Itinerare andaluze (VI) – Un oraş cu personalitate

TIPĂREȘTE

SEVILLA – nume magic, cu parfum de portocali. Sevilla – citisem atât de multe despre ea, o văzusem în filme, o visasem, şi totuşi nimic nu mă pregătise pentru impactul cu un oraş atât de puternic, atât de plin de personalitate. Norocul meu este că am stat totuşi şapte zile în capitala andaluză, timp numai relativ suficient pentru a-i descoperi farmecul, căci în această perioadă am mai şi „evadat” către Atlantic, pe urmele lui Cristofor Columb (vezi impresii).

Sevilla este un oraş mare (al patrulea din Spania ca număr de locuitori, circa 700.000) şi atracţiile sunt pe măsură, aşa că nici nu ştiu cu ce să încep. Poate cu recomandarea de a petrece cel puţin 3-4 zile aici şi cu câteva date despre locul unde ne-am cazat: într-un apartament cu două camere (living/bucătărie+dormitor) dintr-un bloculeţ cu două etaje situat pe o stradă paralelă cu Calle Feria, în zona de vest a oraşului şi relativ aproape de Avenida de Torneo, artera principală ce urmează cursul Guadalquivirului. Rezervarea am făcut-o pe un site britanic. Pe Calle Feria se ţine sâmbăta un talcioc la care am mers şi noi ca să căscăm gura: ace, brice şi arşice, tot ce-ţi trece (sau nu) prin cap. Şi în capătul străzii o piaţă de unde ne-am aprovizionat constant, inclusiv cu peşte, la preţuri surprinzător de mici. Apartamentul era destul de departe de centru, dar am putut parca maşina gratuit pe stradă (ceea ce e mare lucru în Sevilla) şi ne-am pregătit singuri mâncarea, putând arunca banii astfel economisiţi cu maximă voioşie pe cafele, bere şi sangría, căci vremea la început de iunie era deja îngrozitor de caldă şi se cerea să ne hidratăm corespunzător... În vecinătate aveam o bodega la care am cotizat cu oareşce aplicaţie, din simpatie pentru patron, care la a doua venire ne cunoştea preferinţele şi ne-a servit prompt, fără a aştepta comanda. Iar lângă sus-numitul local aveam şi un mini-market ţinut de o familie de chinezi cu doi bebei simpatici foc, chestie de mare ajutor deoarece ţineau deschis până la zece noaptea.

Ce mai era prin zonă? A, da, Alameda de Hércules, adică „Aleea lui Hercule”, cel mai vechi parc din Spania (şi Europa), amenajat în 1574 de contele de Barajas, care a asanat mlaştina ce se întindea pe acest loc. A adus şi două coloane dintr-un templu roman din cartierul Santa Cruz, în vârful cărora a amplasat statuile lui Hercule (fondatorul Sevillei, potrivit legendei) şi Iulius Cezar, în timpul căruia localitatea, Hispalis cum i se spunea pe atunci, a cunoscut o epocă de înflorire. În secolul al XVIII-lea au fost adăugate alte două coloane, de data aceasta cu statui de lei înarmaţi cu scuturi purtând blazoanele Sevillei şi Spaniei, înconjurate de fântâni. Promenada este un dreptunghi lung, mărginit de câteva conace şi numeroase terase şi baruri (înţeleg că zona este apreciată pentru viaţa de noapte). Cum pe vremea aceea nu eram membru AFA şi nu-mi puneam problema să imortalizez cât mai artistic locurile pe unde treceam, nu am făcut fotografii la Alameda, doar am filmat, şi din păcate nu am reuşit să „capturez” fotografii de pe film, secvenţele fiind toate în mişcare. La câteva străzi distanţă de apartamentul nostru se afla şi Basilica de la Macarena, cu nimic specială altfel decât prin icona Macarenei, cum este numită popular, mai precis Nuestra Señora de la Esperanza, datând probabil din secolul al XVII-lea, care este purtată în procesiune de Joia Mare. Macarena este protectoarea ţiganilor şi matadorilor.

În zilele când nu am ieşit din oraş ne-am deplasat cu autobuzele C (circulare – sunt patru la număr). Sistemul de transport public în Sevilla nu mi s-a părut prea bine pus la punct: deşi oraşul e mare, nu are metrou subteran, ci de suprafaţă, şi am pierdut destul timp aşteptând în staţii. Oricum însă, aşa am ajuns să vedem cele mai importante atracţii.

Catedrala este imaginea-simbol a Sevillei. Masivă, rivalizează în dimensiuni cu Basilica San Pietro din Roma şi cu Saint Paul’s Cathedral din Londra, pe care le şi întrece în volum, şi mergând de-a lungul unei singure laturi a ei aproape că oboseşti până să ajungi la intrare, însă poţi admira structura în stil gotic târziu, cu ziduri crenelate şi contraforturi. De altfel, este considerată cea mai mare biserică gotică din lume. Din fericire, spre deosebire de catedrala din Granada, are o poziţie bună: cele două scuaruri care se intersectează la intrare – Plaza Virgen de los Reyes şi Plaza del Triunfo – sunt suficient de vaste pentru a permite vederi de ansamblu. În 1248, când regele Fernando III a recucerit Sevilla, populaţia maură a fost ameninţată că va fi masacrată în cazul distrugerii clădirilor importante ale oraşului! Creştinii s-au mulţumit să închine uriaşa moschee almohadă începută de Yusuf II în 1171 Fecioarei Maria. În 1401 locuitorii s-au răzgândit şi au decis să ridice „o catedrală atât de mare, încât lumea să creadă că ne-am pierdut minţile”. Chiar, ce o fi fost în capul lor? Au demolat vechea clădire, păstrând numai fundaţiile, şi pe locul ei au înălţat un lăcaş de cult uriaş. Construcţia s-a finalizat în 1507, cu alte cuvinte într-un timp record. Celebritatea acestei catedrale se datorează nu numai dimensiunilor, ci şi Giraldei, după numele giruetei din vârf („giraldillo”), turnul de circa 100 m înălţime, vizibil de la mare distanţă, inclusiv de pe malul opus al Guadalquivirului. A fost minaretul moscheii maure, pe care creştinii l-au transformat adăugându-i 24 de clopote şi statuia din bronz a Credinţei. Girueta actuală este o copie.

În catedrală se poate pătrunde prin Puerta del Perdón, rămasă din epoca maură, o frumuseţe ce nu trebuie ratată. De aici se intră (cum altfel?) în Patio de los Naranjos, curtea interioară folosită de mauri pentru ablaţiuni. Ce păcat că am ajuns în Sevilla vara, când nu e sezonul portocalilor, dar ce să-i faci, nu le poţi avea pe toate! Mărturisesc că interiorul catedralei nu m-a impresionat peste măsură. Mi s-a părut întunecat şi destul de încărcat, barocul nefiind stilul meu preferat. Multe capele, din care Capilla Mayor, cu un retablo (iconostas) considerat cel mai mare din lume. Câteva picturi interesante, de autori celebri, precum Goya, Zurbarán, Murillo sau Jordaens, din păcate slab luminate. În capela regală se află moaştele lui Ferdinand III, eliberatorul Sevillei, numit „cel Sfânt” (a fost canonizat), precum şi mormintele soţiei sale Beatrix, al fiului lor (Alfonso X) şi al lui Pedro I de Castilla (supranumit „el Cruel”, adică „Pedro cel Crud”) şi iubitei sale, María de Padilla. Tot în catedrală se presupune că ar fi înmormântat şi Cristofor Columb. Despre „peregrinările” rămăşiţelor sale pământeşti am relatat în articolul „Pe urmele lui Cristofor Columb” (vezi linkul de mai-sus). De asemenea şi al doilea fiu al lui Columb, Hernando Colón, îşi doarme somnul de veci aici.

Peste drum de catedrală se află un alt obiectiv de neratat: Real Alcázar. Complexul vast, construit în stiluri arthitectonice diferite, m-a intrigat şi atmosfera mi s-a părut desprinsă dintr-un basm: turnuri şi ziduri groase cu porţi masive împrejmuiesc palate cu tavane chesonate şi lucrături fine în lemn şi gips, patiouri fermecătoare şi nelipsitele grădini. Fără a fi un palat maur, ca Alhambra, stilul mudéjar este omniprezent, lucru deloc de mirare din moment de construcţia se datorează în proporţie covârşitoare unor meşteri mauri aduşi din Granada.

Porţiunile cele mai vechi ale alcazárului sunt – evident – cele ale fortăreţei, care a fost ridicată în anul 913 de emirul Córdobei, Abd el-Rahman III, probabil pe ruinele garnizoanei romane. În secolul al XI-lea, conducătorii prosperului taifa sevillian au construit în partea de vest a complexului un palat pe care l-au numit „Al-Muwarak” („cel Binecuvântat”) iar un secol mai târziu almohazii au adăugat un alt palat, în zona de est. Fernando III s-a mutat aici după ce a cucerit oraşul în 1248. Fiul său, Alfonso X, a reconstruit aprope în întregime palatul în stil gotic, pentru ca între 1364-1366 Pedro I să creeze bijuteria alcazárului – somptuosul Palacio de Don Pedro sau Palacio Mudéjar. Faptul că palatul era destinat să-i asigure un loc de retragere în compania amantei sale, María de Padilla, este mai puţin important pentru turişti. Aliat al emirului de Granada, Pedro a apelat la acesta, care i-a răspuns furnizându-i artizani pricepuţi. Rezultatul: o remarcabilă sinteză de artă islamică iberică. Traversând Patio de la Montería – „Curtea Vânătorii”, pe faţada palatului te întâmpină inscripţii sugestive pentru această „coproducţie”: pe de o parte, eşti informat că palatul este opera „nobilului Don Pedro, prin voia Domnului rege al Castiliei şi Léonului”, iar alături se lăfăie caligrafii care proclamă că „singurul Dumnezeu este Allah”! „La pièce de résistance” a palatului lui Pedro este Patio de las Docellas sau „Curtea Domniţelor”, cu arce frumoase şi stucaturi fine. De aici se intră în Cámara Regia, apartamentul regelui, cu un superb tavan şi azulejos spectaculoase, iar apoi în Patio de las Muñecas sau „Curtea Păpuşilor”, care îşi datorează numele celor două portrete mici sculptate în interiorul unei arcade. Este locul unde Pedro şi-a asasinat fratele vitreg. Decoraţiunile în gips au fost aduse de la Alhambra în secolul al XIX-lea, când palatul a fost extins în beneficiul reginei Isabel II (1830-1904). În fine, Salón de Embajadores, cea mai impozantă încăpere din palat, cu o cupolă din lemn de cedru pictat, a fost sala tronului lui Pedro.

În Alcázar intrarea se face prin Puerta del Léon, flancată de zidurile originale almohade, în stânga aflându-se cele mai vechi porţiuni din complex, în stil mudéjar: Sala de Justicia şi Patio del Yeso sau „Curtea din Ipsos”. În contrapartidă, Palacio de Carlos V, împodobit cu tapiserii flamande, reprezintă ultima adăugire, renascentistă. Acest palat cuprinde şi Estancias Reales adică încăperile regale, care se vizitează numai în tururi cu ghid şi cu bilet separat. Familia regală spaniolă le foloseşte şi acum: în 1995, aceste săli au găzduit recepţia organizată cu ocazia nunţii infantei Elena, fiica lui Juan Carlos I, care s-a căsătorit în catedrala din Sevilla.

Şi la finalul turului, destul de istovitor, trăgeţi-vă sufletul în grădinile complexului: am o mare febleţe, recunosc, pentru aranjamente acestea maure, cu fântâni, lămâi, portocali şi garduri vii. O splendoare!

În imediata apropiere a acestor două obiective istorice de prim rang se află Puerta de Jerez – un important nod de transport: în centrul pieţei a fost amplasată Fuente de Sevilla sau de Hispalis, dedicată oraşului, construită în 1929. Tot în 1929, în onoarea vizitei regelui la Expoziţia hispano-americană, s-a construit şi Hotel Alfonso XIII, o clădire grandioasă în stil mudéjar. În nordul pieţei se găseşte Palacio de Yanduri, datând din primii ani ai secolului al XX-lea. La mică distanţă se pot admira alte câteva clădiri impozante, toată această zonă a oraşului fiind în fapt împânzită cu edificii de interes turistic: Hospital de los Venerables, fost azil de bătrâni, găzduind actualmente un centru cultural; Archivos de las Indias, o clădire renascentistă din 1572 proiectată de arhitectul Escorialului, „Indiile” din denumire referindu-se, evident, la America de Sud; şi în fine Fabrica Real de Tabacos. Pentru melomani este de prisos să amintesc că eroina operei „Carmen” de Bizet lucra aici ca cigarrera. Construită în secolul al XVIII-lea şi considerată a fi un exemplu de arhitectură industrială, a fost cea mai mare fabrică de profil din Europa, iar din 1950 este sediul universităţii din Sevilla.

La câteva străzi de catedrală, din Iglesia de San Salvador sau Biserica Mântuitorului, o clădire barocă construită între 1671-1712, am văzut ieşind, pe când stăteam cuminţi, într-o zi de joi, la o terasă în piaţa ce o înconjoară, procesiunea de Corpus Christi. Aveam să repetăm această experienţă interesantă în duminica următoare, de data aceasta la Cádiz, aşa cum am relatat în articolul „Pe urmele lui Cristofor Columb”.

V-aţi plictisit de atâta istorie? Sau poate aţi obosit? Atunci e cazul să ne relaxăm un pic şi să explorăm o altă latură a oraşului, una mai distractivă. Să facem deci un popas în Plaza del Duque de la Victoria. Să ignorăm statuia lui Diégo Velázquez, fiu al Sevillei, şi să ne concentrăm privirea pe mărfurile expuse de meşteşugari pe tarabele ce înconjoară piaţa: bijuterii de toate felurile, curele, poşete şi accesorii din piele, eşarfe multicolore, haine ieftine, evantaie şi câte şi mai câte. Şi dacă produsele acestea nu vă fac cu ochiul sau sunteţi mai pretenţioşi, atunci aflaţi că pe o latură a pieţei se află un sediu al Corte Inglès, cel mai mare lanţ de magazine universale din Europa, al cărui nume sunt convinsă că vă este familiar. Şi puţin mai încolo, pe Calle Alfonso XII, se găseşte Meson el Sarrenito, unul din restaurantele bune din oraş, decorat, aşa cum îi stă bine oricărui local andaluz, cu minunate plăci de ceramică.

Alte variante de recreere: o sesiune de shopping pe Calle Sierpes, cea mai importantă şi elegantă arteră comercială din Sevilla, sau o plimbare în pas lejer prin Barrio de Santa Cruz, pentru a scotoci prin magazinele de suvenire şi anticariatele ce mărginesc străduţele cu case albe şi grilaje la ferestre şi a vă opri din când în când, după pofta inimii, la o terasă sau un bar de tapas. Recomandarea mea este Bar el Rinconcillo de pe Calle Gerona – „Casa fundada en 1670”, aşa precum este afişat cu mândrie la intrare, cea mai veche taberna din oraş, creditată drept „inventatoare” a tapasurilor. Este în proprietatea aceleiaşi familii din anul 1858 şi şirul de jamónes atârnate de tavan, împreună cu azulejos şi cu rafturile înţesate de sticle ce se înalţă până la tavan creează o ambianţă prietenoasă şi de neuitat. Iar dacă zăpuşeala e prea mare, răcoriţi-vă în Jardines de Murillo, un parc amenajat în stil clasic ce poartă numele altui pictor spaniol celebru originar din Sevilla. Vă vând un pont: Sevilla nu duce lipsă de spaţii verzi, chiar dimpotrivă, aşa încât până şi pe căldura cea mai mare veţi găsi cu destulă uşurinţă câte o oază de verdeaţă.

Buuun! După această odihnă binemeritată, s-o luăm din nou din loc. La mică distanţă de catedrală şi Real Alcázar, chiar pe malul Guadalquivirului, se înalţă Torre de Oro, altă imagine-simbol a Sevillei pe care o veţi vedea tipărită pe cărţi poştale, de multe ori fotografiată de pe celălalt mal al fluviului. Se pare că denumirea acestui turn de observaţie maur cu 12 laturi, construit în anul 1220 ca parte a sistemului de fortificaţii, provine de la plăcile de aur cu care ar fi fost decorat iniţial, deşi o altă ipoteză ar fi că servea drept depozit pentru aurul adus din Americi. Vizavi de turn se află Teatro de la Maestranza, o prestigioasă sală de operă, şi puţin mai încolo Plaza de Toros Real Maestranza, arena pentru luptele cu tauri, una dintre cele mai mari şi mai frumoase din Spania, construită în jurul anului 1760, în faţa căreia a fost înălţată statuia lui Francisco (Curro) Romero, născut în 1933, unul din cei mai longevivi toreadori (s-a retras la vârsta de 66 de ani, după 42 de ani petrecuţi în arenă).

De aici vom înainta pe jos sau cu autobuzul, după cum ne ţin sau nu picioarele, pe malul Guadalquivirului până la Puente de Isabel II, cel mai vechi pod fix din Sevilla, inaugurat în 1852. Guadalquivirul este navigabil de aici şi până la vărsarea în Oceanul Atlantic, în apropiere de Sanlúcar de Barrameda, şi-l veţi vedea tot timpul punctat de ambarcaţiuni de toate felurile, cu echipaje ce se antrenează sau participă la concursuri, dar şi cu mici vase de croazieră. Cum malurile sunt foarte înalte, noi am considerat că o plimbare cu vaporaşul nu merită. În schimb, priveliştea ce se deschide de pe pod către ambele maluri e minunată – nu degeaba Sevilla e considerată un oraş foarte romantic, înrudit în această privinţă cu Parisul. De pe pod vom pătrunde pe malul stâng al Guadalquivirului, în Triana, fostulul cartier ţigănesc, acum „remodelat” ca centru al barurilor flamenco, şi vom face o scurtă incursiune pe Calle Betis (microbiştii ştiu de ce!) pentru a ne astâmpăra setea la unul din numeroasele baruri cu terasă aliniate pe mal. Ne întoarcem şi aruncăm un ochi în Mercado de Triana, evaluăm carnea, cârnaţii, peştii, legumele şi fructele, eventual facem câteva cumpărături sau servim nişte tapas, după care admirăm micuţa Capilla de los Marineros, mândra posesoare a unei alte „Esperanza”, dar „de Triana”, icoană ce rivalizează cu Macarena. În fine, cotim la dreapta şi dăm în Calle Alfarería sau Strada Olarilor – obiectele de ceramică din atelierele şi de pe tarabele înşiruite pe această arteră au preţuri rezonabile.

Dar să revenim la chestii mai serioase: în cele ce urmează vă voi prezenta un loc care m-a fermecat, pur şi simplu: Casa de Pilatos. Recunosc, numele m-a intrigat: ce legătură poate exista între un conac andaluz şi Pilat din Pont? Şi ca pentru a prelungi şi mai mult suspansul, informaţiile culese din cărţi, de pe site-uri ori din pliantul luat la faţa locului diferă. Într-unele se menţionează că denumirea nu este inspirată de celebrul personaj istorico-biblic, în altele apare următoarea explicaţie: primul marchiz de Tarifa ar fi numărat, aflat fiind în anul 1518 într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, paşii de la casa prefectului Iudeei până la Golgota şi ar fi descoperit că distanţa era aceeaşi ca cea dintre vila sa şi un mic templu roman situat la periferia oraşului. Impresionat de coincidenţă, marchizul ar fi creat un Drum al Crucii cu 12 opriri, prima din ele aflându-se într-un colţ al Palatului Ducelui de Alcalá din cadrul complexului. Zvonurile şi tradiţia populară ar fi făcut restul, identificând conacul cu casa lui Pilat din Pont din Ierusalim - „Pretoriul”. În cartea sa „De la Paris la Cadiz” Alexandre Dumas tatăl arăta că „o tradiţie populară care n-are nimic de-a face cu versiunea oficială susţine că această casă ar fi fost construită după planul celei în care a fost condus şi judecat Hristos”. Dincolo de aceste poveşti mai mult sau mai puţin credibile, vila sau mai corect spus ansamblul rezidenţial luxos aflat şi acum în posesia descendenţilor marchizului de Tarifa rămâne un exemplu interesant de amestec de stiluri mudéjar, gotic şi renascentist, cărora li se adaugă basoreliefuri şi statui antice romane precum bustul lui Antinous, iubitul împăratului Hadrian. Amestecul este cel mai vizibil chiar în Curtea Principală, dreptunghiulară, aflată la intrare, încadrată de coloane în stil genovez ce sprijină balcoane deschise. În cele patru colţuri, ducele de Alcalá a amplasat ulterior statui antice iar de-a lungul galeriei – basoreliefuri romane. Camera pretorului, construită în anii 1630 în stil renascentist, păstrează o parte din decoraţiunile maure vechi, în timp ce Palatul Ducelui de Alcalá, înconjurat de Grădina Mare, urmează modelul unei vile romane, cu logii suprapuse transformate însă în balcoane deschise ce dau spre grădina înzidită. În fine, Grădina Mică încântă cu bazinul şi fântâna împodobită cu o statuie din bronz şi cu superbe azulejos.

Acelaşi tip de decoraţiuni le vom întâlni şi în patiourile de la Museo de Bellas Artes, amenajat într-o fostă mânăstire din secolul al XVII-lea, La Merced Calzada. Este considerat al doilea muzeu, după Prado, în privinţa colecţiei de pictură spaniolă, cu lucrări din tinereţe ale lui Velázquez, precum şi opere semnate de maeştrii Şcolii din Sevilla – Zurbarán, Cano, Valdés Leal, Murillo – sau El Greco. Deoarece înăuntru nu se poate fotografia (noi ne-am limitat la poze făcute în curţi), pentru cei interesaţi iată pagina web oficială a muzeului: museodebellasartesdesevilla.es.

Spuneam mai-sus că Sevilla este un oraş suficient de „verde” pentru a nu te înăbuşi în zilele de vară. Dacă simţiţi nevoia de repaos într-un loc umbros, recomandarea mea este Parque de María Luisa, un parc uriaş situat aproape de malul drept al Guadalquivirului. Forma actuală se datorează amenajărilor făcute cu ocazia Expoziţiei hispano-americane din 1929. Ulterior, pavilioanele au fost transformate în muzee, consulate sau şcoli. Plimbaţi-vă în voie pe alei, dar nu rataţi două atracţii. Prima din ele este Plaza de América, în partea de sud a parcului, un scuar vast cu nisip portocaliu, copaci şi arbuşti decorativi, mărginit de trei clădiri interesante; Muzeul de Arheologie, superba clădire în stil mudéjar a Muzeului de Artă Populară şi Pavilionul Regal. Probabil însă că mult mai spectaculoasă – dacă nu chiar „prea” spectaculoasă – vi se va părea grandioasa Plaza de España, proiectată în formă de semilună, cu un lac artificial traversat de patru poduri ornamentale care înconjoară partea centrală. De jur împrejur, arcadele clădirii masive din cărămidă sunt împodobite cu azulejos care înfăţişează scene istorice şi blazoanele provinciilor spaniole. Nici de aici n-am reuşit să scot poze de pe film, aşa că nu-mi rămâne decât să vă îndemn să ajungeţi în Sevilla pentru a vă forma singuri o părere.

Lung review, nu-i aşa? Dar credeţi-mă, dacă ar fi fost să descriu în amănunt tot ceea ce am văzut în Sevilla, mi-ar fi trebuit vreo trei articole. Şi asta în condiţiile în care n-am apucat, nici pe departe, să „bifăm” toate atracţiile oraşului.

Şi ca să fac viaţa şi mai amară acelora dintre voi care încă n-aţi adormit cu capul pe tastatură, vă anunţ că încă nu pot pune punct. De ce? Pentru că nu mă lasă conştiinţa să trec peste un obiectiv aflat la circa 10 km de Sevilla: ITÁLICA, locul de naştere al Împăratului Traian, căruia am dorit să-i aducem pe această cale omagiul nostru. Oraşul a fost întemeiat în anul 206 î. Hr. şi în secolul al II-lea d. Hr., pe vremea Împăratul Hadrian, originar tot de prin părţile acestea, a ajuns una dintre cele mai importante aşezări iberice ale Imperiului Roman. Aici trebuie să recunosc că am fost uşor dezamăgită: situl arheologic este prost semnalizat şi pare destul de neglijat. Puţini vizitatori, probabil mai avizaţi decât noi că cele mai frumoase statui şi mozaicuri au fost duse la Muzeul de Arheologie din Sevilla (pe care nu l-am văzut decât pe afară). Am reţinut totuşi imaginea ruinelor amfiteatrului, câteva pardoseli mozaicate şi cam atât. Ştiu însă că excavaţiile continuă, aşa că cine ştie? , poate vor descoperi lucruri mai interesante.

Ei, şi acum chiar c-a sosit vremea să mă despart cu Sevilla. O fac cu mare greutate, vă asigur. Dar şi cu satisfacţia de a fi văzut, şi nu „din goala calului”, un oraş splendid, romantic şi în acelaşi timp viguros, încărcat de istorie dar şi purtând pe umeri, cu însufleţire, „povara” unui prezent plin de încredere. Mi-au plăcut bisericile şi palatele sale, dar şi pieţele şi grădinile, barurile de tapas, talciocurile şi magazinele. Şi mai ales oamenii, prietenoşi şi comunicativi. Iar priveliştea Guadalquivirului, cu malurile sale împodobite de copaci şi flori, mi-a rămas pentru întotdeauna în minte şi în suflet.

¡Adiós, Sevilla! Poate că ne vom revedea cândva...

Şi, pentru a reveni la „sentimente mai bune” şi mai optimiste, vă invit să mă însoţiţi în ultima parte a periplului andaluz pe ţărmul vesel scăldat de apele Mediteranei al Costei del Sol.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=lIVJdUx1amY

---

VIZUALIZĂRI: 4341 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI