Centrul vechi, ziua´n amiaza mare

TIPĂREȘTE

Am vizitat centrul vechi pentru prima oară după reabilitare într-o zi festivă în care se sărbătoreau 550 ani de existenţă a Bucureştiului. v. aici. Mare lucru n-am înţeles din cauza aglomeraţiei şi a orei târzii aşa că ne-am hotărât să revenim pe vreme de zi să vedem cum arată acest pol nou de atracţie şi interes pentru mii şi mii de turişti. Aceasta s-a întâmplat la câteva luni distanţă în februarie 2015.

- Strada Doamnei. Am intrat din Calea Victoriei câţiva zeci de metri pe strada Doamnei care şi-a primit numele de la doamna Maria soţia lui Serban Cantacuzino pe la 1680. Strada era mult mai veche numindu-se în trecut Uliţa Bărcănescului. Astăzi pe o lungime de aproximativ jumătate de kilometru sunt 16 monumente istorice din care cele mai importante sunt Banca Naţională (clădirea nouă), banca Marmorosch- Blank, una din cele mai puternice bânci din Europa în perioada interbelică şi Biblioteca Națională. Zidurile de cetate ale fostei bănci Marmorosch Blank sfidează timpul. Pe mâna stângă chiar în apropiere de calea Victoriei două-trei imobile cu geamuri sparte nu prevesteau nimic bun iar ceva mai departe la biblioteca Naţională era şantier.

- Banca Națională a României. Sunt două clădiri ale Băncii Naţionale: cea veche pe str. Lipscani şi cea nouă pe str. Doamnei. Clădirea veche a BNR a fost construită în 1890 de doi arhitecţi francezi discipoli ai lui Garnier arhitectul operei din Paris. La vremea aceea şi până acum a fost una din cele mai frumoase construcţii din Bucureşti. În imediata apropiere s-au construit clădiri pentru Soc. Asigurare Dacia, Banca de Scont, banca Chrissoveloni (după ce s-a mutat din prima clădire de pe Lipscani 55), Camera de Comerţ, Bursa, Casa de Depuneri, etc. zona devenind centrul financiar al capitalei. Clădirea nouă a BNR a fost construită după planurile unor arhitecţi români, a fost finisată la roşu la începutul războiului dar din lipsă de fonduri a fost terminată în 1950.

- Bustul lui Eugen Carada. Carada a fost fondatorul şi primul director al Băncii Naţionale. Bustul lui a fost amplasat pe colţul dintre străzile Carada şi Lipscani în 1924. În 1948 a fost demolat din ordinul partidului. A fost refăcut aproape identic de sculptorul Bolborea autorul Căruţei cu paiaţe din faţa Teatrului Naţional şi a statuii lui Lascăr Catargiu din staţia de autobuze Lemnea.

- Strada Lipscani. Numele ei vine de la Lipsca, negustor care aducea mărfuri din Lipsca (Leipzig). Lipscani a fost cea mai dezvoltată stradă din punct de vedere comercial fiind atestată din 1589 sub numele de Uliţa Mare. Renumele ei a trecut peste secole astfel încât în anii 60-80 era strada cu cel mai mare vad comercial din Bucureşti. Ca să înţelegeţi câtă căutare avea am postat o fotografie preluată de pe net cu aglomeraţia din anii 73-74. Nu aveai loc să pui un ac, aşa mi-o aduc aminte. Mergând mai departe pe str. Lipscani am văzut destul de puţine prăvălii deschise (Bizon de pantofi e în lichidare), unele uşi aveau lacăte (Căprioara- pantofi copii), câteva locuri erau virane şi pline de gunoaie dar erau şi câteva magazine noi cu faţada de sticlă. Pasajul Şelari era cum îl ştiam, înghesuit şi umbros dar ticsit de firme ale unor cluburi de noapte şi localuri. Totuşi Lipscani-ul nu mi-a lăsat o impresie prea dezagreabilă datorită unor clădiri noi sau renovate: teatrul, librăria Cărtureşti în locul magazinului Familia, un H&M elegant, pasajul Hanul cu Tei în care sunt magazinele Rembrandt cu materiale pentru pictură, hanul Gabroveni care e un centru cultural modern al capitalei. Fostul magazin Bucureşti, pe vremuri Pop şi Bunescu era pregătit pentru demolare şi complet acoperit de pânze pe care erau pictate reclame.

- Statuia Lupa Capitolina. În capul străzii Lipscani în piaţa Roma spre pasajul Latin (fost Lipscani) a fost amplasată statuia Lupa Capitolina. A fost oferită de municipalitatea Romei în 1906 cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol şi 1800 ani de la cucerirea Daciei. Statuia lupoaicei are o istorie interesantă. A fost amplasată rând pe rând la Arenele Romane, în piaţa Sf. Gheorghe, pe Dealul Mitropoliei. Eu o ştiam de prin ´65-´70 în părculeţul din piaţa Dorobanţi. A fost mereu furată: când Remus, când Romulus, când în totalitate dar de fiecare dată s-a recuperat. De aici am avut o privelişte frumoasă spre bisericile Bărăţiei şi Sf. Gheorghe cel Nou.

- Strada Şepcari. Este situată în spatele liniei de blocuri de pe bul. Brătianu şi este perpendiculară pe străzile Gabroveni, Covaci şi Franceză. Piaţa Sf. Anton mărginită de Hanul lui Manuc şi de Biserica Domnească a fost integral refăcută

- Strada Şelari. Este cunoscută datorită restaurantului lui Mircea Dinescu Lacrimi şi Sfinţi, renovat şi curăţel la aspect faţă de ce e în jur. Pe strada Şelari se vindeau de la caftane de catifea pentru muscali până la harnaşamente pentru cai inclusiv pompoanele şi ochelarii pentru cei mascaţi care trăgeau dricurile. Pe Șelari compozitorul Cristian Vasile a cunoscut-o în 1942 pe Zaraza o curtezană care sucise capul multor bărbaţi bogaţi. Cei doi tineri s-au îndrăgostit dar povestea lor s-a sfârşit tragic. După doi ani, Zaraza a fost înjunghiată de un ţigan plătit de Zavaidoc rivalul lui Cristian. Acesta din urmă a cântat ani de zile marea lui iubire în localul rău famat Vulpea Roşie de pe Şelari. Strada era plină de bordeluri şi aici îşi făcea veacul boema bucureşteană. Pe Şelari pe lângă Bordelo Bar, am mai văzut Oktoberfest alături de o clădire interesantă care are un geamlâc cu lemn înnegrit la cele două etaje numit La Crama Domnească. Afară era afişată lista de preţuri. Mama mia! Tot pe Şelari am găsit o firmă mare pe care este scris Poliţia Centrului Vechi. Era şi foarte necesară ţinând seama de aglomeraţie, şuţi, ierburi, alcool şi ce mai poate transforma o seară plăcută petrecută la o terasă într-una de groază.

- Strada Smârdan aminteşte prin nume de bătălia câştigată de români împotriva turcilor în 1877. Înainte de atribuirea acestui nume s-a numit Uliţa Nemţilor şi este atestată documentar din 1672. Aici este cea mai mare aglomerare de localuri, pe porţiunea pe care am străbătut-o am numărat până la un moment dat peste 20. Se detaşează Vintage Pub, Nomad. Un lucru plăcut: hotelul Concordia după ce a fost retrocedat este în şantier şi va fi refăcut din fonduri particulare. Acesta are o mare semnificaţie istorică: în noaptea de 23/24 ianuarie 1859 Partida Națională a hotărât în unanimitate unirea principatelor române şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Ţara Românească după alegerea sa în Moldova.

- Strada Gabroveni. Numele vine de la oraşul bulgăresc Gabrovo, fieful producţiei de cuţite. Aici erau şi cei mai buni tocilari din Bucureşti şi cum stăteam aproape, pe la Sfânta Vineri, mama mă trimitea pe Gabroveni să ascut cuţite şi foarfeci dându-mi un ziar şi un ştergar în care să le învelesc să nu mă tai. Înainte de 1900 Caragiale a deschis aici berăria Mihalcea şi Caragiale. Tot pe Gabroveni este Fire Club despre care am vorbit în episodul anterior ca locul în care ar fi fost cu adevărat hanul Gabroveni.

- Pasajul Francez. Este cel mai sordid loc din centrul vechi, cele câteva poze fiind edificatoare. În faţa pasajului, nişte vechituri aruncate pe trotuar şi un singur vânzător completează imaginea pasajului. Degringolada majorităţii caselor din centrul vechi se datorează evacuării proprietarilor în anii 50, negustorii fiind consideraţi duşmani ai poporului. Cum majoritatea erau evrei, au emigrat în Israel şi şi-au lăsat casele de izbelişte. Apoi lipsa investiţiilor pentru întreţinere când magazinele au ajuns la stat, popularea caselor cu ţigani începând cu anii ´80, pierderea vadului comercial şi dezinteresul municipalităţii până după 2000, au completat tabloul cauzelor care au contribuit la degradarea imobilelor.

- StradaCovaci. Poartă numele breslei fierarilor, denumire din veche slavonă. Făcea parte din perimetrul Curţii Domneşti şi înainte de a începe să se ridice case prin 1800 a fost grădina palatului domnesc. Aici sunt o mulţime de ˝curţi˝: curtea voievozilor, curtea berarilor, curtea sticlarilor ultima din păcate sacrificată. Sunt magherniţe la parterul cărora s-au deschis localuri fiţoase. O placă comemorativă aminteşte că aici a scris Mihai Eminescu în 1880-1881 la ziarul Timpul. Tot pe Covaci era şi redacţia României Libere fondată de Mihail Kogălniceanu. Pe locul unde se află restaurantul Nenea Iancu au fost pentru prima oară preparaţi delicioşii mici. Din cauza prea multor clienţi proprietarul a rămas fără maţe pentru patricieni (cârnaţi) şi i-a venit ideea să pună direct pe grătar carnea tocată şi bine condimentată cu forma cunoscută de mititei. Strada Covaci şi atmosfera decadentă din localurile insalubre este foarte bine ilustrată în Craii de Curte Veche de Mateiu Caragiale. Unele localuri au faţa mai spălăţică: Nişte domni şi fiii, Bella Vita, Taverna Covaci. De aici pot spune că s-au terminat cu casele într-o rână, părăsite, cu lacăte la uşi şi cu geamuri sparte aşa cum veţi vedea în poze. Cum am scris în primul episod? Ziua, aceleaşi pisici care noaptea sunt gri, devin nişte mâţe tărcate.

- Strada Sfântul Dumitru. Ca să ieşim din cartier ne-am îndreptat spre str. Sfântul Dumitru unde pe lângă teatrul de Comedie pe care-l ştiam, am avut surpriza plăcută să găsesc statuia actorului Gh. Dinică. Bustul de bronz a fost sculptat de Dragoş Cătălin Munteanu şi a costat 100000 eu. Are o înălţime de 4 m cu soclu din care 1.5 capul propriu-zis. Este ˝un studiu de expresie˝ după cum a declarat sculptorul şi a fost realizat într-o manieră modernă. Aşa să fie!

- Strada Poştei. Aici am văzut zidurile groase din spatele Muzeului de Istorie care a fost Poşta Centrală până în 1970. În ziduri sunt practicate porţi mari pe unde se încărcau maşinile cu corespondenţă şi coletele poştale. Am trecut prin faţa clădirii monument istoric al Spitalului Poştei.

- strada Stavreopoleos. Aici este popularul Caru cu bere care şi-a menţinut ştaiful şi tradiţia. Pensionarii pot lua masa (comanda până la ora 13) cu numai 10 lei alegând din 5 meniuri, de ex. 3 mici, cartofi prăjiţi cu caşcaval plus 300 ml. bere sau altele: pui, peşte sau meniu vegetarian. Alături este restaurantul Il Calcio, 1883, cu decoraţiuni renascentiste, de asemeni monument istoric.

- Biserica Stavreopoleos. A fost ridicată în 1724 de un arhimandrit pentru comunitatea elenă din zonă. Cutremure, incendii, de toate a avut parte până ce după 1900 a fost restaurată de arhitectul Ion Mincu. Locaşul a devenit mănăstire de maici care şi astăzi în ateliere se ocupă în ateliere de restaurarea veşmintelor şi cărţilor bisericeşti.

Intrând în Calea Victoriei am părăsit centrul vechi cu un gust dulce amar. Pe de o parte sunt bucuroasă că în mare s-a reabilitat şi a căpătat o nouă funcţie atrăgând seară de seară mii de turişti dar şi necăjită că nu se găsesc bani pentru consolidarea multor case valoroase dar în ruină care să povestească trecătorului despre trecutul Bucureştiului. M-am întrebat care să fie explicaţia succesului la public pe care-l are centrul vechi la fel cum se întâmplă şi în alte capitale europene? Probabil că una din explicaţii ar fi tocmai ambientul de epocă, localurile mici şi intime din clădiri vechi care-ţi sugerează o lume mai puţin stresată, mai puţin încorsetată în blocuri de beton şi planuri de urbanism, doar că în alte părţi clădirile sunt îngrijite şi întreţinute. Ca şi concluzie, chiar şi aşa, centrul vechi este una din marile atracţii ale Bucureştiului.

---

VIZUALIZĂRI: 1995 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI