Poveste despre megaliţi şi oi

TIPĂREȘTE

Nu am ajuns la Stonehenge şi cel mai probabil nici n-o să ajung – decât dacă va da vreodată norocul peste mine şi mă voi îmbogăţi peste noapte, Marea Britanie fiind o destinaţie prea scumpă pentru buzunarul meu. Aşa că în călătoria noastră în Portugalia am zis să profit de ocazie pentru a vedea pentru prima oară nişte megaliţi. Ce legătură există între megaliţi şi oi? Un bob zăbavă...

Aşadar, în timpul şederii de o săptămână la Lisabona am evadat din capitala Portugaliei pentru a vedea împrejurimile – Sintra, Peninsula Setubal, Cascais, Évora. Şi ajungând la Évora, am dat o fugă la megaliţi. Megaliţi care, apropo, sunt cam cu 2.000 de ani „mai bătrâni” decât cei de la Stonehenge!

Regiunea (Alto Alentejo) din jurul Évorei posedă una dintre cele mai mari concentrări de monumente megalitice din vestul Europei, motiv pentru care a şi fost poreclită „Mesopotamia iberică”. Se pare că faptul s-ar datora unei densităţi neobişnuit de mari a populaţiei de vânători-culegători în zonă, lucru deloc de mirare având în vedere că lângă Évora se întâlnesc trei bazine hidrografice, ale râurilor Tagus, Guadiana şi Sado, precum şi importanţa apei pentru popoarele din neolitic.

Pentru început însă, să definim termenii cu care vom „opera”. Sursa: descopera.org/cultura-megalitica.

Menhir – din celtică: „mer” = piatră şi „hir” = lung. Piatră de dimensiuni mari, plantată vertical în sol.

Dolmen – din celtică; „taol” = masă şi „maen” = piatră. Piatră orizontală aşezată peste alte pietre verticale.

Cromleh – din celtică: „crom” = cerc şi „leh” = loc. Ansamblu de menhire şi dolmene dispuse în cerc sau semicerc (cel mai monumental este cromlehul de la Stonehenge, lângă Salisbury).

Acest complex megalitic, cel mai mare din Peninsula Iberică şi unul dintre cele mai mari din Europa, este situat la 15 km vest de Évora. Se merge pe N14 în direcţia Lisabona, pe şosea asfaltată, iar în satul Guadalupe trebuie să fiţi atent la unicul indicator, de lângă un megalit solitar de circa 4,5 metri înălţime. De aici urmează un drum de pământ (roşu!), mărginit de copaci, pe care se poate de asemenea circula cu maşina.

Odată ajunşi pe platforma înaltă ce domină satul Guadalupe şi oraşul Evora, priveliştea este, fără îndoială, tulburătoare. Pe o arie de 70 pe 40 de metri te întâmpină nu mai puţin de 95 de menhire şi dolmene de diverse înălţimi şi greutăţi, grupate în mănunchiuri dispuse într-un oval. Se estimează că au fost ridicate începând cu mileniul VI î. Hr., perioadă numită de specialişti „neolitică atlantică”, până în calcolitic (mileniul III), fiind alături de megaliţii din Bretania cele mai vechi monumente de acest tip. Au fost descoperite întâmplător în 1966 de un topograf, după care s-a organizat situl arheologic, săpăturile scoţând la iveală diverse unelte, podoabe şi arme antice care au fost trimise la muzeul din Évora.

Pietrele par a fi aliniate după criterii geometrice şi astronomice asociate cu echinocţiul de primăvară şi să fi servit unor ritualuri sau drept observator astronomic. Unele din ele prezintă desene sculptate iar patru dintre ele găuri circulare.

Nu e deloc greu de imaginat de ce în preistorie oamenii considerau acest loc sacru. Complexul se află pe culmea unei coline presărate cu bătrâni stejari de plută şi măslini, deasupra văii în care se întinde acum oraşul Évora, şi pare să atingă cumva cerul. Ai senzaţia că posedă o magie anume, o energie bizară de care te vei simţi imediat copleşit. Nu ştiu dacă la mijloc e un fenomen paranormal sau doar sentimentul ameţitor că ai în faţă monumente ridicate de oameni cu atâtea mii de ani în urmă – cu ce scop, nu se ştie. La asta contribuie şi faptul că zona nu este împrejmuită şi te poţi plimba în voie printre menhire şi dolmene sau chiar le poţi atinge.

Dacă doriţi să vizitaţi complexul, verificaţi totuşi înainte: este situat pe un domeniu privat (o fermă) şi nu se ştie dacă proprietarul va mai permite mult timp turiştilor accesul (gratuit). Când am fost noi, nu mai era decât o maşină de francezi. În paranteză menţionez că am întâlnit conaţionali de-ai lor cam pe la toate monumentele istorice sau muzeele din Portugalia pe unde am umblat: turismul cultural pare să fie un sport naţional pentru ei. Spre deosebire de francezi, pe britanici i-am „ochit” mai ales la câte o terasă, cu un pahar de ceva în faţă. Sigur, generalizez, însă vă jur, cam aşa stau lucrurile! Şi oricât de mare ar fi pasiunea mea faţă de istorie, arte, cultură şi civilizaţie, îi admir pe francezi dar rămân o anglofilă convinsă...

Acest monument solitar se află la 2-3 km vest de cromleh – îl veţi repera după indicatorul de pe şosea. Nu se ajunge cu maşina până la el: lăsaţi-o într-un soi de parcare, pe drumul de pământ, şi mergeţi circa 500 de metri pe jos, pe marginea unui şanţ săpat la marginea unei păşuni împrejmuită cu gard de sârmă pe care am văzut păscând o turmă de oi (iată, misterul din titlu a fost descifrat!).

Mai „tânăr” (cu vreo mie de ani) decât cromlehul de la Almendres, acest menhir este de formă ovală alungită şi pe partea orientată spre vest are dăltuit în piatră un desen reprezentând un ciomag de cioban, frecvent întâlnit şi la megaliţii din Bretania şi simbolic pentru orientarea mai nou, pastorală, a comunităţilor din acea epocă. Amplasamentul său este în mod cert legat de cel al cromlehului din Almendres, corespunzând unei direcţii astronomice esenţiale: indică poziţia de unde soarele răsare în cea mai lungă zi a anului, cea a solstiţiului de vară.

Ei bine, după ce ne-am umplut de energia conferită de structurile megalitice, la întoarcere, în drum spre locul unde lăsaserăm maşina, am fost „interpelaţi” peste gardul de sârmă de ciobanul care păştea oile. Presupun că era curios să afle ce hram purtăm, probabil pentru că nu mulţi vizitatori se aventurează pe acele cărări, mai puţin bătute. S-a apropiat de noi cu un miel în braţe şi ne-a întrebat de unde suntem. I-am răspuns că din România şi am observat că a căzut pe gânduri, apoi a exclamat bucuros: „Bucareste! ” Evident, am dat din cap cu mare entuziasm. După care, văzând aparatul de fotografiat, ne-a cerut să-i facem o poză. Ne-am conformat şi la final a scos tacticos o carte de vizită din buzunar, ne-a întins-o şi a rostit: „E-mail”. Şi iarăşi evident, ne-am executat şi i-am trimis fotografia pe mail...

Doamne, ce experienţă extraordinară! Megaliţii neolitici şi tehnologia secolului al XXI-lea: două lumi aflate la mii de ani şi... numai câteva sute de metri distanţă!

---

VIZUALIZĂRI: 2021 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI