Din troiță în troiță spre Mănăstirea Buluc - Jariștea

TIPĂREȘTE

Am avut parte de o toamnă extrem de frumoasă, care ne-a lăsat să ne bucurăm de culorile bogate și nu ne-a năpădit cu ploi reci și vreme urâtă, deși, mie, mereu mi-a plăcut ceața aia, umedă, din luna noiembrie și vremea rece-umedă, care te pătrunde până la os. Ce vreți, așa-s eu, cu filet pe stânga!

Zilele de-au fost am ajuns, cumva din întâmplare, în Jariștea, o comună aflată lângă Odobești, altfel cunoscută pentru vinul ei. Comună așezată, curățică, oamenii sunt gospodari și de aceea nu le cade mâna să-și țină curată localitatea.

Bine, nu ai ce să vezi în această comună, dacă vii ca turist.

Acuma, fac o paranteză, v-am m-ai spus, obiectivele turistice din Vrancea nu sunt așa, cu dedicație. Nu poți să vii din Baia Mare, ață, să vezi Mausoleul Mărășești sau Teatrul Pastia, din Focșani, pentru că nu se justifică timpul și cheltuielile.

Dar, dacă ajungi în zonă, cu orice fel de treabă, poți profita să vezi ceea ce vă povestesc eu aicea.

Așa și eu, am ajuns în Jariștea, m-am foit ce m-am foit eu pe-acolo și, absolut din întâmplare, am văzut un indicator :”Spre Mănăstirea Buluc ”.

Nu auzisem de această mănăstire dar mi s-a părut cumva amuzant numele ei și, pentru că așteptam pe cineva, am deschis net-ul, de pe telefon și m-am uitat să văd ce e cu acest așezământ monahal.

Până la urmă l-am întrebat pe cel pe care-l așteptam, când a venit, dacă merită o vizită la această mănăstire. ”Sigur că da, e frumos acolo. Iar drumul nu este greu, mergi până la prima troiță, după care faci la stânga, mergi iarăși, înainte, dai de a doua troiță, faci iarăși stânga, pe urmă dai de drum de pământ și, după ce treci de trei troițe, ai ajuns!”

Așa m-am hotărât să-mi rup vreo 2 litri de motorină din rezervorul Fordului meu, ca să văd mănăstirea la care trebuia s-ajung pe drumul marcat de troițe.

Din centrul comunei Jariștea, pe lângă Postul de poliție, se face un drum, în dreapta, pe care mergi, numai înainte, vreo 7-800 de metri, după care, așa cum mi s-a spus, am dat de prima troiță. Faci stânga, treci un pod și mergi, iarăși, înainte, prin satul Pădureni. Drumul este asfaltat dar se urcă binișor. După vreo 3 km, dai de o a doua troiță și faci din nou, la răscrucea de apare, stânga. Pe urmă, e simplu, drumul se îngustează, dar tot asfaltat rămâne. Acuma se urcă serios dar ești mai mult atent la oamenii care lucrează, în fața caselor, la șanțul de la drum, unde-și fac podețe. Treabă gospodărească, făcută bine și atent, dar, pentru că drumul e îngust iar ei întind tot felul de scânduri și scule pe drum, vrei să nu faci vreun pocinog.

Apoi, se iese din sat, direct în drum de pământ, dar încă bun, nu l-au stricat ploile. Pădurea nu e pustie de frunze, așa că mă bucur de culorile calde care se zăresc. Merg așa, vreo 5 minute. Mă întâlnesc cu o căruță, în care se află doi oameni. Opresc, dau binețe și-i întreb, prin geamul lăsat al mașinii, dacă merg bine spre mănăstire, ăla-i drumul? . ”Da, taică, ăsta-i drumul, te iei după troițe și ajungi!” îmi răspunde cel de pe capra căruței.

Dau și eu bice motorului, merg cu grijă să nu le ridic colbu-n cap ălora de-s în căruță. Într-adevăr, văd o primă troiță, pe partea dreaptă a drumului, înaltă, din lemn.

Aș vrea să vă explic cultura troițelor dar uite că nu prea o știu. Oricum, mă închin când trec pe lângă ea și mă gândesc că cineva a ostenit făcând-o și a sperat că cei de după el îi vor aprecia munca.

De aici, drumul se hurducăie, coboară abrupt și urcă la fel. În față se vede pădurea și, chiar înainte de a intra în ea, pe partea stângă, cealaltă, ultima troiță de până-n mănăstire. Ba, cineva a pus, în poala pădurii și o masă cu bănci, din trunchiuri de lemn, spre odihnă, celor care vor să stea câteva minute și să respire aerul calm al locului.

Ne aflăm în Pădurea Merei, de pe Dealul Șarba, exact, ca și vinul ajuns subiect de mândrie vrânceană : un vin ușor, demisec, un vin de vară, de sorbit, răcit cât să brumeze paharul, alene, atunci când se stă la un pahar de vorbă.

Se intră în pădure și, după câteva minute, printre copaci, se zărește sclipirea turlei bisericii, semn că ne-apropiem.

Am ajuns la poarta Schitului, o poartă înaltă, mare. Parchez în lateral și intru în mănăstire. Drumul urcă, într-o molcomă curbă și, când trecem de acel cot se vede clopotnița mănăstirii și, lângă ea, o altă troiță.

Curtea este largă și aerisită: de-o parte și de alta sunt chiliile măicuțelor (Mănăstirea Buluc este obște de maici) iar în fundal se vede vechea biserică, din lemn, a schitului.

Mănăstirea a fost ridicată cu ajutorul unui boier local, Ioan Caragea, iar biserica a fost sfințită la 1679. Se spune că, un pic mai târziu, Ioan Caragea s-a călugărit, luând numele de Isaia Caragea.

Întrucât mănăstirea a fost întemeiată în apropierea unor localități cu putere financiară, Jariștea și Vărsătura, în locul respectiv, între anii 1922-1928 s-a construit o biserică din piatră și zidărie, pe care o s-o vedeți într-o poză. Din păcate, la cutremurul din 1940 această biserică s-a dărâmat.

La fel ca mai toate lăcașurile monahale, în perioada comunistă și acesta a fost închis, deși se mai țineau slujbe de hramul bisericii: Sfânta Treime, Schimbarea la față, de către preoții din parohia Vărsătura.

După 1991 schitul a fost redeschis, ca mănăstire de maici.

Aceste date le puteți afla, fie de pe siteurile de specialitate, fie de pe la oamenii locului.

Cert este că mănăstirea este mică și curată. Și acum mai erau flori colorate, de toamnă iar iarba era verde.

Am intrat în biserica mică- mică, din lemn. Este o clădire după sufletul meu, dragostea și credința față de Dumnezeu nu se măsoară în mp de tencuială și lungimea barelor de inox.

După cum v-am spus, lăcașul impresionează prin modestie și curățenie și prin liniștea de început de lume. Și prin pădurea care înconjură schitul, parcă asigurându-i eternitatea.

Zic așa: nu merită să veniți de la nu știu câți km pentru acest schit, chiar dacă ați sta în județul Vrancea. Dar, dacă ați ajuns în Jariștea, faceți efortul și urcați până aici, o să vedeți că merită.

Am ieșit din curtea mănăstirii și, aproape imediat lângă ea, m-am întâlnit cu căruța în care erau cei de la care cerusem lămuriri în privința drumului. Am trecut pe lângă ei și-am salutat, iarăși, cu un ”Doamne-ajută, tătaie!”. ”Mergi cu Domnul, taică, mergi cu Domnul!”. Și, nu știu de ce, chiar m-am simțit liniștit. Am aruncat o ultimă uitătură spre Schit. În poartă, căruța oprise iar cei din ea, coborâseră și se închinau, cuviincios. Locul degaja atâta liniște încât chiar poți înțelege pe cei care, saturați de atâta stres, se retrag la mănăstire!

Eu am plecat, înapoi, spre Focșani, știind că drumul îmi va fi vegheat de troițe.

---

VIZUALIZĂRI: 2039 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI