Alte „pietre” și obiective turistice din Creta – Partea III-a.

TIPĂREȘTE

Trebuie să încep acest episod al relatărilor mele din Creta cu o mărturisire: vizita noastră în Heraklion s-a derulat pe parcursul a două zile. Prima, a doua zi imediat după sosire, a fost dedicată Palatului de la Knossos, cealaltă, înainte de plecare, a avut ca destinație două din muzeele importante ale orașului și Fortăreața Venețiană. De precizat că, în fiecare din aceste zile, plimbările pe străzile orașului ne-au permis și identificarea a mai multor obiective turistice.

Dimineața zilei de după sosirea o petrecem pe plajă. Recuperăm ceva din oboseala drumului și încărcăm bateriile pentru contactul cu Heraklion de după amiază. Porniți la drum, oprim direct în parcarea Palatului de la Knossos, amplasat imediat la sud de oraș. Intrarea în ansamblul arheologic se face prin Poarta de Vest.

Palatul are o istorie identică cu cea a palatelor de la Phaistos și Malia. Într-o zonă locuită încă din neolitic (circa 6000 înainte de Hristos), pe la 1900 ÎH apare un prim palat. Acesta însă, mitologic vorbind este legat de numele lui Minos, fiul cel mare al lui Zeus cu Europa, cel care dă numele perioadei istorice și civilizației respective. Palatul este însă distrus probabil de același mare cutremur care le-a distrus și pe celelalte în circa 1700 ÎH, dar reconstruit aproape imediat. Din nefericire, și acesta este afectat, de un mare cutremur în 1450 ÎH și apoi distrus definitiv, după unele surse prin 1350 ÎH. După această dată zona nu mai este locuită. Ruinele ce sunt vizibile astăzi aparțin în principal celui de-al doilea palat. Primele săpături au fost începute în 1878 de către Minos Kalokairinos, când Creta era încă sub ocupație turcă. Kalokairinos a excavat o parte din Depozitele Vestice, precum și mai multe amfore de depozitare de mari dimensiuni. Săpăturile au fost continuate de Sir Arthur Evans în perioada 1900 – 1931. Evans nu s-a limitat însă numai la săpăturile în zona palatului, ci s-a extins pe o arie foarte largă în împrejurimi. Pentru complexul palatului săpăturile au durat numai 5 ani, perioadă considerată în prezent ca foarte redusă pentru lucrări de asemenea amploare. În plus, a început niște lucrări de reconstrucție a unora din obiective, folosind materiale ce nu existau la data construirii palatului, metodă care nu se bucură de aprecierea arheologilor de azi. Totodată a dat o serie de denumiri sau destinații unora din spațiile excavate care nu au o susținere documentată.

Knossos este cel mai mare dintre palatele minoice, dezvoltându-se pe o suprafață de circa 22000 mp. În același timp se estimează că numărul încăperilor depășea 1400. Ca și la Phaistos, acestea sunt grupate în jurul a două principale curți: Curtea Vestică, ce corespunde cu intrarea principală în palat, și Curtea Centrală, destinată ceremoniilor.

După ce trecem de ”Poarta de Vest”, primul lucru care îmi atrage atenția, pe partea stângă, sunt acele bazine circulare subterane, cunoscute sub numele de „kouloures” întâlnite și la celelalte palate. Pentru început nu îmi este clară destinația lor. Abia la Phaistos m-am lămurit. ”Curtea de Vest” are o formă triunghiulară, închizându-se pe fațada vestică a palatului. Noi începem circuitul spre dreapta, pornind pe ”Aleea Procesiunilor”. Numele îi vine de la frescele care îi împodobeau pereții și care sunt parțial reproduse la următorul obiectiv. ”Poarta de Sud” este o reconstrucție „marca Evans”. Pe unul din pereții interiori sunt reproduse două porțiuni din o frescă ce aparținea Aleii Procesiunilor, în care un grup de tineri par a duce ofrande. Deși sunt copii, acestea sunt protejate în spatele unui ecran de sticlă.

Curtea Centrală pare a fi principalul punct de referință în vizita prin Palatul Knossos. Pavajul curții a dispărut, se dă vina pe venețieni, care l-au luat și folosit la fortăreața din Heraklion. Rămân cu impresia că este locul cel mai aglomerat, toate grupurile de turiști petrecând o bună perioadă de timp aici. Adevărul este că pare cumva mai sus decât o parte din runele din jur, ceea ce oferă o perspectivă largă spre est, nord și nord –vest. Două imagini îmi rețin mai mult atenția. Una este spre sud, unde un gen de statuie pare a reprezenta coarnele unui taur, animal simbol al palatului. A doua este spre est, unde la limita curții încep Apartamentele Regale. La acestea se ajunge prin „casa scării principale” (traducere a ”Grand Staircase” îmi aparține), dar apartamentele nu sunt vizitabile. Undeva spre latura nordică descoperim Sala Frescelor. Sunt grupate aici copii după mai multe fresce descoperite în palat. Atrage atenția imaginea unui acrobat ce face exerciții în spatele unui taur care aleargă. Mai târziu, când voi vizita și Muzeul de Arheologie, comparând intensitatea culorilor, voi realiza că în palat sunt numai niște copii.

Coborâm la nivelul ”Apartamentelor regale” și mă pierd în multitudinea de scări ce urcă sau coboară, pereți parțial reconstruiți sau încăperi cu acces interzis. Evans a stabilit că în această zonă palatul avea 5 nivele. Mă conving că cel ce a numărat 1400 de încăperi a avut dreptate. Remarc totuși câteva detalii. Primul, și cel care mă deranjează teribil, este un ansamblu de grinzi și stâlpi executate din beton, în cadrul reconstrucțiilor, care sunt pictate (sau tapetate?), astfel încât să pară a fi lemn. În plus, modelul nervurilor se repetă la intervale regulate.

Dar sunt și aspecte interesante. Într-o porțiune de șanț bine protejat identific un tronson de conductă de alimentare cu apă. Aflu că palatul dispune de 17 km de rețele hidro-edilitare constând atât din conducte de alimentare cu apă, cât și canale de evacuare a apei uzate și a apelor de ploaie. Partea de canalizare este de regulă din zidărie de piatră, cu secțiune dreptunghiulară. Apoi, îmi atrag atenția câteva blocuri de calcar, ce nu mai pot fi identificate ca destinație inițială, întrucât sunt extrem de erodate, de parcă s-ar fi turnat acid peste ele. Pentru mine este un mister. De ce sunt toate grupate într-un singur loc. și de ce sunt numai câteva, când întreg palatul a existat aceiași perioadă de timp și a fost supus acelorași intemperii?

La un moment dat, în spatele unei uși închise, cu zăbrele, în fața căreia se stă la coadă, descoperim Sala Tronului. Acesta este numele care i-a fost dat de Dl. Evans, și este cea mai cunoscută sala a palatului. Dar, se pare că denumirea nu corespunde realității. Cercetări mai recente ajung la concluzia că mai curând este vorba de o sală de ritualuri religioase. Printre argumente ar fi că tronul nu arată chiar ca un tron regal, ci este mult mai modest, iar vasul din fața tronului nu prea are ce căuta într-o încăpere oficială, și pare a fi mai curând un vas de libațiune.

Undeva în vecinătate, sub un planșeu de beton, și protejate de un gard de sârmă, se află două amfore imense. Eu continui să le spun amfore, deși termenul grecesc este „pithoi (πίθοι) ”, pe care Google îl traduce „borcane”. Este de remarcat frumusețea decorațiilor de pe acestea, dar și mărimea lor. Cărticica – ghid susține că sunt cele mai fotografiate „borcane” din toată incinta.

Latura de est a palatului o parcurgem pe un traseu în afara circuitului turistic, undeva la limita între ruine și spațiul verde. Partea interesantă a traseului este spectaculozitatea întrepătrunderii copacilor cu resturile de ziduri. Revenind în circuitul turistic ajungem la Poarta de Nord. Aceasta, în forma reconstruită de Dl. Evans, este adevăratul simbol ce reprezintă palatul. Se găsește peste tot: pe cărțile poștale, pe magneți, pe brelocuri, peste tot. Chiar și pe prezentările întregii insule, de multe ori apare și această imagine. Ce trebuie menționat este faptul că partea reconstruită este numai partea vestică a porții. O imagine completă a acesteia ar fi trebuit să conțină o construcție în oglindă pe partea estică.

Ceva mai spre vest ajungem în altă zonă în care se pare că Dl. Evans s-a hazardat cu denumirea. Această Zonă a Teatrului nu prezintă nici un element care să indice că aici a fost odată un teatru. Un teren în o ușoară pantă, pavat cu dale de piatră și bordat de un zid reconstruit, tot din piatră, nu mă convinge nici pe mine că ar fi adăpostit cândva spectacole. Partea interesantă aici este că, probabil văzându-ne, apare în zonă și un păun. După ce ne studiază un timp, se lămurește că nu capătă nimic de mâncare, ciugulește două pietricele, și pleacă în treaba lui. Noi ne continuăm drumul pe Calea Regală, care ne conducem afară din palat.

Ne întoarcem în oraș și pierdem oarece timp pentru a găsi un loc de parcare. Găsim în final un garaj la subsolul unui bloc, cu un acces într-o pantă accentuată și pe o stradă destul de îngustă. Parcăm și pornim la plimbare.

Primul obiectiv la care ajungem este Loggia Venețiană, amplasată în centrul orașului, pe strada 25 August. A fost construită în perioada 1626 – 1628 la cererea lui Francesco Morosini, guvernator al Cretei în acea perioadă. Este a patra ”Loggia” construită în Heraklion, prima datând dinainte de 1300. Este o construcție parter + etaj, cu o arcadă ce permite accesul într-o curte interioară. Se pare că din punct de vedere arhitectonic copiază Basilica Palladiana din Veneția. Destinația inițială a fost ca loc de întâlnire a personalităților orașului, inclusiv factorii de decizie, atât pentru relaxare, cât pentru luarea a diferite hotărâri de interes public. Turcii o folosesc ca trezorerie. Totuși, la câștigarea independenței, clădirea se află într-un stadiu avansat de degradare. O restaurare începută în 1915 este întreruptă în 1940 și continuată după război, când este finalizată cu sprijinul guvernului italian, după planurile originale. Astăzi este considerată „cel mai remarcabil monument venețian din Creta”, iar în 1987 a câștigat premiul întâi pentru ”Cea mai de succes restaurare a unui Monument European”. În prezent aici funcționează Primăria Heraklion.

În imediata vecinătate a ”Loggiei”, în Piața Eleftheriou Venizelou, ajungem la Basilica Sfântului Mark, un alt monument venețian remarcabil din Heraklion. Construită în 1239 de venețienii stabiliți în Creta pentru a-și aminti de patronul lor spiritual, a fost locul tuturor ceremoniilor religioase în timpul dominației venețiene, și locul de înmormântare a multor venețieni de vază. Sub cucerirea turcă a fost transformată în moschee, care au demolat turnul clopotniței, care era o copie identică a celui din Veneția, și l-au înlocuit cu un minaret. Acesta, la rândul său, a fost demolat după eliberarea insulei. Deși a suferit efectul a mai multor cutremure, nu a suferit avarii majore niciodată. Totuși, în 1956 a fost necesară o reabilitare majoră a construcției, care a adus-o la forma inițială. Astăzi adăpostește o sală de concerte si ”Galeria Municipală de Artă”. Abia după ce fac turul întregii expoziții, descopăr că era interzis fotografiatul și filmatul.

Ieșind din ”Basillica”, în aceiași piață, cunoscută de localnici sub numele de Piața Fântâna Morosini, sau Piața Leilor, găsim Fântâna cu Lei, sau Fântâna Morosini, un alt monument venețian remarcabil. Construită în 1628, la cererea aceluiași guvernator venețian care a coordonat și execuția ”Loggiei”, fântâna a avut inițial rolul de alimentare cu apă a locuitorilor orașului. Azi, ca monument istoric, are pur rol decorativ și de obiectiv turistic. Din gura a 4 lei, așezați la 90 grade, țâșnește câte un jet de apă într-un ansamblu de 8 bazine la nivelul terenului. Cei 4 lei susțin o cupă, în mijlocul căreia țâșnește un alt jet de apă. Se pare că inițial aici era o statuie a lui Poseidon. De altfel, deși leul este simbolul Republicii Venețiene, întreaga fântână este decorată cu scene din mitologia greacă.

Deși nu foarte de parte de fântână, bâjbâim puțin pe niște străduțe înguste, printre niște taverne, pentru ca în final să ajungem în Parcul El Greco. Se pare că localnicii îl cunosc mai mult sub numele grecesc al pictorului. În mijlocul acestuia, la loc de cinste, este un bust al celebrului artist, în vârful unei coloane de marmură. Acesta nu pare a se simți foarte bine. Totdeauna m-am întrebat de ce porumbeii, sau alte păsări, au o preferință deosebită pentru capetele statuilor.

Revenim în strada 25 August și coborâm spre Portul Venețian. Deși în această parte pare a fi o stradă comercială, probabil pentru că suntem pe înserate, majoritatea magazinelor sunt închise. Ajunși pe malul mării, sub iluminatul public aprins, imaginea portului, inclusiv a Fortăreței Venețiene par a fi de carte poștală. Vom reveni aici în penultima zi a sejurului nostru în Creta.

Găsim undeva pe faleză o tavernă pentru masa de seară, și apoi ne întoarcem la locul de parcare a mașinii. În drum trecem și prin fața Bisericii Sfântul Titus, tot pe strada 25 August, imediat lângă ”Loggia Venețiană”. Având în vedere ora târzie, biserica este închisă, dar este de reținut că aici au fost aduse moaștele sfântului când, in urma cutremurului din 828, capitala insulei a fost mutată de la Gortys la Chandax (Heraklion). Sub stăpânirea turcă moaștele au fost transferate la Veneția iar biserica transformată în moschee. Aceasta este distrusă în totalitate de cutremurul din 1856, dar reconstruită imediat, în forma actuală, tot ca moschee. Abia în 1920 minaretul moscheii este demolat, iar în 1925 reconsiderată biserică creștină. În 1966 primește înapoi numai craniul Sfântului Titus, păstrat astăzi într-o raclă de argint.

Revenind la mașină, avem oarece probleme în a o scoate din subsolul cu o ieșire dificilă, însă refuzăm ajutorul salariaților parcării (dacă este să o lovim, să o lovim noi), și ne îndreptăm spre hotel. Vom reveni în Heraklion în penultima zi a sejurului nostru aici.

---

VIZUALIZĂRI: 2503 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI