Restaurant-teatru ARCILIUTO – o seară de neuitat

TIPĂREȘTE

În cele 10 zile petrecute la Roma am mâncat deseori la restaurante şi terase, însă nu mi-am propus să fac un review despre ele, cred că sunt deja suficiente pe AFA.

Pot doar să confirm că, deşi nu eram o împătimită a pastelor, am avut ocazia să le mănânc pe cele mai bune din viaţa mea. Îmi amintesc terasa Magnolia din Campo dei Fiori, cu o porţie generoasă în faţă, un cocktail şi o privelişte inedită asupra Pieţei de Flori, sau Spaghetteria L'Archetto de pe via cu acelaşi nume, cu ospătari români, vorbitori de engleză şi italiană. Am servit şi porchetta la un restaurant din afara Romei, o specialitate de porc cu multă grăsime, aşa cum îi şade bine unei moldovence gurmande căutătoare de senzaţii tari…

În fine, am vrut să scriu acest review pentru că, dincolo de gastronomie, am trăit aici una dintre cele mai frumoase experienţe artistice din viaţa mea!

Cazată fiind la BOSCOLO ALEPH HOTEL (vezi impresii), organizatorii italieni au propus ca ultima seară să o petrecem împreună la RESTAURANT TEATRU ARCILIUTO, cunoscut în cercurile boeme ale Romei ca un loc în care se îmbină în mod plăcut apetitul pentru mâncare bună cu cel pentru muzică şi literatură.

Astfel că, la orele 19.00 taxiurile ne-au luat de la hotel şi ne-au dus la restaurant, în Piazza Montevecchio 5. Pentru cei care doresc rezervări pot apela la nr. +3966879419 sau pe mail la info@arciliuto. it. Site-ul lor de prezentare este arciliuto.it si au pagina de facebook The English Theatre of Rome @Teatro l'Arciliuto, Rome, Italy.

Este în centrul istoric, la mică distanţă de Piaţa Navona, o altă bijuterie a Romei.

Restaurantul a fost închiriat doar pentru noi (fiind peste 30 de persoane), aşa că am avut parte de intimitate şi atenţie maximă din partea gazdelor.

Locaţia se află în interiorul unui palat (cum altfel?) numit Palazzo Chiovenda, o reședință a unor nobili, datând din secolul al XV-lea. A fost proiectat între anii 1450-1460 ca urmare a unui plan conceput de arhitectul Baldassarre Peruzzi, un precursor al lui Raphael. Clădirea se bazează pe vechile ziduri ale unei vile romane din secolul II î. Hr., încă vizibile în subteran. În timpul Renaşterii, când Roma a cunoscut apogeul după secole de declin, nu era un fapt neobișnuit ca arhitecţii vremii să utilizeze ruinele Romei antice ca fundații pentru noi palate comandate de familiile nobile. Și așa a făcut şi Peruzzi, folosind coloanele de marmură existente din perioada romană pentru a sprijini plafonul boltit în cruce al Salonului de Muzică (Room Music), împreună cu plăci de travertin realizate în stil Cinquecento.

O legendă spune că palatul a fost reşedinţă romană a Lorzilor de Montevecchio, originari din Urbino, iar ulterior a devenit primul cămin din Roma al lui Raphael (provenit tot din Urbino), ajuns aici tânăr și deja celebru pentru a lucra pentru Papa Giulio II.

O teorie atractivă, confirmată de faptul că, în încăperile din subsolul palatului se află o frescă mică ce arată pe Madonna cu Pruncul Iisus, atribuită şcolii lui Raphael. Aceste încăperi care adăpostesc în prezent Salonul Muzical, au fost dintotdeauna cunoscute în zonă ca „micul studio al artistului” sau „studioul lui Rafael”.

Vă asigur că mi-a convenit legenda şi am crezut-o, pentru că, dragii mei, câteva ore petrecute în spaţiile intime în care celebrul artist se relaxa după o muncă istovitoare, au însemnat foarte mult pentru mine.

Oricum la Roma, indiferent pe unde calci, eşti pe urmele cuiva, a lupoaicei şi fiilor, a nebunului de Nero, a lui Cezar şi ale urmaşilor, a lui Bernini si Caravaggio, aşa că toată lumea ar trebui să se simtă privilegiată.

Datele istorice relevă că între anii 1516 și 1517, Raphael (împreună cu Peruzzi) au lucrat la decorarea bisericii Santa Maria della Pace, situată în apropiere.

Se pare că acest palat proiectat de Peruzzi, în care ducii de Montevecchio nu ar fi pus niciodată piciorul în fapt, a avut un număr mare de proprietari de-a lungul secolelor şi a suferit destul de multe transformări. Ultima familie, Chiovendas, a vândut palatul în prima jumătate a secolului XX, proprietatea fiind ulterior împărțită şi utilizată în scopuri diverse de la magazin, gelaterie sau atelier de restaurare.

Cel care a pus bazele restaurantului-teatru este Enzo Samaritani, un poet şi cântăreţ de origine napolitană, umblat prin toată lumea, care a venit la Roma în 1966 să caute un loc în care să rămână pentru totdeauna şi să cultive, în linişte, cele două iubiri ale sale, muzica şi poezia.

Educat de la o vârstă fragedă potrivit tradiţiei culturale ale familiei din care provine, şi-a început cariera artistică în corul Capelei Sixtine. După absolvirea Şcolii de Arte Dramatice, cânta în diverse orchestre apoi solo, câştigând chiar trofeul Palma d”Oro la Palermo, pentru cel mai bun cântăreţ pop.

Cu chitara şi spiritul său liber, cunoscător al limbilor engleză, franceză şi spaniolă, a călătorit prin Europa, Orientul Mijlociu, America de Nord și de Sud, cântând în Institutele de Cultură Italiană, militând pentru apărarea drepturilor omului prin artă, dincolo de realităţile dure ale societăţii contemporane.

În sfârşit mi-am făcut lecţiile cu o zi înainte de a veni la teatru, imediat cum am aflat de programul întâlnirii, citind de pe site-ul restaurantului istoricul acestuia.

Ei bine, am intrat în palatul care adăposteşte locaşul şi am fost întâmpinaţi de o domnişoară care ne-a condus direct în Salonul de Muzică. Am reperat coloanele de marmură, arcadele boltite, elementele din lemn şi decorul clasic. În dreapta era un pian vechi la care am încercat să cântăm câteva acorduri….

Lămpi, tablouri înfăţişând îngeri, nişe cu cărţi pe care nu le-am răsfoit deşi am fi putut, canapele şi scaune tapiţate pe care ne-am aşezat comod, între perne, savurând aperitive gustoase şi ascultând muzică italiană veche.

Reţin bruschetele cu roşii şi busuioc, proaspăt scoase din cuptor dar şi alte minunăţii cu brânzeturi de calitate, acompaniate de băuturi variate. Preferatul meu a fost Prosecco, un vin italian spumant sec. Pe site-ul de prezentare înţeleg că aperitivul nu depăşeşte 10-15 euro /persoană.

Am văzut în încăpere un microfon şi alte instalaţii de amplificare a sunetului, astfel că o seară acolo se poate transforma oricând într-un recital de muzică şi poezie.

Pentru băutură trebuia să te deplasezi la un mic bar aflat la intrarea în salon, dar colegii mei m-au scutit de acest efort, de mai multe ori.

După o oră, încinşi bine de Prosseco şi relativ sătui, am fost invitaţi să coborâm mai multe trepte şi am ajuns la subsol, în Sala Amfiteatru, cum o numesc ei. Multă piatră, cred că era travertin, cu pereţii coloraţi în oranj, un mic amfiteatru amenajat special pentru spectatori în care am încăput lejer iar în mijloc un pian şi un scaun înalt, cu microfon în faţă. Ni s-a dat fiecăruia câte un pliant, care conţinea un cântecel în italiană. Sala dădea în restaurantul propriu-zis, fiind despărţit de acesta prin arcade.

Şi, a început spectacolul, sala fiind dotată cu un sistem de iluminare care te introducea subtil în atmosferă. A apărut si maestrul Enzo Samariteni, care se pare ca susţine zilnic programul de seară (încă, pentru că are o venerabilă vârstă pe care eu o estimez generos la peste 70 de ani), cu excepţia evenimentelor teatrale și muzicale care sunt dinainte anunţate pe site.

Noi am avut parte de prezenţa sa rafinată, care a început cu o prezentare generală a istoricului acestui loc (pe care vi l-am prezentat deja), dar şi cu o povestioară despre începutul afacerii, când a pus bazele teatrului.

M-a impresionat felul în care depăna povestea în engleză, pe faţă citindu-i-se emoţiile de atunci. Pe scurt, în toamna lui 1966, când se plimba cu un prieten prin Piazza Navona şi străduţele adiacente, a ajuns în Piazzetta di Montevecchio, pe care nu o mai văzuse de vreo cincisprezece ani. I-au revenit, în acel moment, amintiri despre forfota mulţimii, despre culoarea, forma şi gustul vechii pieţe de fructe şi legume şi a simţit că AICI E LOCUL, că se regăseşte pe sine. A admirat palatul vechi care urma forma pieţei, cu trei portaluri la parter ce însoţeau banda înclinată care duce la Via dei Coronari și alunecau ușor spre Tor di Nona. Stilul arhitectural al palatului releva modul de organizare al vieţii sociale a nobilimii din secolul al 15-lea. Cel mai mic portal, care găzduia un atelier de restaurare mobilier, era folosit în trecut pentru intrarea privată a ducilor. Un coridor cu o boltă semicilindrică, ducea fie la scara pentru „Piano Nobile”, fie la „impluvium”-ul central al palatului. Următorul portal ducea în lobby-ul principal care era folosit pentru recepţii grandioase iar ultimul portal, cel mai mare - acum un garaj - a fost, iniţial, un grajd. Clădirea părea să nu se fi schimbat prea mult în cei 500 ani de existenţă; casele clasei de mijloc contemporane sunt construite pe acelaşi principiu, intrare dublă, una principală pentru proprietari, alta de serviciu, o pivniță și un loc de parcare.

A intrat în atelierul de restaurare mobilier, pe un coridor lung supraîncărcat, cu mese vechi rezemate de ziduri, matriţe, materiale şi scule de bricolaj, mult rumeguș și așchii pretutindeni. L-a întâmpinat meşterul care era un om scurt, subțire, plin de viață şi i-a explicat că acest magazin reprezintă tot ce are el pe lume şi că, în spatele peretelui îndepărtat, mai sunt două încăperi suplimentare foarte mari, folosite de un tâmplar. Astfel ca Enzo s-a hotărât să vorbească şi cu tâmplarul. S-a întors la intrarea principală şi pe hol a auzit sunetul de fierăstrău circular venind dinspre o ușă mică. Când au intrat, au sesizat trei coloane romane, îngropate sub schelete de piese de mobilier, care susţineau arcade rotunde și bolți. În partea stângă, se vedea o fereastră largă cu un grilaj vechi, încadrată de travertin. A avansat destul de greu printre piesele de mobilier pentru a ajunge la cealaltă cameră, ghidat de zgomotul fierăstrăului. Dulgherul i-a primit cu o mare uşurare, mărturisind că s-a săturat de faptul că munceşte prea mult şi câştigă prea puţin şi că nu are nici moştenitori care să îi continue treaba. Astfel că, în schimbul promisiunii unei pensii, a cedat locul în favoarea lui Enzo.

În sfârşit, după atâtea căutări, avea o clădire a lui şi nu una oarecare, ci una în care putea să-şi creeze propria gradină cu muzică-flori şi poezii-arbori, o grădină cu garduri vii și peluze bine tăiate, cu flori de trandafiri, panseluţe, primule şi floarea soarelui, o grădină publică, unde oricine ar putea merge să ia o gură de aer proaspăt.

Şi aşa visul lui a devenit realitate. În 1967 deschidea „Arciliuto”, un mic teatru dedicat exclusiv poeziei şi muzicii, refuzând conceptul de scenă şi separarea dintre artist și public, promovând spiritul Commedia dell'arte, care a inspirat întotdeauna dezvoltarea personală şi creativitatea.

Astfel că reuşeşte, pentru prima oară, traducerea în limbile engleză, franceză, germană și spaniolă a baladelor cântate de Cielo d'Alcamo, Guido Cavalcanti, Dante, Foscolo, Pascoli, Leopardi, Belli, Trilussa, plus cele pe care le-a compus personal. Şi-a exprimat preocuparea pentru frumusețea și estetica compoziției, pentru întoarcerea în timp şi găsirea notei originale a fiecărei melodii şi a versurilor, păstrarea limbii italiene, greu încercată în această perioadă de consumism, suprapuneri culturale sau imitații. (Am avut noroc să regăsesc pe site unele din multele date pe care ni le-a oferit atunci, altfel amintirile mele nu ar fi putut reproduce atât de acurat povestea originală).

După prezentare, a urmat show-ul, adică un program interactiv de muzică, poezie, pantomimă, ajutat fiind de păpuşi şi măşti pe care le mânuia singur.

A cântat melodii napolitane din anii 50 -70, siciliene, în alte dialecte italiene, melodii italiene din anii '20 - '60, în franceză, engleză, greacă, spaniolă, cu câteva exemple în limba rusă și germană. Poemele pe care le-a recitat au fost acompaniate la chitară şi pian.

Punctul culminant al serii a fost atunci când ne-a invitat pe toţi să cântăm împreună cu el cântecelul din pliant, a fost un moment memorabil pentru că era în italiană iar noi eram din 10 ţări diferite, unii mai afoni decât alţii, cu accente teribile, unii nu aveau ochelarii de vedere şi ghiceau cuvintele, dar toţi, de toate naţiile, am avut, pentru câteva minute, un singur glas, o singură voce, aproape la fel…:)

Ne-a plăcut tuturor acest spectacol, inclusiv celor care aveau în jur de 28 de ani, deci „clasic e fantastic” nu e doar un slogan.

Spectacolul a durat o oră, cred, dar sinceră să fiu, nu m-am uitat la ceas şi nici nu am simţit nevoia să se termine.

În continuare am intrat prin arcade în spaţiul destinat restaurantului, un fel de buncăr de piatră cu mai multe spaţii delimitate în care era câte o masă de 7-8 persoane, unde am petrecut, câteva ore, gustând din preparate specifice bucătăriei italiene şi din vinurile lor de calitate. Chiar nu pot să reproduc acum felurile de mâncare, dar au fost antipasti, fel principal şi desert, asezonate cu muzică bună şi cu mult antren.

Nu ştiu dacă am reuşit să descriu acest loc la adevărata lui valoare sau atmosfera de acolo la intensitatea pe care am trăit-o atunci dar vă recomand să îi treceţi pragul cât mai curând, pentru a petrece o seară de neuitat în inima Romei!

---

VIZUALIZĂRI: 3408 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI