Reîntoarcere la prima iubire - Valea Prahovei!

TIPĂREȘTE

După anul 2000 sejururile pe timp de vară pe care le-am petrecut pe Valea Prahovei, zona de munte pe care am frecventat-o cel mai mult în copilărie şi adolescenţă, le pot număra pe degetele unei singuri mâini, chiar dacă am tranzitat-o în zeci de rânduri (de multe ori neavând încotro!) în acest interval – după 2008 am rărit chiar şi vacanţele la ski din această zonă, preferând staţiunea Păltiniş de lângă Sibiu, unde am îmbinat utilul cu plăcutul, având ceva neamuri în zonă!

Motivul principal e unul foarte simplu – aglomeraţia! Aglomeraţie pe şosele şi străzi, în parcări, în hoteluri şi pensiuni, în campinguri, la telecabine, telegondole, telescaune şi teleskiuri, pe pârtie, în restaurante, magazine, pieţe şi buticuri, la obiectivele de vizitat, pe drumurile şi cărările de munte, la cabanele de aici etc. La aceasta s-au adăugat mizeria din anumite locuri, kitschurile şi fiţele, lucruri care ne-au făcut să ne orientăm spre alte zone, mai liniştite, ale frumoasei noastre ţări!

Pe lângă acest motiv a contribuit din plin şi faptul că n-am reuşit să le insuflu copiilor mei pasiunea pentru drumeţiile clasice (m-au învins calculatoarele!), cele cu rucsacul în spinare, atât de dragi mie în tinereţe şi pentru care Valea Prahovei e arealul cu cele mai multe şi dense trasee din ţara noastră, aşa că am rămas, din această perioadă (ultimii 15 ani!), doar cu amintirea câtorva ,,plimbări’’ în Parcul Natural Bucegi (inclusiv la Crucea Eroilor de pe Caraiman) plus obişnuitele vacanţe la ski, de regulă în Predeal şi, mai rar, în Azuga.

Cazare în Buşteni – staţiunea montană a copilăriei mele!

Şi totuşi, în ultimul timp, pe fondul unor review-uri favorabile despre modernizarea unor obiective din această zonă (Transbucegi, Canionul 7 Scări, Mănăstirea Caraiman), coroborat cu... creşterea nepoţilor (material proaspăt, uşor de prelucrat! :)) ), am decis să ne răcorim puţin după jumătatea lunii august pe Valea Prahovei, mai exact în Buşteni, o staţiune emblematică pt această zonă, cu o privelişte extraordinară asupra siluetelor golaşe, dar impunătoare, ale Caraimanului şi Coştilei, o staţiune „muncitorească’’ foarte dragă mie încă din copilărie, în detrimentul suratelor mai „cosmopolite’’, Sinaia şi Predeal!

Aşa că, într-o zi de miercuri 20.08.2014, am încărcat în maşină, pe lângă bagaje, două „elemente gălăgioase’’, luate ,,pe semnătură’’ (mare risc!), iar două ore şi jumătate mai târziu (graţie A3 şi unui DN1 aerisit la acea dată!), serveam masa de prânz la pensiunea Casa Maria din cartierul Valea Albă, gazda noastră timp de 5 zile şi unde ne-am simţit foarte bine!

Reîntâlnire cu Valea Cerbului – mai degrabă o dezamăgire!

După ce am servit masa şi am despachetat bagajele, jumătatea-mi şi brotăcelul cel mic s-au băgat la somn, iar eu şi cu cel mare am purces la un tur de recunoaştere cu maşina, mai întâi la Fun Park-ul de la baza pârtiei Kalinderu (pe care-l ştiam de anul trecut, când am fost cazaţi pt o noapte la pensiunea D&D), apoi pe Valea Cerbului până la cabana Gura Diham, pt a revedea locurile unde ne instalam corturile în tinereţe, unde făceam grătare, jucam fotbal şi volei, făceam plajă şi chiar baie în pârâul rece ca gheaţa, locuri din care plecam în drumeţii spre cabanele Poiana Izvoarelor, Diham, Mălăieşti, Forban şi chiar Pârâul Rece şi unde reveneam seara rupţi de oboseală dar încântaţi de ce văzusem!

Ce am găsit aici? În primul rând acelaşi drum pietruit, generator de mult praf pe vreme însorită – norocul nostru a fost faptul că plouase de curând şi am luat înjurături mai puţine din partea celor care mergeau pe jos! În al doilea rând foarte multe corturi de toate felurile, rulote, locuinţe improvizate din prelate, folii şi chiar tablă, unele delimitate între ele cu gărduleţe de nuiele şi sârme, bucătării de campanie, grătare, tomberoane de gunoi, toalete ecologice etc, toate acestea oferind o imagine jalnică a unui mod de trai în mijlocul naturii – am înţeles că majoritatea acestor oameni vin aici primăvara şi pleacă toamna târziu, scutind astfel sume importante la întreţinere!

Am parcat la cabana Gura Diham, am traversat pârâul Valea Cerbului, am făcut o plimbare prin pădure, o vizită pe la magazinele de suveniruri pline de kitsch-uri şi chinezării, după care am luat de la pensiune restul familiei şi am petrecut seara la un grătar la Casa Frasin, unde erau cazaţi de vreo două zile nişte prieteni apropiaţi!

Excursie în Parcul Natural Bucegi

A doua zi am alocat-o unei plimbări cu maşina în Parcul Natural Bucegi, unde am luat contact cu şoseaua Transbucegi, asfaltată până aproape de cabana Piatra Arsă (de aici se pleacă spre Babele pe un drum de munte pe care accesul auto este interzis!), ne-am întors prin Şaua Dichiu, am revăzut lacul Bolboci, l-am ocolit prin dreapta, pe drumul asfaltat, ne-am plimbat prin turbăria Lăptici, am servit masa la hotel Peştera, am vizitat Schitul şi Peştera Ialomicioara (care se moderniza!), după care am oprit preţ de vreo câteva ore pe platoul de la Padina, unde am petrecut o după-amiază frumoasă în mijlocul naturii, împreună cu prietenii noştri! Ne-am întors pe partea vestică a lacului Bolboci, care este neasfaltată, am oprit la Cheile Tătarului şi cabana Bolboci, după care am plecat spre Buşteni pe o ploaie mocănească. Seara am servit cina la pensiunea Casa Maria şi i-am primit pe prietenii noştri, care ne-au întors vizita din seara precedentă!

Cascada Urlătoarea. După-amiază pe Valea Cerbului şi seară în centrul staţiunii!

Ziua a 3-a am alocat-o în totalitate Buşteniului: dimineaţa am plecat cu maşina spre telecabina de lângă hotelul Silva, am găsit cu greu un loc de parcare, după care am plecat spre cascada Urlătoarea, iniţial în patru, dar, la bifurcaţia de pe Valea Jepilor cu poteca ce duce spre cascadă, soţia mea şi nepoţelul cel mic au abandonat, descurajaţi de traseul puţin mai dificil de la început dar şi de noroiul de pe potecă, datorat ploii din seara precedentă! Aşa că am continuat plimbarea spre cascadă împreună cu nepotul cel mare, obiectiv la care am ajuns în cca 40 de minute, ne-am bucurat de frumuseţea zgomotoasei cascade timp de vreo 20 de minute după care ne-am întors la parcare în aproximativ 25 de minute.

În jurul orei 13.00 am „pescuit’’ de la gară încă doi membri ai familiei şi am plecat pe Valea Cerbului pt a servi masa la cabana Gura Diham, într-un cadru natural de excepţie – grădina de vară a cabanei, o surpriză plăcută pt toţi membri familiei! Păcat de amplasament, deoarece mâncarea şi servirea au lăsat de dorit – un ospătar bătrân neîndemânatic (cât pe ce să verse o ciorbă pe noi iar vreoo două chifle le-a dat pe jos!), doi picoli (băiat şi fată) aerieni, o ciorbă de pui a-la-grec acră, o socată făcută de ei cu un miros dubios iar tigaia măcelărească mediocră! Foarte bune ciorba de fasole în coajă de pâine, ciorba de burtă, ceafa de porc şi bulzul!

După o scurtă şedinţă de cumpărături la magazinele de lângă cabană, am oprit într-o poiană mai largă de la jumătatea văii, unde am avut două reprize de fotbal şi una de volei, urmate de un picnic cu kurtos-kalacs, fructe şi ceva de ronţăit iar spre seară, când au început să sfârâie grătarele vecinilor ne-am luat tălpăşiţa spre pensiune, ne-am îmbăiat şi schimbat şi am plecat în centru staţiunii.

Centrul Buşteniului, văzut seara, m-a surprins în mod plăcut: curăţenie, spaţii verzi şi flori bine întreţinute, iluminat din belşug, trafic fluidizat datorat pasarelei pietonale, locuri de parcare suficiente, o primărie drăguţă în stil tradiţional, locuri de joacă pt copii, băncuţe peste tot, clădiri îngrijite etc. Cârcotaş cum sunt am găsit şi o verigă slabă – oferta de a servi masa e cam slăbuţă!

Iniţial am vrut să servim masa la Irish House dar era aproape plin şi se fuma „la greu’’, ceea ce nu-i tocmai indicat pt copii, aşa că ne-am orientat spre restaurantul „Dor de munte’’, unde am servit câteva pizza foarte bune, o lasagna mediocră, un vin cam slăbuţ iar servirea nu ne-a dat pe spate - am aşteptat cam mult comenzile chiar dacă nu erau mulţi clienţi iar timp de vreo 10 minute nu ne-a băgat nimeni în seamă!

Cu telecabina la Babele, plimbare pe Platoul Bucegilor. Mănăstirea Caraiman

A 4-a zi a picat sâmbăta iar noii veniţi au insistat să urce cu telecabina la Babele, în ciuda faptului că eram avizaţi asupra riscului de a sta la coadă chiar şi câteva ore pt a urca sus, fiind weekend de august, în plin sezon – norocul nostru a fost faptul că se anunţa o atmosferă mohorâtă, era o ceaţă densă, astfel că nu am găsit foarte mulţi turişti amatori de a urca cu telecabina iar câţiva din cei existenţi au fost convinşi de către ,,piraţii’’ cu maşini off-road să meargă pe platou contra unei sume de 80 lei/pers (preţul unui bilet cu telecabina era de 70 lei/adl).

După cca o jumătate de oră eram deja ,,îmbarcaţi” în telecabină şi am început să urcăm cu inima strânsă că sus o să fie vreme şi mai urâtă şi cu regretul de a nu admira peisajul superb al Jepilor Mici dar, după vreo câteva minute am asistat la o adevărată minune – ceaţa s-a rarefiat, soarele şi-a făcut simţită prezenţa tot mai puternic, telecabina s-a ridicat practic deasupra norilor oferindu-ne privelişti senzaţionale! Am rămas pe platou circa două ore, am admirat Babele şi Sfinxul, am servit kurtos- kalacs, porumb fiert şi zmeură de la vânzătorii ambulanţi, iar eu cu nepoţelul cel mare (partenerul meu de drumeţii!) am făcut o vizită până la Salvamont Buşteni unde ne-am întreţinut la un ceai fierbinte, timp de vreo 20 de minute, cu un salvamontist nevorbit de ceva vreme, dornic de conversaţie pe marginea muntelui – avea şi ce să ne spună!

Între timp ceaţa punea stăpânire treptat-treptat şi pe crestele munţilor astfel că peisajele superbe pe care le admirasem până atunci au început să dispară astfel că am hotărât să ne întoarcem în Buşteni unde (sâc!) era un soare generos care te îndemna la vizitat, ceea ce am şi făcut – am mers la Mănăstirea Caraiman, aşezată într-un decor idilic la poalele muntelui cu acelaşi nume, fiind, în opinia mea, lăcaşul de cult cu cea mai frumoasă poziţionare din ţara noastră (pe locul doi aş plasa în acest top neoficial Mănăstirea Râmetea din Apuseni); de această vizită s-au bucurat din plin şi copiii, care au găsit aici o adevărată minigrădină zoologică!

Masa de prânz am servit-o la restaurantul Liziera din cartierul Valea Albă, aproape de pârtia Kalinderu, lăngă o parcare imensă, un restaurant cu o grădină de vară superbă, cu multă verdeaţă, unde am servit mâncare de calitate, singurul inconvenient fiind timpul prea mare dintre ciorbe şi felul doi (cca 40 de minute!) şi faptul că avea un singur ospătar.

După prânz am sacrificat vizita la Castelul Cantacuzino în detrimentul unei ore de distracţie în Fun-Park-ul de la poalele pârtiei Kalinderu unde ne-am ,,dat” în nişte maşinuţe gen carusel foarte distractive chiar şi pt adulţi – o tură costă 5 lei iar copiii peste 5 ani plătesc bilet întreg şi se pot da singuri. Seara am servit cina la pensiunea Casa Maria, gazda noastră aflată în apropiere de pârtie.

Canionul 7 Scări

În momentul în care am hotărât să mergem pe Valea Prahovei am stabilit o listă cu locurile ,,must see” din această zonă şi, în mod paradoxal, pe primele două locuri au fost obiective care nu se află în acest areal – şoseaua Transbucegi, pe care se intră de pe şoseaua DN71 Sinaia – Târgovişte, la vreo 8 km de prima localitate şi Canionul 7 Scări, aflat mai degrabă pe Valea Timişului, cu plecarea pe traseu de lângă cabana Dâmbul Morii din Timişul de Jos. Aceste 2 obiective merită cu prisosinţă review-uri separate (au făcut-o deja alţi colegi de pe AFA foarte bine, impresiile lui @urjanclaudiu de la sfârşitul anului trecut despre canion fiind factorul hotărâtor în decizia de a vizita acest obiectiv!), aşa că mă limitez la a vă spune că drumeţia la Canionul 7 Scări şi escaladarea acestuia au fost cele mai frumoase amintiri din acest sejur – nu acelaşi lucru poate să spună şi piticul nostru de 4 ani căruia salvamontistul de serviciu nu i-a permis escaladarea canionului, în mod logic aş spune!

După această frumoasă drumeţie am oprit să servim masa la unul dintre restaurantele noastre preferate de pe Valea Prahovei – restaurantul Vânătorul din Predeal, unde am avut parte de un adevărat festin culinar bazat pe specialităţi de vânat! Ajunşi la pensiune ne-am odihnit şi relaxat după această zi solicitantă, ratând şi de această dată vizita şi masa de seară de la Castelul Cantacuzino, singurul obiectiv propus pt acest sejur pe care nu l-am vizitat!

În ultima zi după mic dejun şi făcut bagaje, ne luăm rămas bun de la gazda noastră şi ne îndreptăm (ironia sorţii!) cu ceva treburi spre Sibiu, o zonă pt care am „trădat” de multe ori Valea Prahovei, prima mea iubire! Poate pe nedrept!

---

VIZUALIZĂRI: 2250 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI