Bucureşti - Palatul de Justiţie

TIPĂREȘTE

La împlinirea a 555 de ani, şi eu vreau să-i fac Bucureştiului un dar. Ce dar ar putea să-i facă un membru AmFostAcolo unui oraş? Nimic altceva decât să scrie câteva rânduri despre el. Nu despre istoria lui pentru că ea se ştie, nici despre felul cum a fost marcat evenimentul aniversar de la sfârşitul săptămânii trecute pentru că eu nu am fost acolo, ci despre una dintre instituţiile sale. Este vorba despre un monument istoric şi de arhitectură, emblematic pentru capitala noastră, privit de la distanţă cu admiraţie şi respect şi în care intri cu emoţie: Palatul de Justiţie.

Deşi aflasem că există în incintă şi un mic muzeu, n-am fost acolo ca turist. Am fost acolo mânată de cu totul alte probleme despre care nu are rost să discut acum, aici. Ochiul meu de observator AFA a trecut peste problemele presante care mă aduceau acolo şi a reţinut, pentru mine şi pentru cei care vor să mai citească, unele amănunte demne de interes. Cine scotoceşte prin internet căutând şi alte informaţii, mai profunde, datând din vremuri pe care noi nu le-am trăit, după ce a văzut şi interiorul, va concluziona - asemenea mie - că Palatul de Justiţie chiar este un monument de interes.

Specific de la început că în prezentarea mea mă voi folosi de date şi citate din istoricul palatului. Pentru mai multe informaţii accesaţi site-ul instituţiei!

Pe Splaiul Independenţei, relativ aproape de Piaţa Unirii şi de centrul vechi al capitalei, iese în evidenţă o clădire somptuoasă, decorată cu statui, având la intrare nişte scări mari, impresionante ca şi construcţia pe care o deservesc.

Palatul de Justiţie a fost construit la sfârşitul sec. XIX, în aceeaşi perioadă în care au fost construite şi alte clădiri devenite ulterior monumente de arhitectură la fel de emblematice pentru oraş.

Documentele vremii consemnează că: "În 1832, Înaltul Divan îşi ţinea şedinţele în casele clucerului Costache Ştefănescu, pe Podul Mogoşoaia, iar tribunalele în cele ale Anicăi Deşloaica, pe aceeaşi uliţă. Instanţele bucureştene aveau să dobândească un locaş propriu-zis abia în 1840, când statul cumpăra, în acest scop, casele logofătului Mihalache Manu, de pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), situate peste drum de biserica Domniţa Bălaşa, case ale căror temelii aveau să fie, mai târziu, înghiţite de apele Dâmboviţei, canalizate şi strivite de masiva construcţie a actualului Palat de Justiţie.

După reforma judecătorească a lui Cuza Vodă, casa logofătului Manu a devenit neîncăpătoare pentru judecători. Tribunalele, împreună cu Ateneul Român şi Conservatorul şi-au găsit adăpost în casele de lângă Cişmigiu ale colonelului Maican, în piaţa Valter Mărăcineanu, care, până în 1878, s-a numit Piaţa Tribunalelor."

După proclamarea regatului, Carol I a hotărât construirea la Bucureşti a unui palat al justiţiei demn de capitala noului stat independent, aflat în plin avânt economic. Arhitectului francez Albert Ballu (1849-1939), absolvent al Şcolii de Arte Frumoase din Paris, proiectant al unor clădiri faimoase şi în acelaşi timp restaurator de monumente istorice, i-a revenit sarcina de a întocmi schiţele Palatului de Justiţie din Bucureşti. Şefului şcolii româneşti de arhitectură, Ion Mincu, i-a revenit partea de finisaj exterior şi de proiectare a interioarelor (plafoane, pardoseli, mobilier, scări şi balustrade, ca şi sugestiv numita "Sală a paşilor pierduţi", imensa sală care ocupă un sfert din cei aproape 13.000 m² ai clădirii la sol.

Protejat de un şorţ alb ornamentat cu ciucuri de aur, în anul 1890, regele Carol I a pus prima piatră de temelie a Palatului de Justiţie din Bucureşti. În cadrul ceremoniei s-a semnat actul de fundaţie (pe pergament) care - pecetluit cu pecetea regală - a fost depus în fundaţia viitoarei clădiri de către majestatea sa în persoană.

Cinci ani au fost necesari pentru ca palatul să fie finalizat. La inaugurare, la 15 octombrie 1895, au fost prezenţi regele, curtea regală, precum şi numeroase personalităţi ale vremii. În discursul său, ministrul justiţiei specifica: "... aparţine de acum magistraturei şi baroului să transforme acest palat într’un adevărat templu al dreptăţii, să facă ca fiecare să vadă într’însul un asil inviolabil al drepturilor sale şi să’şi întoarcă pururea către dânsul privirile cu încredere, iubire şi respect."

Cu acest prilej a fost emisă şi medalia Palatului de Justiţie Bucureşti, ovală, având pe una dintre feţe bustul regelui Carol I, iar pe cealaltă Justiţia întruchipată alegoric de o femeie. Documentul oficial, pe pergament, semnat de rege, a fost întocmit în trei exemplare, primul - zidit în Palat, al doilea - depus la Arhivele Statului, al treilea - păstrat la Ministerul Justiţiei.

Scara monumentală, înaltă, care se întinde pe o bună parte din lungimea edificiului, este prima care atrage privirile trecătorului. Faţada clădirii este ornamentată cu stâlpi în nişele cărora sunt amplasate şase statui simbolizând Prudenţa, Forţa, Legea, Justiţia, Dreptatea şi Adevărul. Alte două statui încadrează ceasul amplasat în partea superioară, la nivelul acoperişului. Cine studiază cu atenţie detaliile arhitecturale va distinge - între toate celelalte decoruri - coroana regală şi cele două table cu legi scrise pe opt rânduri duble.

Intrarea principală este cea dinspre splai, iar accesul în interior se poate face prin trei uşi mari, duble şi prin alte două uşi mai mici, tot duble. Pentru a ajunge în "Sala paşilor pierduţi" la capetele căreia sunt cele două scări de marmură care duc la etaj, în prezent trebuie să treci printr-un filtru de securitate.

De-a lungul timpului, după terminarea construcţiei, a apărut necesitatea extinderii palatului, astfel încât în perioada 1932-1937 s-au adăugat patru corpuri de clădiri în curţile interioare, s-a realizat un acces suplimentar la subsol şi s-a introdus încălzire centrală, iar în următorii ani s-au făcut noi compartimentări interioare.

Cutremurele din 1977 şi 1986 au afectat structura de rezistenţă a clădirii fapt ce a impus interzicerea accesului public în "Sala paşilor pierduţi", impresionanta sală de la parter. Din cauza lipsei de fonduri, lucrările de reparaţii s-au făcut superficial şi limitat şi abia în 2003 au început serioase lucrări de consolidare, reparaţii şi restaurare a decorurilor. Palatul de Justiţie a fost redeschis în septembrie 2006 şi acum arată spelendid.

Cele 14 săli de judecată (7 situate la parter şi alte 7 la etaj), sunt sobre, dar frumoase, cu pardoseli, lambriuri, uşi şi mobilier din stejar masiv. Tavanele sunt şi ele deosebite, capitonate şi cu elemente decorative aurite. Toate sălile de judecată au căpătat numele unor reputaţi magistraţi, avocaţi şi profesori de Drept: Vintilă Dongoroz, Ioan Tanoviceanu, Vasile Papadopol, Constantin Hamangiu, Traian Ionaşcu, Ilie Stoenescu, Iolanda Eminescu (una dintre primele femei judecător din magistratura română), Andrei Rădulescu, I. M. Sfinţescu, I. L. Georgescu, Istrate Micescu, Paul Neculescu, Vasile Lascăr şi Sanda Ghimpu.

Nu vă doresc să ajungeţi acolo decât în calitate de vizitatori. Atunci veţi observa mai detaşat somptuozitatea "Sălii paşilor pierduţi" - lungă, lată şi foarte înaltă, susţinută de coloane solide - delicateţea ornamentelor, sobrietatea, dar şi eleganţa sălilor de judecată.

---

VIZUALIZĂRI: 1537 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI