«Toujours Provence». Veşnicia s-a născut (şi) la oraş

TIPĂREȘTE

Am recunoscut că pentru mine cea mai mare plăcere a excursiei în Provence a constituit-o descoperirea zonelor rurale, care dintotdeauna mi s-au părut cele mai autentice, indiferent de popor.

Provence are însă şi oraşe, şi în cele ce urmează vă voi prezenta o parte din ele, începând cu cel mai important, al doilea ca număr de locuitori din Franţa şi totodată capitala regiunii Provence-Alpes-Côte d’Azur – MARSILIA.

Mi-am dorit să ne cazăm câteva nopţi în Marsilia, însă la momentul respectiv nu am găsit o variantă de cazare convenabilă financiar, aşa că în final am optat pentru Toulon, de unde am vizitat Marsilia cu maşina. Am fost mereu intrigată de acest oraş, un „rebel” cu reputaţie discutabilă, vestit pentru încăierările dintre mateloţi în barurile din port, pentru hoţii de buzunare, dar mai ales ca placă turnantă pentru traficul de droguri, imagine la care a contribuit probabil în mare măsură „French connection” („Filiera franceză”), filmul din 1971 cu Gene Hackman în rolul principal. Mai bine de 40 de ani au trecut însă de atunci, timp în care lucrurile s-au mai schimbat, şi astăzi cred că te poţi plimba în voie cam prin toate cartierele fără teama de a fi jefuit sau, Doamne fereşte, mai rău.

Ca orice mare port din lume, Marsilia este un oraş dinamic şi cosmopolit, o aglomeraţie urbană care înglobează circa 850.000 de locuitori de etnii diferite, francezilor get-beget adăugându-li-se un mare număr de cetăţeni din fostele colonii franceze care şi-au părăsit locurile natale în căutarea unui trai mai bun. Cu excepţia sa (notabilă), restul Provence-ului nu aduce nici pe departe cu amalgamul de rase şi culturi specific Parisului – marea majoritate a populaţiei este formată din provensali din tată în fiu, cu adaosuri nu foarte semnificative numeric de magrebieni ajunşi deja la a doua sau a treia generaţie.

Oraşul are o istorie veche. A fost fondat de fenicieni şi cucerit în secolul al VII-lea î. Hr. de greci, care i-au dat numele Massilía („jertfă”) iar în 49 î. Hr. de către romani. Este considerat unul dintre cele mai vechi oraşe din Franţa, cu o existenţă neîntreruptă de 26 de secole. A traversat o perioadă tulbure în Evul Mediu, pentru a se alătura Regatului Provence şi Franţei în 1481-82. Începând din acest moment, statutul său de cel mai mare port comercial al Franţei la Mediterana nu a fost niciodată pus sub semnul îndoielii.

Intrarea în oraş se face prin cartiere de blocuri cenuşii şi urâte, nu foarte deosebite de ale noastre. Dar odată ajuns în Vieux Port, în inima oraşului, peisajul se schimbă dramatic. Portul vechi este străjuit de două forturi: Fort Saint Jean şi Fort Saint Nicolas, ambele construite în 1660-80 de Ludovic al XIV-lea cu tunurile îndreptate spre oraş, nu spre mare, pentru a-i intimida pe localnici. Strălucirea mării, parţial acoperită de ambarcaţiuni de tot felul, de la bărci cu pânze la iahturi enorme, îţi ia ochii. Pe ţărm se aliniază cuminţi zeci de cafenele şi de restaurante care te îmbie să guşti din bouillabaisse şi din peştii capturaţi în dimineaţa respectivă şi cumpăraţi direct de pe cheu de la pescari (oare or fi plătind taxe?). De la un astfel de local, la care ne-am aşezat şi noi la o cafea pentru a urmări trecătorii, se vede uriaşa clopotniţă aurie cu statuia Fecioarei Maria în vârf, simbolul Marsiliei – Cathédrale Notre-Dame-de-la-Garde, construită în stil neobizantin din ordinul lui Napoleon III.

De pe Quai des Belges se poate lua un vas care în circa un sfert de oră acostează pe ţărmul insulei unde se înalţă Château d’If, fortăreaţa-închisoare din secolul al XVI-lea făcută celebră de Alexandre Dumas père în „Contele de Monte Cristo”. De pe vas se pot admira cel mai bine clădirile oraşului, dispuse în trepte. La coborârea pe insuliţă eşti invitat să participi la un tur cu ghid pentru a vizita celula contelui şi pe cea a Omului cu Masca de Fier. Ambele sunt în fapt invenţii: contele a fost un erou fictiv, însă cum Dumas era la vremea lui o mare personalitate, autorităţile locale s-au grăbit să anunţe existenţa în închisoare a unei celule cu numele lui Monte Cristo. Cât despre Omul cu Masca de Fier, deşi identitatea sa a rămas o enigmă, a fost un personaj real, numai că a murit la Bastilia în 1703. La fel de real a fost şi a rămas tunelul prin care Dumas l-a pus pe Monte Cristo să evadeze.

Revenind în port, ne-am îndreptat spre cel mai vechi cartier al Marsiliei, Le Panier. Situat imediat la nord de Vieux Port, este locul unde au debarcat iniţial grecii şi, mult mai târziu, imigranţii. Gâfâind, am urcat păşind pe scări de piatră prin labirintul de străduţe întunecoase, cu case înguste şi înalte care nu lasă soarele să pătrundă. Multe din ele au zugrăveala scorojită sau împestriţată cu graffiti şi panouri pictate (vezi foto), dovezi ale talentului rezidenţilor, în majoritate magrebieni şi negri. Cea mai importantă atracţie a cartierului este La Vieille Charité, un anasamblu arhitectural din piatră de culoare roz pal proiectat de arhitecţii marsiliezi, fraţii Pierre şi Jean Puget, şi construit în secolele XVII-XVIII ca azil pentru săraci, sau mai bine zis ca adăpost pentru oamenii lipsiţi de locuinţe, consideraţi de oficialităţi o potenţială ameninţare la adresa siguranţei oraşului. Astăzi clădirea cu triple arcade găzduieşte un muzeu arheologic, o galerie de artă africană şi asiatică, precum şi un centru internaţional de poezie. În apropierea acestei instituţii se află Cathédrale de Sainte-Marie-Majeure, întemeiată în secolul al IV-lea, extinsă în secolul al XI-lea şi complet refăcută în stil neobizantin în secolul al XIX-lea.

Am făcut apoi un scurt tur prin zona comercială a oraşului, pe Rue de Rome şi Rue de Paradis. Magazine, lume multă şi cam atât. Plus ritmuri hip-hop autohtone. Recunosc, n-am înţeles mare lucru din Marsilia: e un oraş prea mare şi prea complex pentru a putea trage nişte concluzii după numai câteva ore. Motiv pentru care am inclus-o pe „lista scurtă” a viitoarelor destinaţii de vacanţă.

Mult mai uşor de înţeles mi s-a părut AVIGNON. Întemeiat de fenicienii din Marsilia ca târg comercial şi cucerit apoi, la fel ca surata sa mai mare, de către greci şi romani, oraşul îşi datorează în mare măsură celebritatea Palatului Papal. În 1309, Papa Clement V a mutat scaunul papal de la Vatican la Avignon în urma unor revolte populare izbucnite la Roma. Avignon a rămas centrul religios, politic şi cultural al creştinătăţii până în 1377, când Papa Grigore XI a ales să revină la Roma. În această perioadă papii îşi legaseră strâns numele de monarhia franceză, majoritatea cardinalilor fiind francezi de origine. Moartea prematură a lui Grigore XI, la un an după desemnarea sa ca papă, a provocat însă Marea Schismă. La întrunirea conclavului de la Roma pentru alegerea succesorului lui Grigore, populaţia romană a ieşit în stradă, cerând să se pună capăt dominaţiei franceze şi să fie desemnat un papă roman sau măcar italian. Sub presiunea maselor, episcopii au anunţat alegerea unui italian – Papa Urban VI, adept al austerităţii şi reformării clerului. Dându-şi seama de eroarea comisă, cardinalii francezi au declarat că alegerea se făcuse sub ameninţare şi s-au retras la Anagni, unde au ales un alt papă – Clement VII, divizând creştinătatea. Până în 1417, când Conciliul de la Konstanz l-a desemnat papă pe Martin V, punând capăt Marii Schisme, au existat în paralel două scaune papale, la Vatican şi Avignon, fiecare cu adepţii şi susţinătorii săi, cei patru papi care s-au succedat la Avignon fiind consideraţi de Biserica Catolică drept nelegitimi şi înfieraţi ca „antipapi”. Avignon a rămas proprietate papală până la Revoluţia Franceză din 1789.

Palatul Papal, impunătorul ansamblu de clădiri care domină oraşul, se caracterizează prin două stiluri arhitectonice diferite. Palais Vieux a fost construit între 1334-42 pe ruinele reşedinţei episcopale de către Papa Benedict XII, membru al ordinului cistercian, de unde şi aspectul sobru, de fortăreaţă. Palais Nouveau, ridicat în deceniul următor de Papa Clement VI, cuprinde turnuri în stil gotic şi ziduri impresionante de piatră, de 50 m înălţime, cu lucrături mai fine. Cele două palate sunt legate prin Curtea de Onoare. Cea mai mare parte a mobilierului, ca şi biblioteca şi arhivele papale au revenit la Vatican.

Câteva decoraţiuni s-au păstrat totuşi: în Consistoriu (Sala de Consiliu) se pot admira fresce din secolul al XIV-lea, opera lui Simone Martini; în Capela Sf. Ioan frescele create de Matteo Giovanetti ilustrează vieţile lui Ioan Botezătorul şi Evanghelistului Ioan iar în Capela Sf Marţial acelaşi Giovanetti ne încântă cu scene din viaţa unui sfânt admirat de Clement VI; în refectoriu sunt expuse tapiserii; Sala Cerbului are un tavan decorat cu picturi murale înfăţişând scene de vânătoare; Marea Sală de Audienţe, o magnifică încăpere cu tavan boltit, păstrează o porţiune din Fresca Profetului, scoasă şi vândută de soldaţi în secolul al XIX-lea, pe când palatul servea drept garnizoană.

Lângă palat se află Cathédrale Notre-Dame-des-Doms. Construită în stil romanic în secolul al XII-lea, a fost refăcută la 1425 cu arcade stratificate de influenţă bizantină, pentru ca în secolul al XIX-lea să i se adauge bolta uriaşă având în vârf o statuie a Fecioarei Maria.

Poate că înainte de a purcede la descrierea Palatului Papal ar fi trebuit să menţionez că întreg Avignonul medieval este închis între ziduri, cu mai multe porţi de intrare. Ceea ce se află în afara zidurilor este oraşul modern, cu blocuri de locuinţe, bulevarde largi, magazine şi toate celelalte necesare omului. În interiorul zidurilor, marea problemă este găsirea unui loc de parcare. Sugestia mea este parcarea subterană din Place Pie, nu numai pentru că este excelent poziţionată, în centrul oraşului vechi şi relativ aproape de malul Rhônului, pe care se înalţă Palais des Papes, dar şi pentru că deasupra parcării se află minunata piaţă – Les Halles, acoperită din păcate, dar nemaipomenit de mare şi de bine aprovizionată. N-aveţi cum s-o rataţi – ghidaţi-vă după le mur végétal de la intrare.

Dacă tot am amintit de malurile Rhônului, unul din simbolurile Avignonului (şi întregii Provence) este Pont St-Bénézet, podul din secolul al XIII-lea care păstrează 13 din cele 22 arcade; celelalte au fost luate de ape în secolul al XVII-lea. Legenda spune că primele pietre din pod ar fi fost aşezate prin intervenţia miraculoasă a Sfântului Bénézet. Şi sigur ştiţi şi celebrul cântec „Sur le pont d’Avignon on y danse, on y danse”. În imediata apropiere a intrării pe pod, o scară urcă spre Rocher des Doms sau Stânca Domurilor, o frumoasă grădină cu pini de unde se deschid panorame către palat, pod şi superbul VILLENEUVE LEZ AVIGNON, micul oraş medieval, reşedinţa de peste fluviul Rhône a episcopilor şi cardinalilor. Este pus oarecum în umbră de palatul papal, dar vă asigur că turnurile, forturile şi străduţele pietruite întortocheate şi pitoreşti merită un popas. În 2013, când am revenit la Avignon, am vizitat Charteuse Notre Dame de Val de Bénédiction, una dintre cele mai mari mănăstiri din Europa.

Avignon este un centru cultural de renume. Găzduieşte unul din cele mai importante festivaluri de teatru din Europa şi deţine mai multe muzee. Noi am vizitat Musée Angladon-Dubrujeaud, unde am avut bucuria de a vedea „Vagoane de cale ferată”, singurul tablou al lui Van Gogh rămas în Provence. Picasso este prezent cu trei lucrări din perioada albastră şi trei din perioada cubistă, Cézanne cu o natură moartă iar Modigliani cu „Bluza roz”. Mai sunt expuse tablouri de Manet, Sisley, Daumier şi mulţi alţii.

Dacă din cele prezentate mai-sus v-aţi format impresia că Avignon (sau mai bine zis porţiunea sa din interiorul zidurilor) n-ar fi decât un loc încărcat de istorie, unde ar trebui să păşiţi cu evlavie pe vârfuri, ei bine vă înşelaţi. Centrul său este plin de viaţă, mai ales în Place de l’Horloge, mărginită de cafenele şi restaurante, loc de întâlnire preferat atât de localnici, cât şi de turişti. În 2012 Palatul Papal a atras nu mai puţin de 600.000 de vizitatori.

Părăsim acum Avignonul pentru a descoperi un alt oraş provensal: AIX-EN-PROVENCE. Aix frapează prin eleganţă şi rafinament, vizibile cu precădere în Quartier Mazarin, înţesat de vile cu faţade frumos ornamentate ridicate de nobilimea oraşului în secolele XVII-XVIII, de magazine cu ştaif, prăvălii cu antichităţi şi de fântâni care de care mai atrăgătoare. Strada pricipală, Cours Mirabeau, datând din jurul anului 1650, este încadrată de platani înalţi şi mărginită pe o latură de hôtels particuliers, iar pe cealaltă de cafenele şi restaurante frecventate de studenţime, oraşul fiind un important centru universitar.

Oraşul are o istorie veche: consulul Sextius a fondat aici, în 123 î. Hr., o tabără în apropierea izvoarelor termale, primul nume dat de romani aşezării fiind Aquae Sextiae sau Apele lui Sextius, care a evoluat apoi în „Aix”. Spre deosebire de Arles, trecutul său antic a rămas îngropat sub clădiri mai recente, însă de câţiva ani se efectuează spături arheologice şi poate că în viitorul nu prea îndepărtat Aix se va putea mândri în faţa vizitatorilor cu propriile vestigii romane. În secolele XII-XV Aix a fost capitala Regatului independent Provence. Mărturie a acelei epoci de aur stă Cathédrale Saint-Sauveur, o veritabilă lecţie de istorie a arhitecturii, cu două nave, una romanică, cealaltă gotică, şi un baptisteriu de formă octogonală din secolul al V-lea, cu piloni „împrumutaţi” din templele romane. Portalurile sunt bogat ornamentate cu sculpturi din secolul al XVI-lea iar în claustru se pot admira coloanele în stil romanic.

Cea mai veche clădire în stil gotic din Aix este Eglise St-Jean-de-Malte, construită în secolul al XIII-lea cu rol de capelă pentru ordinul cavalerilor de Malta. Până în secolul al XVIII-lea aici au fost înmormântaţi conţii de Provence. Vitraliile, cu scene biblice şi portrete ale conţilor şi ai fondatorilor ordinului călugăresc reprezintă principala sa atracţie.

Aix-en-Provence este cunoscut şi ca loc de naştere al lui Paul Cézanne (1839-1906), prieten cu romancierul Emile Zola (1840-1902), alt fiu al oraşului. Atelierul pictorului a fost restaurat şi se poate vizita (noi nu am avut timp să o facem). Am reuşit în schimb să vedem Musée Granet, aflat imediat lângă Eglise St-Jean-de-Malte, de care a şi aparţinut înainte de a fi transformat în muzeu în 1838. Deţine opt lucrări în ulei ale lui Cézanne, ca şi câteva acuarele şi desene ale acestuia. Li se adaugă picturi de Rubens, David, Degas, Klee, Picasso etc., multe din ele provenite din colecţii particulare sau împrumutate pe termen lung.

Din graţiosul Aix-en-Provence vom poposi acum la mult mai banalul Toulon, unde ne-am stabilit timp de patru nopţi cartierul general. Motivul alegerii a fost exclusiv preţul la cazare: Toulon nefiind un oraş turistic, tarifele practicate de hoteluri sunt mult mai „cumsecade”. Am locuit în centru, pe o stradă cu sens unic unde – evident – nu am putut pătrunde deoarece ne aflam „on the wrong side of the road”. Pe colţ am zărit o cafenea la care proprietarul, cu nelipsitul şorţ legat peste mijloc, se întreţinea cu câţiva obişnuiţi ai localului. Soţul a coborât pur şi simplu din maşină pentru a-l întreba de un loc de parcare. Între timp, în spatele nostru s-a format o coadă de vreo 5-6 maşini. Şoferii au aşteptat cuminţi, fără să vocifereze sau claxoneze, până ce soţul s-a lămurit că aveam o parcare gratuită pe bulevardul mare, paralel cu străduţa noastră.

Am lăsat maşina acolo, ne-am cazat şi, în semn de mulţumire, ne-am dus să-i facem consumaţie patronului binevoitor al cafenelei. Comanda a constat din pastis+bere, combinaţie care m-a cam luat de nas. Cum patronul se lansase într-o discuţie cu consortul meu despre „jeu de boules”, urmată de invitaţia de a lua parte la o partidă amicală pe terenul aflat chiar vizavi de local, am profitat de ocazie şi am zbughit-o la hotel, unde am dormit buştean vreo două ore.

M-am trezit pe la şase după-amiaza şi m-am dus să-mi recuperez „jumătatea”. L-am găsit cu paharul de pastis în mână (m-am ferit să-l întreb la al câtelea ajunsese), adâncit într-o polemică ce nu dădea semne să se termine prea curând cu ceilalţi 4 sau 5 jucători. Unul din ei a scos la un moment dat o ruletă şi s-a apucat să măsoare distanţa dintre bile şi „cochonnet”. Îmi pare foarte rău că, trezită uşor năucă din somn, n-am avut aparatul foto la mine ca să imortalizez episodul. Oricum, după aceasta ne-am împrietenit cu patronul cafenelei şi cu clienţii săi fideli şi în fiecare după-amiază, când ne întorceam din peregrinările cu maşina, ne opream la câte o cafea (eu) şi 1 pastis şi 2-3 beri soţul. Au fost experienţe foarte plăcute: „cafeneaua din colţul străzii”, curată şi modestă, unde vecinii se întâlnesc pentru a discuta despre fotbal şi politică şi, bineînţeles, pentru a juca o partidă de „boules”.

Întreaga atmosferă a Toulonului mi s-a părut de altfel foarte relaxată. Toulon este un important port militar şi principala bază navală a Franţei la Mediterana. Nu prea are ce arăta turiştilor: un port de agrement pe ale cărui maluri se înşiră restaurante pescăreşti cu preţuri convenabile, câteva biserici baroce şi multe fântâni strategic amplasate în scuaruri umbrite de copaci bătrâni. O importantă comunitate magrebiană locuieşte aici, fapt ce explică proliferarea moscheilor, a magazinelor cu produse textile specifice, precum şi a localurilor cu shaorme şi chebap - o variantă ieftină de a vă „pune burta la cale” în caz că vă decideţi să înnoptaţi aici sau doar să poposiţi pentru a lua masa. Am avut astfel ocazia să cunoaştem câte ceva şi despre oraşele provensale mai puţin „lovite” de turism şi mai liniştite şi să ne tragem un pic sufletul înainte de a „ataca” Riviera Franceză. Dar despre staţiunile de pe Coasta de Azur, despre Nisa şi satele cocoţate pe dealurile de deasupra mării – altă dată.

Deocamdată pun punct aici relatărilor despre Provence, ţinutul câmpurilor de lavandă şi viţei de vie, al unor splendide comori romane şi medievale şi al unor aşezări rurale pitoreşti. «Toujors Provence». Da, şi de această dată titlul lui Peter Mayle este mai mult decât definitoriu pentru starea mea de spirit. «Provence pentru totdeauna». Pentru totdeauna în inima mea.

Merci Provence.

---

VIZUALIZĂRI: 4311 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI