Veliko Tarnovo, dragoste veche! Review inutil si sentimental :)

TIPĂREȘTE

Despre Veliko Tarnovo s-a scris mult pe AFA; informatii de tot felul sunt deja prezente in articolele precedente. Cu toate astea voi scrie si eu, doar de placerea de-a scrie si de a rememora doua zile frumoase de septembrie. Si ca motiv pentru a incarca fotografii. Asadar articolul care urmeaza nu are pretentia de a fi unul util, nu aduce nimic nou legat de istoria ori geografia locului, nu ofera date concrete despre obiective turistice, nici tipsuri, nici recomandari de genul “asa da”, “asa nu”… M-am simtit datoare sa spun toate astea de la inceput, sa nu-si osteneasca cineva vederea citind 3 pagini de baliverne, iar la final sa ma bodoganeasca pentru timpul pierdut, ca nu-i benefic nici pentru unul, nici pentru altul :)

Am fost pentru prima data in Veliko Tranovo cand aveam 15 ani, cu ”scoala”, in prima mea excursie in strainatate, in Bulgaria - tara vecina si prietena, printre putinele destinatii din afara RSR unde se puteau organiza excursii scolare acum 30 de ani. Nu stiu cat a costat, nu stiu prea bine nici pe unde am fost, ori ce-am vazut, caci ceea ce se petrecea in interiorul autocarului mi se parea mai interesant la vremea aceea decat ce era pe-afara :) dar am ramas fara grai in fata caselor cocotate una peste alta in Veliko Tarnovo. Era ceva ce nu mai intalnisem pana atunci si imaginea lor in lumina asfintitului mi-a ramas intiparita in minte, era cel mai frumos loc pe il vazusem, cu totul diferit de cartierele cu blocuri comuniste si case de periferie cu care eram obisnuita. Desi de atunci am avut numeroase ocazii sa vad stiluri asemanatoare de arhitectura in Italia si in Grecia, mereu mi-am amintit cu drag de oraselul acela si mi-am dorit sa il revad odata si odata. Si iata ca anul acesta ne-am reintalnit, frematand de emotie si nerabdare, eu cel putin…

Am ajuns in oras pe la pranz. Am intrat dinspre vest, venind dinspre Sofia si am inaintat in interiorul lui pana cand, dupa ce am lasat in stanga cladirea Teatrului, ochiometrul ne-a asigurat ca am ajuns in orasul vechi, apoi am parcat unde am putut (prin spatele Postei) si am coborat sa vad pe ce strada suntem, sa ma orientez putin. Sotul e pilotul, eu sunt copilotul si translatorul in si din diverse limbi straine (bineinteles nu si bulgara) asa ca el a ramas in masina linistit, asteptand sa-mi fac si eu numarul. In cateva minute am fost inapoi cu informatiile in dinti si l-am luat cu mine, per pedes de data asta, caci hotelul (Family Hotel Anhea) era la cativa pasi, pe o strada paralela. Ne-am lamurit imediat cu d-ra de la receptie despre ce si cum avem fiecare de facut, eu am ramas sa iau cheia, consortul a plecat sa ia masina si sa o aduca in parcarea din spatele hotelului, conform indicatiilor. In 10 minute erau terminate formalitatile si masina era in parcare, asa ca am iesit la plimbare, dornici sa dam ochii cu panorama orasului, care panorama nu se vede de pe strada Nezavisimost, unde ne aflam.

Am luat-o la pas in sus pe strada, cu ochii la vitrine – unele de magazine, altele de restaurante – si pandind vreo “spartura” in zidul de case, doar-doar ‘om ajunge sa zarim cate ceva. Un restaurant a carui terasa beneficia de panorama spre rau ne-a oferit primele privelisti, apoi am descoperit un rand de scari ce coborau catre o bisericuta si de acolo am intrat pe stradute marunte si extrem de pitoresti, intre care si General Gurko. Deodata lumea moderna a disparut si ne-am trezit aruncati in timp cu cateva sute de ani in urma… Ulitele pietruite erau pe alocuri atat de stramte incat cu mainile intinse in lateral cred ca as fi atins zidurile de-o parte si de alta. Lemne taiate si stivuite frumos strajuiau portile caselor. Pisici lenese stateau intinse la soare ici si colo pe cate o piatra, muscate rosii se revarsau din cate o glastra. Intr-un balcon suspendat desupra peisajului o batranica insira rufe, iar in fata noastra un mos garbovit urca agale, cu mainie la spate. Din peretii caselor din deal curgeau din loc in loc izvoare din care unii localnici luau apa, dar nu pentru baut, ci pentru alte utilizari, din cate am aflat ulterior. Din cand in cand in stanga noastra se deschidea privelistea asupra raului Yantra. Monumentul inchinat celor patru tari bulgari parea tot mai aproape, dar inca ne despartea de el apa verzuie si pantele impadurile ce o flancheaza.

Este un singur pod pietonal pe care se poate ajunge la monument din aceasta parte a orasului si am gasit destul de tarziu “intrarea” pe el, pentru ca n-am avut cu noi nici o harta si am mers la intamplare si fara graba, orientandu-ne dupa ce vedeam in fata ochilor. La finalul strazii General Gurko am revenit cu parere de rau la “civilizatie”, adica masini, asfalt, betoane, graffiti si tot tacamul.

Cand am traversat podul peste Yantra, soarele dadea sa apuna, asa ca am ocolit pe langa barul infipt in coasta Muzeului de Arta Contemporata (cel putin ciudata asocierea asta bar-muzeu de arta) si ne-am asezat pe o banca in spatele acestuia, sa privim cateva minute orasul cu fatadele poleite in acel moment in nuante calde de roz-auriu. Zgomotul facut de camioanele ce treceau “pe sub noi” ne-a determinat sa aruncam o privire si catre tunelul din fata si soseaua care, venind dinspre sud strabate dealul I si intra apoi in dealul II spre nord, sosea destinata celor grabiti sa traverseze orasul fara sa mai aiba de-a face cu frumusetile lui.

Ne-am continuat o vreme plimbarea prin parcul de pe “insula” si am baut apa de la un izvor, dupa ce ne-am asigurat ca este potabila. Monumentul e impresionant vazut de departe, dar cand sa ma impresioneze si de aproape sandalele uneia dintre fete au cedat, una psihic si alta fizic, asa ca mi-a pierit cheful de culturalizare cand am vazut copilul descult. M-am asezat urgent pe o bordura langa muzeu, am scos din poseta multifunctionala acul si ata si m-am pus pe cusut. Am manufacturat vreo 10 minute, dupa care am returnat fetei incaltarile, una cusuta intru reparare si cealalta deasemenea cusuta, intru consolidare si evitarea ruperii ulterioare, foarte probabile in opinia mea.

Ne-am ridicat cu greu, caci oboseala incepea sa se faca simtita si ne-am indreptat spre hotel din cealalta parte a strazii decat cea pe care plecaseram. Doua chioscuri de inghetata, unul pe stanga si unul pe dreapta strazii ne-au facut sa ne amintim ca ne e si foame, dar nu am cedat ispitei de a lua inghetata, ci am mers mai departe, cautand din ochi un restaurant. L-am gasit chiar vizavi de hotel. Am intrat atrasi de privelistea care se zarea la capatul celalalt, unde terasa se deschidea, ca mai toate terasele restaurantelor din zona, catre rau.

Luminile se aprinsesera in oras, obiectivele turistice erau si ele luminate de reflectoare capatand contururi feerice in intunericul noptii, asa ca ne-am apropiat, sa vedem mai bine si sa luam si cina in acelasi timp. Am mancat bun si ieftin, iar cantitatile au fost mai mari decat ne-am inchipuit cand am facut comanda, asa ca am comandat mai mult decat ne-ar fi trebuit. Dar hai sa nu intru in detalii aici, ci sa le las pentru locul special amenajat, adica rubrica restaurantului “Ego”, care am vazut ca exista deja. Bine am facut ca am ales un restaurant asa aproape de casa, caci efortul de a goli farfuriile bine umplute de ospatari ne-a stors de ultimele puteri si abia am reusit sa traversam strada si sa ne cocotam in camerele noastre. Peste noapte am avut ciudata senzatie ca patul nu e drept, ci inclinat putin spre peretele cu baia, dar n-am stat sa analizez, ocupata fiind cu somnul. Senzatia s-a repetat si in a doua noapte, dar m-am ancorat bine de consort sa fiu sigura ca n-o iau la vale si mi-am vazut mai departe de somn, caci si a doua zi a fost istovitoare :)

Dimineata ne-am trezit devreme, cu ceasul pus sa sune, ca aveam multe de facut. Am mic-dejunat rapid, in restaurantul hotelului si am iesit din nou la plimbare, de data asta pe strada din spate, cea cu parcarea, cu gand sa ne indreptam spre cetatea Tsarevets, aflata la vreo 2-3 km distanta. Si chiar intr-acolo ne-am indreptat, dar cu indreptatul am ramas, caci de ajuns n-am ajuns, cel putin nu inainte de pranz. Am nimerit pe niste stradute superbe, cu cladiri vechi, muuulte magazine cu suveniruri si mici ateliere mestesugaresti. Ne-am oprit peste tot, ne-am invartit in cerc, oval, patrat si dreptunghi, asa ca la ora pranzului ne aflam tot la cateva sute de metri de hotel si doar nu era sa plecam flamanzi la cetate, asa ca ne-am intors in camera, am depus pe pat suvenirurile cumparate pentru parinti, nasi, frati si nepoti, pe cele pentru prieteni si colegi, precum si micile atentii pentru noi insine. :) Am cumparat domnisoarelor cate o pereche de incaltari de la un magazin cu reduceri bunisoare (genul cumperi o pereche si o ai pe a doua la jumatate de pret), asa ca am asistat si la parada modei putin, dupa care ne-am spalat labutele si ne-am indreptat catre restaurant. Acelasi, ca prea fuseseram multumiti cu o seara inainte! :) Cu burtile pline, am iesit din restaurant incercand sa ocolim cu privirea hotelul, sa nu ne vina gandul de a trage un pui de somn, asa ca ne-am prefacut ca nu-l vedem si am luat-o iar spre cetate si de data asta actiunea a fost incununata de succes. Drumul e mai scurt decat pare. In 15 -20 de minute minute se ajunge in pas lejer in intersectia de unde se intra in cetate si totodata de unde se cumpara biletele. Apropo de bilete, am fost surprinsa sa vad ca biletul de familie (2 adulti + maxim 3 copii) costa 6 leva, la fel cat un bilet pentru un adult singur si asta la mai multe obiective, nu doar aici. Plimbarea prin cetate dureaza cat va lasa inima pe de-o parte si picioarele pe alta. Noi am petrecut printre ruine aproape tot restul zilei :) La un moment dat am vrut sa lasam cetatea si sa plecam spre Arbanasi, un sat situat la 3 km distanta spre nord, pe un deal, dar am renuntat la timp, ar fi fost totusi prea mult de mers pe jos inainte si inapoi, plus umblatura prin sat, plus ca nu mai era mult si se facea noapte… Am vizitat Arbanasi in ziua urmatoare pe indelete, dupa ce am hotarat ad-hoc sa dormim o noapte si acolo. Dar asta e alta poveste!...

Inafara de strazile Stefan Stambolov si Racovski, nu prea stiu sa spun pe ce stradute ne-am plimbat in ziua respectiva. Inafara de micile magazine, pe frumoasa strada Racovski am dat de Hanul Hadji Nicoli, care e si muzeu si restaurant si hotel. Cladirea este deosebit de frumoasa si tare mi-ar fi placut sa o vizitez, dar am lasat pe mai tarziu si n-a mai fost timp... Deasemenea mi-a atras atentia un alt muzeu, cel de istorie, care promitea o lectie audio-vizuala interesanta, de jumatate de ora, dar si pe acesta l-am amanat si in final n-am mai ajuns sa-l vedem. Se cere deci inca un popas in zona, asta e clar...

Ca si suveniruri, magazinele ofera multe maruntisuri, dar mai cu seama cosmetice pe baza de apa de trandafiri, ambalate frumos si dimensionate pentru toate buzunarele, de la fiole de parfum cat degetul mic, pana la cutii luxoase, pline cu de toate:sampon, sapun, crema, parfum, toate cu aroma de trandafiri. Chiar si after shave am gasit si nu mirosea rau, doar o unda trandafirie tulbura parfumul barbatesc.

Inserarea ne-a prins pe drumul catre casa, dar nu ne-am oprit la hotel, ci am mai facut cativa pasi cautand un magazin de unde sa cumparam paine si astfel am ajuns langa parcul „Marno Pole“, parc unde ne-am odihnit putin admirand fantanile arteziene ce isi schimbau necontenit jocurile de apa si culorile.

Ce noroc pe cei ce locuiesc in sudul tarii si intr-o ora sau doua pot bate la portile acestui oras! Eu cu drag m-as duce din cand in cand in week-end la Veliko Tarnovo, dar de la Iasi pana acolo distanta e prea mare si nu se preteaza unei iesiri de 2 zile… :(

---

VIZUALIZĂRI: 4344 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI