În vizită la casa lui Nică

TIPĂREȘTE

”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la... ”

... la vremurile pe când eram doar un puştan, pe când începeam să descopăr lumea basmelor, a Feţilor Frumoşi şi a Ilenelor Cosânzene, la serile când adormeam înainte ca povestea ce mi se citea să fi ajuns la final şi mai apoi la zilele când de abia aşteptam să plec de la şcoală şi să ajung acasă pentru a mai buchisi pe litere şi silabe câteva rânduri din prima mea carte de citit, nu are cum să nu îmi treacă prin minte şi imaginea marelui nostru povestitor Ion Creangă.

”Şi Doamne, frumos era pe atunci... ”

... pe atunci când poveştile făceau într-adevăr parte din viaţa mea, când parcă la rândul meu trăiam într-un basm unde ştiam că „răul” va sta deoparte iar „binele” va învinge întotdeauna. Pe atunci toate erau bune şi frumoase, trăiam într-o lume doar a mea. Apoi... am mai crescut puţin:).

”Hai mai bine despre copilărie să povestim căci ea singură este veselă şi nevinovată... ”

... da, despre o copilărie în care au existat multe poveşti însă cele scrise de Creangă au fost şi au rămas cele mai de suflet, poate şi datorită faptului că, aşa cum spuneam, prima mea carte pe care am primit-o purta semnătura povestitorului. Mi-aduc şi acum aminte ce grijă am avut de acea carte la care am ţinut atât de mult încât... am dat-o. Eram prin clasa a treia atunci când în şcoala unde învăţam s-a deschis o bibliotecă iar (şi) noi - elevii, a trebuit să contribuim aducând de acasă câte o carte, pe care trebuia să ne scriem numele şi un scurt mesaj. Bineînţeles că mintea mea de copil a considerat că cea mai potrivită carte este exact cea care îmi plăcea cel mai mult.

”Parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie... ”

... când mi-aduc aminte ce entuziasmat eram că puteam oferi şi altcuiva ocazia să descopere poveştile pe care eu le citisem cu atât drag. E drept că după ani şi ani, a apărut şi o mică urmă de regret că nu am păstrat-o însă tot mai mare a rămas satisfacţia că acea carte a trecut poate prin copilăria multora şi a descreţit multe frunţi. Chiar sunt curios dacă mai există şi în ziua de azi iar atunci când voi avea ocazia, am de gând să merg la biblioteca şcolii şi să îmi caut prima mea carte.

”Dar vremea trecea cu amăgeli şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet... ”

... şi uite aşa copilăria a rămas în urmă, anii au trecut rând pe rând şi până la urma am ajuns şi în momentul în care plin de entuziasm am putut trece pragul casei unde a prins viaţă „Nică a lui Ştefan a Petrii”, copilul ale cărui peripeţii le-am citit cu atât drag şi care şi azi mă fascinează.

Acestea fiind spuse, cu rugămintea de a fi scuzat pentru această lungă introducere, voi reveni la subiect.

Pentru început cred că merită a fi menţionate fugitiv şi câteva date ce ţin de istoricul obiectivului de care vorbim. Conform informaţiilor oficiale, în anul 1883 Petre Ciubotarul – bunicul povestitorului, finaliza lucrările la casa care doi ani mai târziu a devenit cadou de nuntă pentru Ştefan şi Smaranda, părinţii lui „Nică”, cel care în această casă avea să vină pe lume în anul 1837 şi să-şi petreacă anii copilăriei.

Mai târziu, după moartea părinţilor povestitorului, casa a fost moştenită de sora mai mică a acestuia, care la rândul ei, neavând copii, a lăsat-o fiicei unei alte surori. În vederea amenajării unui muzeu, această ultimă deţinătoare a imobilului, a donat casa în anul 1944 Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ. Astfel, chiar dacă era donată, tot prin grija a doi dintre copii ultimei proprietare, Casa Memorială a fost deschisă publicului - însă neoficial, până în anul 1951, atunci când a avut loc inaugurarea actualului muzeu.

De-a lungul timpului, construcţia a trecut prin mai multe procese de renovare, reparaţiile păstrându-i însă în cea mai mare parte „autenticul”. Din anul 2004, Casa Memorială este inclusă şi pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ iar în prezent, alături de Cetatea Neamţului (vezi impresii), constituie principalul „patrimoniu” turistic al oraşului Târgu-Neamţ.

Muzeul Memorial „Ion Creangă” este amenajat în fosta casă părintească, localizată în satul natal al marelui povestitor. Defapt, în prezent putem vorbi despre un fost sat, deoarece Humuleşti nu mai este ce-a fost cândva ci a devenit un cartier al oraşului Târgu-Neamţ. Aşa cum poate e şi firesc, principala stradă a acestui cartier amplasat în zona de sud a oraşului, este cea care poartă numele povestitorului şi care „găzduieşte” micul muzeu.

Fie că vorbim despre localizarea pe hartă, fie de acces, coordonatele de care se pot folosi cei care utilizează un aparat GPS, sunt următoarele: 47.197780 / 26.354935.

Indiferent că se vine dinspre Piatra-Neamţ ori dinspre centrul oraşului Târgu-Neamţ, calea de acces este constituită de drumul naţional 15C - ce face legătura între cele două localităţi. Odată ajunşi în cartierul Humuleşti, orientarea se face destul de uşor, intersecţia cu strada „Ion Creangă” fiind marcată cu săgeţi informative turistice. În această intersecţie, pe sensul de deplasare dinspre oraşul reşedinţă de judeţ către Târgu-Neamţ, se face dreapta (ca un alt punct de reper, strada este imediat după o biserică – atenţie că mai este o străduţă şi înainte de biserică) şi după străbaterea unei distanţe care conform indicatoarelor ar fi de 150 de metri (după aprecierile mele, aş zice că totuşi sunt cam 200 – 250 de metri), se ajunge la numărul 8, adresă ce corespunde destinaţiei noastre.

Şi încă ceva: la faţa locului, numărul spaţiilor de parcare este destul de limitat. Practic, acest obiectiv nu beneficiază de o parcare proprie ci se foloseşte cea din faţa restaurantului „La Smărăndiţa” (localizat în imediata apropiere) sau pur şi simplu... marginea străzii. Astfel, în zilele mai aglomerate (în special la sfârşit de săptămână, în sezonul cald) e foarte posibil să apară dificultăţi în a găsi un loc de parcare - e drept că până la urmă, la noi în ţară nu ar fi nimic ieşit din comun, nu-i aşa? :). Şi cu asta, cred că am cam încheiat acest capitol iar în continuare o să încerc să fac o prezentare a acestui obiectiv.

- face parte din Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, casa în care s-a născut povestitorul fiind totodată, aşa cum am mai spus, inclusă şi în lista Monumentelor Istorice ale judeţului. Micul muzeu este compus din casa memorială plus curtea din jurul acesteia. Mai întâi o să vă spun spun câte ceva despre curte.

Imediat cum trecem de poarta din lemn şi ne vedem intraţi în perimetrul delimitat de jur-împrejur de un interesant gard din nuiele, ajungem în faţa casei însă nu a celei care ne interesează ci a... celei de bilete. Atenţia parcă ne este însă concentrată pe un colţ al clădirii albe, ce deja îl zărim în faţă. După formalităţile necesare, mergem mai departe şi păşind uşor pe pietrişul ce acoperă aproape întreaga curte, privim în jur şi ne dăm seama că lucrurile nu sunt lăsate în voia sorţii şi cineva chiar s-a ocupat de ceea ce vedem – curtea e destul de îngrijită iar din loc în loc sunt amplasate băncuţe realizate din buşteni.

Ajungem în zona din faţa casei – am uitat să specific faptul că spre stradă este spatele construcţiei. Aici, spaţiul verde colorat de flori este „tăiat” în două de o scurtă alee ce duce la fântână. Cum... ? Nu tu roată, nu tu hidrofor, nimic de genul... ? :) Nu, doar o simplă şi veche fântână cu cumpănă, aşa cum rar mai vezi în ziua de azi.

Dintr-un colţ al curţii, tot ce mişcă şi ce nu, este parcă vegheat de nimeni altul decât... Ion Creangă. E drept că are chipul cam „împietrit” de trecerea anilor dar... el este. Iar spiritul veşnic tânăr nu se mai satură să privească spre casa natală şi spre curtea părintească. Acum nu mai e agitaţie ca atunci când el, omul, avea doar câţiva anişori, nu mai sunt copii mulţi şi năzdrăvani ci doar câţiva turişti veniţi în vizită la casa lui Nică din poveşti.

Aruncând o privire spre zona din spatele casei, observăm că mai avem şi acolo câte ceva de văzut însă nu ne putem înfrâna curiozitate şi renunţăm la o tură completă de curte în favoarea vizitării casei.

Făcând o imagine de ansamblu, căsuţa ar putea fi caracterizată prin două cuvinte: simplitate şi tradiţie. Pereţii construcţiei sunt realizaţi din bârne de lemn, lutuiţi şi apoi zugrăviţi în alb. Singurul perete fără lutuială este cel ce delimitează spatele casei – aici se pot observa bârnele groase şi învechite de timp, precum şi modul lor de îmbinare. Şi tot aici, pe latura din spate, este şi beciul însă accesul în interior nu este permis vizitatorilor.

De asemenea, din păcate, închisă publicului este şi mica (fostă) bucătărie, alipită de peretele vestic al casei. Acest perete (începând din faţa uşii bucătăriei) precum şi celelalte două - cu excepţia celui din spatele casei, sunt prevăzute şi cu o prispă îngustă din pământ, decorată de ghivece cu flori şi protejată împotriva ploilor de prelungirea acoperişului înalt şi larg, realizat din mai multe straturi de draniţă suprapuse – din câte am înţeles, acoperişul existent în prezent nu este cel (hai să zicem) iniţial şi este cel refăcut în anul 1975, atunci când casa a trecut printr-un amplu proces de restaurare.

Dacă tot a venit vorba de restaurări, poate ar fi bine de menţionat că prima a avut loc cu ocazia sărbătoririi a o sută de ani de la naşterea povestitorului, adică în anul 1937, atunci când Nicolae Iorga a avut şi iniţiativa realizării unei plăci comemorative, ce există şi în ziua de azi amplasată pe peretele estic al casei, numai bine pentru a atrage atenţia imediat după ce s-a intrat în curte.

Interiorul casei este împărţit în trei încăperi: tinda (aşa cum e normal, imediat după ce se trece pragul casei), camera de locuit (din tindă, în dreapta) şi fosta cămară (în continuarea tindei, faţa în faţă cu intrarea în casă). Atât acest din urmă spaţiu cât şi tinda au fost reamenajate şi nu îşi mai păstrează aspectul de odinioară, în prezent găzduind o expoziţie ce cuprinde documente, cărţi poştale, scrisori şi diverse alte manuscrise, fotografii, cărţi şi nu în ultimul rând, cele paisprezece lucrări grafice realizate de plasticianul Eugen Taru, schiţe ce au ilustrat poate una dintre cele mai recunoscute republicări a volumului „Amintiri din copilărie”, ediţie apărută în anul 1959. Toate cele mai sus menţionate, le găsim expuse atât pe pereţii celor două încăperi cât şi în câteva vitrine.

Cel de-al treilea spaţiu expoziţional însă cel care atrage cel mai mult atenţia este camera de locuit. Spre deosebire de cele două încăperi anterior prezentate, unde vizitatorii pot intra fără nici o restricţie, această ultimă cameră are un regim semi-deschis, în sensul în care accesul este permis doar într-un spaţiu limitat, la intrarea în încăpere – pe scurt, camera se poate vedea doar de la uşă. De asemenea, în comparaţie cu celelalte două spaţii, care în urma reamenajării şi-au schimbat aspectul, camera de locuit şi-a păstrat specificul, ilustrând acelaşi interior ţărănesc existent în vremurile copilăriei lui Creangă.

Odată intraţi în cameră, putem vedea laviţa unde se făceau şezătorile (în dreapta şi pe peretele opus intrării), soba şi cuptorul din dotare (în stânga), patul mare şi frumos aranjat cu toate cele necesare (tot în stânga), lada de zestre (la capătul patului), hainele de sărbătoare - întinse pe o culme (deasupra patului), locul de rugăciune unde nu lipsesc câteva icoane vechi şi o candelă, unelte de tors şi de ţesut (cele mari în centrul camerei iar cele mai mici pe laviţă şi pe pat), o măsuţă şi patru scăunele din lemn, ştergarele agăţate deasupra micilor ferestre ale camerei şi nu în ultimul rând, o masă pe care în prezent sunt aşezate o mică statuetă cu bustul povestitorului şi ”ceaslovul” de pe care Nică a învăţat să citească. Din câte ni s-a spus, se pare că nu toate exponatele sunt chiar cele ce au făcut parte din inventarul casei lui Creangă, unele dintre acestea fiind înlocuite cu altele aflate într-o mai bună stare de conservare.

Ar mai fi de adăugat menţiunea că în interior este prezent şi un reprezentant al muzeului, rolul acestei persoane fiind nu doar acela de a supraveghea ci şi cel de a răspunde la întrebările adresate de către vizitatorii obiectivului. Acestea fiind spuse, cred că am cam terminat cu expoziţia interioară aşa că părăsim casa şi ieşim din nou afară.

Continuând plimbarea prin curte, ajungem în spatele casei, unde pe lângă beciul despre care deja am povestit, alipit de casă, există şi un mic şopron, unde sunt expuse câteva unelte agricole.

Tot în zona din spatele casei, există şi o ”Construcţie folosită pentru protecţia instalaţiilor şi obiectelor cu caracter etnografic ale muzeului, transferată temporar în Humuleşti” (conform unui panou informativ), la adăpostul căreia sunt expuse diverse obiecte gospodăreşti vechi, numărul acestora fiind deloc neglijabil. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată şi micuţa grădină ce atrage doritorii de fotografii, în special datorită prezenţei unei vechi căruţe din lemn – din câte am văzut, erau momente în care se aştepta la coadă pentru a face fotografii aici.

Şi cu asta, vizita la Muzeul Memorial ia sfârşit însă nu părăsim curtea înainte de a mai face o scurtă pauză la casa de bilete, de această dată pentru a achiziţiona o mică amintire: un pliant, o ilustrată, un semn de carte, un magnet sau de ce nu, chiar şi o carte.

La data vizitei noastre (presupun că şi în prezent e la fel) muzeul era deschis de marţi până duminică (deci în zilele de luni era închis), astfel: în perioada aprilie – septembrie, între orele 10.00 şi 18.00 iar în perioada octombrie – martie, între orele 09.00 şi 17.00.

Biletele de intrare costau 4 lei pentru adulţi şi 2 lei pentru elevi şi studenţi, aceste tarife fiind aceleaşi şi în cazul grupurilor, detaliu clar specificat la casa de bilete.

Cei care doreau să facă fotografii sau să filmeze erau obligaţi să mai scoată din buzunar încă 10 lei (sau cu puţin noroc, să prindă şi să fructifice rapid şi discret momentul când persoana care supraveghea ieşea să ia o gură de aer:) ). Atenţie însă, căci această taxă era valabilă doar pentru cei care doreau să fotografieze / filmeze în interiorul casei. În curte, fiecare putea să folosească după bunul plac aparatele de imortalizat imagini.

Nici nu ştiu ce ar mai fi de adăugat. Aşa cum am spus în debutul acestui articol, Ion Creangă şi poveştile lui au avut un loc aparte în sufletul meu de copil, aşa că îmi pare bine că am avut ocazia de a reuşi să ajung să văd casa natală a povestitorului, atât de mult pomenită în „Amintirile” sale. Binenţeles că în planurile de viitor e planificată o vizită şi la bojdeucă şi sperăm să ajungem acolo cât mai curând.

Una peste alta, să nu mai lungesc povestea, mie mi-a plăcut foarte mult ce am văzut la faţa locului şi vă recomand să nu ocoliţi acest Muzeu Memorial. Defapt, odată ajunşi acolo veţi constata că puteţi vizita nu doar casa memorială ci şi un alt obiectiv foarte interesant – de obicei, acestea două sunt luate în discuţie „la pachet” însă eu am decis că fiecare dintre ele merită propriu articol aşa că... deja ştiţi despre ce voi povesti data viitoare.

Toate cele bune şi pe curând!

---

VIZUALIZĂRI: 3764 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI