Weekend pe malul Dunării, în Serbia

TIPĂREȘTE

Se cuvine să încep prin a mulţumi proprietarilor Vilei Dunavski Raj din Vinci, Serbia, site-ului AmFostAcolo prin intermediul căruia mi-a fost oferit acest weekend ca premiu, precum şi tuturor acelora care prin aprecierile lor au făcut ca acest lucru să fie posibil!

N-aş vrea să insist asupra a ceea ce a urmat (comunicarea cu proprietarii, stabilirea datelor, schimbări, gândiri şi răzgândiri…) pentru că nu mai au nici o importanţă acum. Important este că am petrecut weekend-ul 29-31 august 2014 pe malul Dunării, în Serbia, că a fost minunat şi că vreau să vă povestesc despre asta.

Drumul până la Vinci, un sătuc cu numai 345 de locuitori, situat pe malul Dunării, la 8 km de Golubac, a fost pentru noi o premieră. Deşi călătorisem mult în străinătate, atât eu cât şi soţul meu, împreună sau separat, nu am trecut niciodată graniţele României cu maşina noastră.

Din Bucureşti şi până la Vinci sunt aprox. 500 km. Cum nu suntem prea matinali atunci când plecăm la drum, dacă mai adăugăm şi desele opriri pe care le-am făcut în special pe malul sârbesc al Dunării, nu este de mirare că am ajuns târziu, străbătând cei 500 km în zece ore. La punctele de control vamal, cu mai multe maşini pe fiecare fir de aşteptare, nu am zăbovit prea mult. Într-o jumătate de oră trecuserăm atât de controlul românesc, cât şi de cel sârbesc şi viram dreapta pentru a ne angaja pe drumul şerpuit de pe malul Dunării, spre Golubac - Vinci.

Peticit, dar fără gropi, mai îngust decât ne-am fi aşteptat, mărginit de vegetaţie abundentă, din locurile de refugiu care sunt numeroase, acest drum oferă posibilitatea de a admira şi fotografia unduirea leneşă a fluviului înainte de barajul de la Porţile de Fier, malul românesc cu viaducte şi localităţi înşiruite una după alta, Mănăstirea Mraconia mică-mititică, parcă aninată deasupra apei, capul lui Decebal, grandioasa sculptură în stâncă situată între Eşelniţa şi Dubova, dar şi Dunărea cu piscurile abrupte care-i stau în cale, la Cazane.

Mai multe indicatoare anunţă apropierea de Tabula Traiana. Nu ştiu cum se ajunge acolo. Într-un alt weekend petrecut la Dunăre, la Eşelniţa, pe malul românesc, am făcut o minicroazieră pe Dunare ocazie cu care am văzut Tabula Traiana, placa aflată pe malul sârbesc, orientată către malul românesc, pe care - inscripţionat în limba latină - este menţionat faptul că Traian, împăratul romanilor, dislocând roci din munţi, a construit podul pentru trecerea armatei sale în Dacia. Datorită creşterii nivelului Dunării prin construirea barajului de la Porţile de Fier, pentru a nu fi acoperită de ape, această placă a fost mutată mai sus cu 30 m.

Pe drumul şerpuind pe sub poalele muntelui, numărând tunelurile, am mai trecut în urmă cu trei ani. Tunelurile, nu mai puţin de 21 (numerotate T1, T2, până la T21), cioplite direct în stâncă, sunt marcate inclusiv cu bandă reflectorizantă pe lateral. Cel mai scurt are 56 m, iar cel mai lung - T4 - are 371 m. Nu sunt luminate. Dacă la cele scurte acest aspect nu are importanţă, cele lungi care sunt uneori şi în curbă, se străbat cu dificultate din cauza întunericului.

Am făcut prima oprire mai de durată la Cetatea Golubac. Trebuie să spun că, în urmă cu trei ani, atunci când ne îndreptam spre Croaţia, am făcut un popas după ce am ieşit din cetate. Am fotografiat-o şi am admirat-o numai atât cât ne-a permis timpul în scurtul popas, dar de atunci am rămas cu dorinţa de a reveni şi de a analiza mai în amănunt acest vechi şi important loc istoric. Veţi înţelege de ce n-am stat o clipă pe gânduri atunci când s-a ivit ocazia să optez pentru premiul oferit de Vila Dunavski Raj din Vinci - Golubac.

După drumul atât de lung şi obositor, o seară minunată în grădina de la Vila Dunavski Raj, cu o masă bună, apoi un somn odihnitor, ne-au înnoit forţele pentru ceea ce avea să urmeze a doua zi.

Sâmbătă, după micul dejun, tot pe malul Dunării, am continuat spre Veliko Gradişte. Acest oraş este un important port în care uneori ancorează navele care tranzitează Serbia de la Marea Neagră spre Europa Centrală sau invers. Vărsarea râului Pek în Dunăre chiar în apropierea oraşului, face ca fluviul să aibă aici o lăţime mare (cam 2 km), de aceea zona mai este numită şi Marea Dunării.

Ne-am plimbat prin parc, am admirat navele ancorate, apoi ne-am îndreptat spre Biserica Sf. Arhanghel Gabriel a cărei turlă se zărea printre copaci. Tocmai atunci sosea şi un alai de nuntă aşa încât am grăbit intrarea în sfântul lăcaş şi cerând voie preotului să facem câteva fotografii, am evitat aglomeraţia de nuntaşi. N-am părăsit biserica înainte de a surprinde în fotografie tânăra pereche emoţionată înainte de cununie, taraful de lăutari care-i însoţise cu muzică până la intrarea în biserică, precum şi pe Sfinţii Mihail şi Gavril (Gabriel) pictaţi la exterior, în nişele de pe peretele de vest.

Aproape de biserică se află o şcoală gimnazială, o construcţie frumoasă, datând din anul 1879. Dincolo de stradă se află Primăria, o altă clădire veche şi frumoasă, iar în parc, în umbra arborilor falnici, am descoperit monumente închinate eroilor care s-au jertfit în cele două războaie mondiale.

Unul dintre scopurile pentru care am făcut deplasarea la Veliko Gradişte a fost acela de a vedea Srebrno Jezero, - Lacul de Argint, renumita staţiune aflată la doar 3 km de oraş. Dar, despre modul în care ne-am petrecut timpul aici, poate într-un review viitor.

Cetatea Ram a fost un obiectiv despre care am aflat cu totul întâmplător, răsfoind o documentaţie turistică despre Serbia. Cum se află la numai 15 km de Veliko Gradişte, firesc, ne-am propus s-o vizităm. Şi despre acest obiectiv prea puţin cunoscut la noi, sper să pot scrie în curând mai în detaliu. Am descoperit cu ocazia acestei scurte vizite că Serbia are mult mai multe de arătat turistului căutător de vestigii străvechi, Dunărea constituind de-a lungul timpului un reper pentru multe oştiri năvălitoare.

Pozarevac sau Passarowitz, reşedinţa districtului Branicevo, a fost şi pentru noi un punct de interes. Cel mai mare oraş din zonă (aprox. 42.000 de locuitori) a intrat în istorie încă din anul 435 (pe atunci se numea Margus) când între Imperiul Roman de Răsărit şi căpeteniile hunilor Attila şi Bleda, fratele său, a intervenit o înţelegere. Tratatul de la Passarowitz semnat în 1718, o altă înţelegere, de astă dată între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, a adus oraşului o anumită notorietate. Dacă la toate acestea adăugăm şi faptul că Pozarevac este localitatea natală a liderului politic Slobodan Milosevic, vom înţelege că oraşul îşi are locul său bine stabilit în istorie.

Noi am descoperit un oraş liniştit, nu prea aglomerat, care-şi trăia în tihnă orele unei după-amieze de sfârşit de vară. În centru, la terase, oamenii stăteau la o cola sau la o cafea, în timp ce în piaţă se amenaja scena pentru un spectacol în aer liber. Întâmplător, am nimerit lângă Muzeul orăşenesc. Era închis la acea oră, dar porţile larg deschise ne-au permis intrarea în curte unde erau etalate, la vedere, nenumărate vestigii din vremea stăpânirii romane. Sarcofage, fragmente de ziduri şi coloane, sculpturi, unele foarte bine conservate, ne-au făcut să dăm ocol curţii, să studiem şi să fotografiem. Clădirea muzeului, cu faţada vopsită în culori calde, flancată de arbuştii tunşi în stil englezesc, este ea însăşi demnă de interes.

Duminică, ultima zi a şederii noastre pe malul sârbesc al Dunării, ne aştepta cu noi surprize. După micul dejun, cu îmbrăţişări şi promisiuni de revenire, am părăsit Vila Dunavski Raj şi satul Vinci.

Pe drumul de întoarcere, înainte de a ajunge la Donji Milanovac, Lepenski Vir, un important sit arheologic, cu un muzeu care adăposteşte urme ale vieţii din mezolitic, ne-a făcut să ne abatem şi să coborâm spre Dunăre pentru a-l vizita. Pentru că am aflat multe lucruri interesante, pentru că fotografiatul este permis şi pentru că amenajarea modernă m-a impresionat, aş vrea - în limita posibilităţilor - să dedic sitului arheologic Lepenski Vir un review distinct.

După numai 16,9 km, Donji Milanovac, un orăşel cu puţin peste 3000 de locuitori, în mijlocul căruia răsare printre clădirile nu prea înalte turla zveltă a Bisericii Sf. Nicolae (datând din 1840), a fost pentru noi un loc de popas atât la dus, cât şi la întors. La Donji Milanovac am schimbat bani şi am alimentat cu carburant la benzinăria NIS situată chiar la şoseaua principală.

Deşi se află pe locul unor aşezări străvechi, actualul oraş este relativ nou. De la fondarea sa, Donji Milanovac a fost mutat de două ori. Iniţial construit pe o insulă de pe Dunăre, din cauza frecventelor inundaţii, în 1830 a fost mutat pe mal. Când s-a construit barajul, în 1970, oraşul a fost mutat din nou şi reconstruit, devenind astfel primul oraş sârb construit conform unui plan arhitectural.

După 60 km, aproape de frontieră, o săgeată indică direcţia spre Cetatea Diana. Pe drumul spre Kladovo, înainte de intrarea în oraş, pe malul fluviului, se află rămăşiţele uneia dintre cele mai importante fortificaţii romane de la Dunăre. Construită în timpul împăratului Traian, probabil în anii 100-101 d. H., Cetatea Diana a fost inclusă în 1983 pe lista siturilor arheologice de importanţă excepţională pentru Serbia şi este monument protejat. Deşi la sosirea noastră nu era nici ţipenie de vizitator (doar la plecare am văzut venind un cuplu de francezi), am fost întâmpinaţi de un supraveghetor care ne-a condus până la intrare. Nu se plăteşte nici o taxă de vizitare, iar fotografiatul este permis.

De pe panoul cu schemă şi un text în sârbă şi engleză, spicuiesc câteva date. Cu dimensiuni de 100 x 200 m şi patru porţi dispuse în formă de cruce, la început cetatea avea turnuri doar la capetele zidurilor. În sec. III-IV, în scop strategic şi de apărare, pe partea dinspre Dunăre au mai fost adăugate şi alte turnuri. Distrusă de huni, Cetatea Diana a fost refăcută după anul 530 de împăratul Iustinian.

Ne-am plimbat nestingheriţi printre ruine cercetând ziduri, resturi de coloane, cele două porţi laterale, o sală acum descoperită, dar care păstrează intactă pardoseala de teracotă, apoi am avansat prin iarba proaspăt cosită până la malul Dunării.

Cu toate că trecuse de mult ora amiezei, iar pe noi ne aştepta un drum lung până la Bucureşti, pentru că ne aflam atât de aproape de Kladovo şi pentru că nu ştiam când ne vom mai întoarce aici, de la Cetatea Diana am hotărât să continuăm spre oraş. La Kladovo am cheltuit ultimii dinari, ne-am plimbat puţin prin centru încercând să ne facem o impresie despre oraşul în care trăiesc sârbii cu origini româneşti şi să descoperim şi alte locuri nevăzute. Dar, despre Kladovo şi surprizele lui, într-un review viitor!

---

VIZUALIZĂRI: 5683 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI