Mica evadare de weekend

TIPĂREȘTE

Pe la inceputul lui februarie am zis ca hai sa mai profitam putin de zapada si sa mergem pana la Semenic pentru o scurta repriza de schi. De fapt, mai demult vroiam sa mergem insa am tot asteptat un weekend mai liber si atunci s-a nimerit.

Intr-o vineri am dat un telefon sa ma interesez de starea vremii, sa fiu sigur ca este zapada si dupa ce am primit aviz favorabil am zis ca gata, mergem. Vazand pe internet abundenta de pensiuni din zona Valiug-Semenic am zis ca nu e cazul sa rezervam camera in prealabil pentru ca o sa gasim acolo cu siguranta. Si cu toate ca sotia este foarte precauta din acest punct de vedere si de obicei nu mergem nicaieri fara rezervare in prealabil, pana la urma am convins-o. Asa ca sambata dimineata pe la ora 9 am plecat spre Semenic (via Resita) fara sa avem nimic rezervat. Drumul destul de bun, din Timisoara se face vreo 2 ore pana la Resita iar de acolo incepe un urcush cu serpentine de vreo 25 km pe un drum semiforestier dar ok dealtfel, fara gropi, pentru care insa este obligatoriu sa ai cauciucuri de iarna. Ba chiar pe unii i-am vazut chinuindu-se si cu lanturi, nu stiu daca aveau sau nu cauciucuri de iarna, noi din fericire am iesit din prima fara sa fie nevoie sa montam lanturile. Cu toate ca in Timisoara la plecare erau vreo 8 grade si zapada aproape deloc, odata ajunsi acolo temperatura scadea pe masura ce urcam, asa ca sus in statiune nu cred ca a trecut peste 1-2 grade cu plus.

Ajunsi sus, o gramada de masini. Cu greu am reusit sa gasim un loc de parcare undeva pe marginea drumului, asta dupa ce am dat o tura pana sus, dar chiar acolo nu erau locuri (drumu se infunda chiar la partie), asa ca am intors si am coborat inapoi cateva sute de metri pana cand am gasit un loc de parcare. Am lasat masina apoi am luat-o pe jos sa cautam cazare. Totul ocupat la capacitate maxima. Ba chiar la un moment dat am fost pusi si intr-o situatie destul de penibila: dupa ce umblasem pe jos vreo ora pe drumurile alea inzapezite, am ajuns la un moment dat la o cabana si intrand nestingherit sa intreb daca au locuri libere vad ca oamenii dinauntru se uita putin ciudat la mine. Inauntru liniste, erau vreo trei-patru persoane, eu ma uit mai bine, vad o masa, un pat, o soba si dupa cateva secunde de tacere stanjenitoare, cand de fapt mi-am dat si eu seama despre ce este vorba, o femeie imi zice „aici e casa particulara, nu se inchiriaza camere”. „Ah, scuze” si ies afara repede nestiind pe unde sa scot camasa si cum sa scap mai repede din momentul nasol in care singur m-am bagat. Am inceput sa coboram inapoi spre masina cu gandul sa scot schiurile din masina, sa ma dau putin dupa care sa plecam inapoi spre Timisoara, cand in geamul unui Renault Megane vad o coala A4 pe care scria OFER CAZARE si dedesubt era un numar de telefon, fara alte detalii suplimentare. „Hai sa ne incercam norocul, de pierdut nu avem nimic”. Sun si imi raspunde un baiat destul de tanar. Mai aveti camere? Mai avem. Cate doriti? Una, o noapte. Ok, sunt chiar aici in cladirea din spatele Hotelului Dusan si fiul (hotel pe la care desigur fusesem sa intrebam de cazare fara nici un sort de izbanda insa). Ne intalnim cu baiatul in fata cladirii, urcam si ne duce intr-o camera pe la etajul 4. Camera OK, nimic de obiectat, dar totusi parca prea personalizata. Mergem pe la baie, vedem cateva lucruri personale. Mai dosite cat de cat, dar acolo erau. Dulapul din hol pregatit oarescum pentru oaspeti dar nu in totalitate, in compartimentul de sus (care se accesa prin deschiderea a doua usite separate) mai erau si acolo cateva lucruri personale. Hm... in momentul ala ne-a picat fisa: baiatul se pare ca era administratorul cabanei respective si ca sa faca si el un leu isi inchiria camera si dormea pe unde apuca. Din cate am inteles avea ceva prieteni cazati in aceeasi cabana si mai mult statea pe la aia. Dar ce sa mai comentam, am verificat lucrul cel mai important: asternuturile. Miroseau OK, nu pareau folosite, asa cam zis ca let’s do it. I-am dat vreo 150 lei (cam asta este tariful pentru cazare in zona) si ne-am decis sa ramanem peste noapte. Am mers la masina si ne-am adus bagajele si schiurile, si imediat am fugit la partie sa mai prind telescaunul. Din pacate era deja oprit (cu toate ca era abia aprox ora 16: 00) dar tot nu m-am putut abtine: am facut o coborare pana la baza partiei dupa care va dati seama ce distractie a urmat: vreo 20-30 de minute de urcare inapoi sus, cu schiurile in spate si claparii in picoare. A doua ora nu m-am mai incumetat. Intre timp se inserase si zona se aerisise rau de tot, asa ca am mers si mi-am adus masina in parcare la „Dusan si fiul. Am mers inapoi in camera si ne-am odihnit putin (aveam si TV satelit – Dolce), iar pe seara am coborat la restaurantul hotelului. Nu la al hotelului nostru pentru ca noi stateam intr-o cladire tip bloc, fara alte facilitati, ci la acelsi „Dusan si Fiul” unde am luat o cina copioasa si am baut cate ceva. (am mancat niste spaghete quattro formagi traznet - degeaba tot manc de atunci prin Timisoara ca nu mai gasesc ca acolo). Au restaurantul destul de pus la punct. Gatesc tot ce scrie in meniu (stiu ca in mod normal asta nu este un punct forte, dar la noi in tara am avut experiente neplacute din acest pdv astfel ca pentru mine conteaza). Bine, arata mai degraba ca o sala de mese de pe vremuri, dar te mai uiti? ! In varful muntelui te bucuri sa gasesti o mancare calda comestibila. De asemenea si referitor la cazare hotelul parea in regula. Nu am reusit sa ajung prin camere insa din ce am vazut pe holuri sau la receptie toate pareau la locul lor. Receptionerele erau pe faza, femeile de serviciu tocmai adunasera din cate mi-am dat seama lenjeria de pat din cateva camere si o duceau la spalat. Mi-a lasat o impresie buna, dar atentie, din afara. Nu inseamna ca recomand pentru ca in camere chiar nu stiu care este situatia. Tot cei de la „Dusan si fiul” au de inchiriat atat ATV-uri cat si snowmobile (sau snowmobil-uri? ! ? ! ). Am vrut sa ne inchiriem si noi unul sa ne plimbam putin pe acolo dar nu s-a putut in acel moment din cauza ca temperatura crescuse putin fata de cea obisnuita si zapada se inmuiase, astfel ca cei care le inchiriau erau foarte precauti in acest sens pentru ca exista riscul sa ramai „scufundat” in zapada cu tot cu ele si de aici alte complicatii.

A doua zi de dimineata (sau ma rog, nu tocmai din cauza vinului din seara dinainte) am mers la partie si i-am dat bataie. O urcarea cu ski-liftul era vreo 3-4 lei asa ca pot spune ca pretul era accesibil si m-am dat pana am obosit. Partia nu tocmai lunga, dar safisfacatoare daca nu esti foarte pretentios, ajunge pentru o oboseala de cateva ore. Am avut noroc pentru ca zapada era de cateva zeci de centimetri deci n-am avut treaba cu eventualele colturi de piatra care isi mai scot capul la iveala in unele ierni mai zgarcite. Pe la jumate partia este si un fel de chiosc (bine, nu chiar pe partie, putin mai in lateral) unde se vinde vin fiert iar mai incoace, cum vii de la partie spre hotel Dusan mai sunt ceva buticuri de unde poti sa iti iei un hotdog, un kurtos colac sau ceva de baut. Cu toate acestea, statiunea este intr-o stare destul de precara, am vazut foarte multe cabanute si chiar hoteluri mari care erau inchise, cu geamuri sparte si cu paianjeni, cu zapada de 1 m in fatza usilor ferecate. Doar hotelul „Dusan si fiul” mai tinea stacheta sus cat de cat.

La plecare ne-am zis „uite, ce aproape de Timisoara, o sa mai venim pe aici, e super pentru o iesire de weekend” insa de atunci nu am reusit sa ne mai facem timp. Speram ca macar in iarna asta sa mai ajungem pe acolo (dar cu rezervare de camera in prealabil, nu la intamplare) intr-un weekend in care o sa simtim nevoia de a parasi pentru 2-3 zile atmosfera agitata a orasului. Ceea ce va doresc si dumneavoastra!

Toate bune!

---

VIZUALIZĂRI: 4244 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI