Pentru prima dată în Bucegi

TIPĂREȘTE

De-as fi pasare si as putea zbura, nu ar ramane nici un colt de cer, de lume pe care aripile mele sa nu le atinga. Dar nu am aripi si nici vointa inaintasilor nostri, precum acel cioban din Ardeal, imbracat si incaltat ca toti ciobanii din Muntii Fagarasului, in suman, itari si opinci, care, dornic de a se intalni cu istoria strabunilor sai, a ajuns pe jos la Roma. Insa, cum intr-un fel sau altul trebuie sa multumesc copilul din sufletul meu, am ales calea cea mai usoara pentru a ajunge pe platoul Muntilor Bucegi, pentru ca de acolo sa o iau alene spre Crucea Eroilor Neamului. Pe rampa de imbarcare in telecabina care urma sa ma duca pana langa Babele si in apropiere de Sfinx, aveam sa descopar o panorama absolut spectaculoasa asupra muntilor, imagine pe care pentru prima data o vazusem in cartea de geografie de clasa a VIII-a si care pana astazi ramasese undeva prafuita in memorie. E adevarat, cu cateva mici diferente, cum ar fi culoarea telecabinelor, care intre timp s-a schimbat din rosu in verde si alte detalii mai putin semnificative. In rest, aceleasi varfuri de brad, aceleasi colturi golase de stanci, aceleasi prapastii brazdate de umbrele norilor si poate pe culmile domoale dintre versantii abrupti si erodati, cate un pastor rupt de civilizatie cu turma sa de mioare, ca-ntr-un tablou pictat de un mare artist.

Odată ajunsă pe platoul Bucegilor, crestele imi demonstreaza suprematia printr-un vant deloc prietenos. Captiva intr-o lume in care suierul vantului e singura coloana muzicala pe care o pot asculta, sunt nevoita sa ma imprietenesc cu ideea, daca vreau sa scriu astazi o noua fila in cartea nemuritoare a calatoriilor mele. Mi-am propus ca astazi sa ajung la Crucea Eroilor Neamului si, bineinteles, la pornire fac cunostinta mai intai cu celebrele Babe si apoi "iau de gat" pentru cateva secunde Sfinxul, rece si fioros, pentru o fotografie memorabila.

Privesc acum aceasta fotografie în care apar alaturi de Sfinx si ma simt atat de mica! Atat de mica in comparatie cu divina creatie a lui Dumnezeu. Pentru ca, fata de sfinxul egiptean si de alti sfincsi de pe Terra, Sfinxul din Bucegi nu e o creatie a omului, ci una a naturii, dupa cum ar spune unii, a lui Dumnezeu, dupa cum spun eu. E rezultatul a mii de ani de "munca" a vantului taios care te intampina pe platoul Bucegilor inca de la primii pasi facuti dupa coborarea din telecabina. Si, da, e uimitor, chiar si daca il privesti din fotoliul de acasa, cu atat mai mult la fata locului. Privit dintr-un anumit unghi, acest bloc de piatra de peste 8 metri inaltime, sculptat de vant cu mare maiestrie si asemanat cu un cap de dac cu cusma pe cap, priveste tacut in zari, asteptandu-ne de fiecare data cu bucurie pentru a imortaliza intr-o fotografie maretia sa.

De la Sfinx spre cruce, drumul nu e usor, dar nici foarte greu. Si e o mare de oameni, chiar si copii de cativa anisori, fiecare cu gandurile lui, cu sperantele lui, fiecare lasandu-si amprenta in praful fin al cararii, fara sa-si puna problema ca peste cateva ore aceasta va fi acoperita de alte urme mai noi, ale altor oameni cu alte ganduri, cu alte sperante. Ajung in punctul cel mai dificil al drumului si de acolo vad Crucea Eroilor Neamului, unul din monumentele care inca o data ma fac sa vad in Regina Maria un suflet cu mult mai romanesc decat al multora dintre noi. Crucea e mareata; se spune ca e mai mica in inaltime decat cea din Piatra Fantanele, dar poate magia si goliciunea muntilor fac sa para cu mult mai inalta. Asa a vrut-o Regina Maria: inalta, cat se poate de inalta, ca sa poata fi vazuta de la distante foarte mari; chiar si noaptea. Si astfel inca din 1939 crucea a fost iluminata. Comunistii au vrut insa sa o mutileze: sa-i taie bratele iar in varful coloanei ramase, sa instaleze o stea rosie. Spre norocul nostru, n-a fost sa fie iar astazi, langa soclu, stau aprinse cateva lumanari, pentru ca aceasta cruce rememoreaza sacrificiul suprem al eroilor cazuti in Primul Razboi Mondial.

La coborâre se cade să vizitez Manastirea Caraiman, despre a carei existenta, spre rusinea mea nu stiam pana in urma cu putin timp.

O padure de brazi seculari, verde si intunecata, o carare de peste 100 de metri din trepte serpuind in urcare, radacini uriase parca anume sculptate pe post de banci pentru pelerinul ce simte nevoia sa-si traga sufletul, cate o veverita care nu se sfieste sa se arate pelerinilor, ba chiar primeste cu bucurie semintele de floarea soarelui ce i se arunca, linistea si mirosul cetinii care te fac sa uiti de zgomotul oraselor si fumul gratarelor, toate acestea se gasesc in urcusul spre Manastirea Caraiman. Ma gandesc acum ca asa trebuie sa fi fost fiecare coltisor din tara noastra in trecutul indepartat iar cine vrea sa vada cat de incredibila e Romania, trebuie neaparat sa patrunda in padurea ce desparte agitatia Bustenilor de Manastirea Caraiman. Intr-o poiana deschisa sub muntii abrupti, a rasarit o manastire relativ noua, construita prin 1998 de parintele Gherontie Puiu, cel caruia Maica Domnului i s-a aratat in vis, spunandu-i sa construiasca o biserica. Si asa, a aparut vechea bisericuta; astazi complexul monahal include si biserica mare, aproape terminata; o lume magica unde multe suflete in nevoie si-au gasit alinare si care nu permite decat prezenta unei respectuoase sfieli.

Nu imi ramane decat sa ma intreb cum o fi aratand aceste peisaje de basm intr-o dimineata senina si inghetata de iarna...

---

VIZUALIZĂRI: 1451 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI