tunurilor într-un spațiu închis, pe de altă parte datorită vizibilității și razei de acțiune limitate din cauza ferestrelor de tragere. Ca urmare, tunurile au fost mutate pe terasa superioară, unde probabil, au devenit mai vulnerabile. Un detaliu interesant este că la capătul culoarului, la intrarea în „cazemată”, în pereții laterali este o nișă de vreo 15 cm adâncime. Pare a fi un locaș de montare a unei uși fortificate, gen batardou, care să izoleze încăperea în caz de necesitate. Partea amuzantă de aici este că într-un colț al încăperii, din tavan, atârnă un firișor subțire de calcar, o reală stalactită în devenire.

Ne reîntoarcem spre intrare, la prima bifurcație de culoare, și urcăm rampa spre terasa superioară. Pavată cu pietre de formă neregulată, rămân surprins cât de alunecoasă este această suprafață. Trebuie o atenție sporită atât la urcare, cât mai ales la coborâre. Ajuns pe terasă, rămân un moment contrariat. În primul rând totul este nou. Piatra are încă un luciu de proaspăt șlefuită iar dantelăria crenelurilor pare neștirbită. Numai în două zone pietrele au fost păstrate în forma care a suportat vicisitudinile timpului. Probabil pentru comparație. Se suprapune la aceasta imaginea luminatoarelor semnalate din interiorcare, după părerea mea, nu au un aspect foarte medieval. Apoi, întreaga suprafață a terasei este fragmentată pe mai multe zone, la diferite nivele, ce nu pare a avea o logică. Totuși, conturul crenelat este la cota cea mai înaltă și permite o imagine de ansamblu a zonei. În primul rând, este vizibil portul modern cu toate navele ce asigură legăturile insulei cu continentul și celelalte insule. Îmi atrage atenția în mod deosebit digul de larg al portului modern, care se vede în totalitate. O imagine perfectă este și asupra ”Portului Venețian” din imediata vecinătate și asupra clădirilor definite a fi Șantierul naval venețian. Și digul pe care am ajuns până la fortăreață se vede foarte bine.

Spre surprinderea noastră, în final descoperim un alt acces pe terasă, nu pe rampă, ci pe trepte. Acestea nu alunecă. Interesant că pe la jumătatea lor, o plachetă de marmură prinsă de perete, avea cândva o inscripție. Așa cum faraonii egipteni aveau obiceiul de a distruge statuile, basoreliefurile, sau orice alte însemne ale înaintașilor cu care nu erau de acord, și aici cineva a distrus înscrisul de pe plachetă. Se mai distinge numai un sfârșit de an (’39), dar restul cred că este pierdut pentru veșnicie. Să fi fost turcii, cu ce i-a deranjat?

Ieșind din fortăreață, ne strecurăm din nou printre schelele montate peste intrare pentru nu știu ce alte lucrări de reabilitare. Ca urmare, cred că ceea ce ar fi trebuit să fir un ”Leu Venețian” deasupra accesului, nu este prea vizibil. În schimb, peretele din dreapta intrării mă lasă mut de uimire. În masiva zidărie de piatră sunt înfipte câteva ghiulele de tun (vezi fotografia P68). Ajung la concluzia că este o imagine de decor, de impresie artistică.

Așa s-a încheiat vizita noastră în Heraklion. Ne întoarcem în Ammoudara tot cu autobuzul local (biletele pentru dus – întors au fost cumpărate de la un magazin de lângă hotel). După amiaza o dedicăm plajei, chiar dacă vremea nu ține cu noi. Avem în schimb ceva distracție cu 2 căței care profită de plaja ceva mai goală pentru zbenguială, și ne intrigă o doamnă ce se așează în mijlocul plajei, dotată cu mulțime de scule de pescuit. Nu am ajuns la nici o concluzie, dacă e vorba de sport, sau aprovizionare.

Seara luăm cina la o tavernă cu cel mai ciudat mod de a-și face reclamă: dintr-un bazin gen acvariu, de dimensiuni respectabile, un crocodil (sau aligator, nu știu care este diferența), se uită atent la toți cei ce trec prin fața lui.

A doua zi vom porni spre casă, și cu asta se încheie un nou capitul de ulterioare aduceri aminte.

---

VIZUALIZĂRI: 2294 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI