Misiunea Afitos

TIPĂREȘTE

Stârnit de (cine altul?) Ionescunic, îmi înham bidiviul la caleşcă, îmi urc trupa înăuntru şi plecăm înspre Afithos. Misiunea principală: vizitarea orăşelului. Misiunea secretă: găsirea barului din centru. Numele lui: necunoscut. Locaţia exactă: necunoscută, există doar legende amfostacolosiste ce pomenesc de el, nu am decât repere vagi.

Înainte de lansarea acţiunii, efectuasem cercetarea necesară şi pregătisem trupele. Toată lumea fusese informată asupra locaţiei şi istoriei. După extemporal, s-a dovedit că toţi ştiau că Afithos e bătrân (ba chiar ceva mai bătrân ca mine), ducându-se cu rădăcinile până hăt-colo prin secolul 8 îen, că şi-a purtat numele cu încăpăţânare, că e cocoţat pe o stâncă, şi că în vechime era vestit atât pentru templul lui Ammon Zeus cu al său oracol, dar şi pentru locul pentru cinstirea lui Dionis. Săpăturile efectuate au adus indicii conform cărora construcţia închinată lui Ammonas Dias a fost încheiată în a doua jumătate a secolului al patrulea î. e. n. Stilul (ordinul) arhitectural folosit a fost cel doric (acelaşi cu cel utilizat în cazul Partenonului) şi existau 6 coloane pe latura mică şi 11 pe cea mare, materialul de construcţie folosit fiind piatra locală, acoperită cu stucatură albă. Se pare că spre sfârşitul sec. al 3lea î. e. n., antablamentul a fost înlocuit cu unul din marmură. Pe vremea romanilor, vechiul altar din piatră a fost schimbat cu unul mai mic, care împreună cu podiumul pe care se afla, au rezistat până în zilele noastre. În apropierea acestui templu, se afla şi sanctuarul lui Dionis (sec. 8 î. e. n.). Lângă locurile de închinăciune a fost descoperită şi o peşteră cu stalactite, încă necercetată. Mai ştim că satul a avut până în 1969 şi un mic lac, folosit drept port natural, precum şi că a fost distrus prin perpelire din când în când, în urma luptelor cu “ăia răi”, alde Filip al II-lea şi tradiţionalii “prieteni” otomani, dar de fiecare dată afitoşii, încăpăţânaţi, au revenit la vatra lor şi în locul podului de piatră ce s-a dărâmat au făcut podul din picioare (ca în bancul cu Apolodor) iar cu restul pietrelor şi alte câteva în plus au mai făcut şi nişte case frumoase, pătrăţoase, cu un etaj, şi au bagat în ele care vita, care marfa, care băiatul curajos ce lua fata cu zestre. Unii au luat pietrele mai mari, alţii mai mici, dar tuturor le-a plăcut pătratul, aşa cum vedem şi azi de ne preumblăm prin vecini.

Şi uite aşa, mai o agricultură, mai o viticultură, mai o Lege agricolă (de care aflase chiar şi Aristotel, vecinul din Stagira), anii trecură, şi bătrânul sat era tot acolo. Şi încă îi mergea bine, prospera… Între timp, oamenii rămăseseră la fel de credincioşi ca în vechime, chiar dacă în locul lui Ammon Zeus îl puseseră pe Dumnezeu, convinşi că trebuie să fie cineva mare şi puternic peste micimea umană. Convingere sporită probabil când se ducea soarele la culcare şi ei priveau apele înroşite de părerea sa de rău că îi părăsea până a doua zi, cu vasele pescarilor ancorate în micul port, ce se vedeau mici, mici de tot de acolo de sus, de pe stânca lor eternă. Şi pe lângă ele, mişunând, furnicuţele umane. Păi şi când îi vedeau aşa micuţi, cum să nu crezi în Dumnezeu şi în infinitul puterii şi înţelepciunii sale?

Şi uite aşa se făcu că pe la 1858 începură afitoşii să pună iar piatră peste piatră şi ridicară o bazilică cu cupolă, singura cu această formă în întregul Halkidiki, pe care o numiră, desigur, Sf. Dimitrie. De la ea se răsfiră toate drumurile din sat, ca să înţeleagă toată suflarea de acolo şi de aiurea că sufletul grecesc pleacă cu har de la Domnul şi că nimic nu se poate fără graţia sa.

Bun, cu instructajul aproape gata, le mai spusei alor mei că cel pe mâinile căruia îşi lăsaseră afitoşii din sec. 19 planurile de construcţie ale satului se numea Arvanites şi că la fel de deştepţi precum cei de atunci, peste vreo încă 2 secole, adică prin 1995, stră-stră-strănepoţii lor şi-au urmat primarul, Vasili Pavli, şi au zis “Nu! ” betonului, redeschizând cariera locală, şi reuşind să păstreze ideea de sat tradiţional cu piatra de acolo, construind şi reconstruind case, pavând străzi şi creând trotuare. Iar ce a rezultat, este o frumuseţe.

Bun, aşadar şi prin urmare, lucrurile păreau destul de clare. Ce trebuia să urmeze era simplu: contactul penetrat de cheie, maşină pîr-pîr, câţiva kilometri stânga, Afitos dreapta, centru, biserică, apoi, conform indicaţiilor lui JohnnyRedLabel, o stângă mică şi gata, un cocktail mare, recomandat de dom’ profesor... fain plan, minunat executat, satisfacţie extremă, cunoştinţe suplimentare, amintiri de împărtăşit prietenilor.

Planul însă s-a dovedit a nu fi fost perfect. Căpitanul (de echipă, adică io) a dat dovadă de prea multă încredere în sine, iar Google de întârziere cu circa 9 luni (pfui, să nu îi fie de deochi) în introducerea Street View-ului, care ar fi simplificat totul.

Iată ce şi cum se întâmplă ruşinea: ajung eu aproape de benzinăria Shell, fac la dreapta, către Filoxenia (pe ideea că un nume atât de des întâlnit de mine în cadrul acţiunilor de luptă în Grecia tre’ să fie de bun augur), privind cu speranţă şi încredere în faţă, pe ideea că “ete na, căt de greu poate fi să ajungi la biserica din centrul unui mic sat grecesc, căci doar acolo duc toate drumurile, nu”? Şi de aici începe distracţia. Da, aşa ar fi fost normal (şi, serios vorbind, oricum nu aveam de ales, căci pe hărţile pe care mă uitasem, nu văzusem nicăieri trecută biserica), mai ales că la început, intru pe o stradă normală, suficient de lătuţă, cu vile cum se poartă anul ăsta în Grecia, ajung la prima răspântie, ţin dreapta ca în Wolfenstein, ajung la Filoxenia (bună ziua, frumoaso, şi matale tot prin Grecia, tot prin Grecia?) fac dreapta, spre White, căci într-acolo îmi spune zvâcul că ar fi drumul, o ţin la vale, hop! un obligatoriu la dreapta, mă execut întocmai şi la timp, fac dreapta, drumul parcă s-a mai îngustat, îmi dau seama din faptul că un nen înmercedizat tocmai a trecut razant cu retrovizoarea mea, altă intersecţie, o iau la stânga după semnul cu săgeată “Paralia”, cred că-i bine, că doar drumul la plaja trebuie să treacă prin/pe lângă centru, că doar acolo sunt şi magazinaşele, aşa-i? . Numai că mă trezesc într-un labirit de străduţe înguste (wow, parcă plecasem anul trecut din Corfu, cum am ajuns iar acolo?), casele îşi schimbă aspectul, apar maşinile parcate de-a lungul străzii în ciuda semnelor cu staţionatul interzis, mă aştept cu alt Mercedes taxi (pe-aici o fi restricţie pentru alte maşini în afara celor cu steluţă la capotă?), trec fără să calc vreun pieton din pâlcul ce vine din sensul opus, iată şi baruri şi o trattorie (deh, că tavernele n-or mai fi bune…), mă uit cu ochiul drept la drum, cu stângul după biserică, mai ceva ca un prim-ministru, reperăm şi un supermarket, însă tot nu văd biserica, dar uite alt obligatoriu la dreapta, totuşi e clar, sunt pe drumul cel bun, trebuie să apară şi centrul, mai merg puţin, altă intersecţie, fac dreapta conform zvâcului, trebuie să apară şi centrul imediat, ce naiba? chiar dacă nu văd încă biserica, când... ce să vezi, nu mai avem biserică, dar, ca în bancul cu cocoşatul ia matale la schimb un deal cu cactuşi plini de fructe şi drept bacşiş ţine o vedere spre mare. Şi o statuetă. Cu un... viking? Cine-o fi ălă şi ce-o fi vikingit prin Elada? Las uimirea să mă străbată, fac stânga, aş fi oprit dar nu am unde, acum hai, dacă tot am ajuns până aici, să coborâm până la mare. Ajungem la plajă, dar nu mi se pare interesantă. Coborâm din maşină pentru o re-evaluare a situaţiei.

“Ce facem? ” întreb. “Păi tu ne întrebi pe noi? Tu ne-ai adus aici” - vine prima replică. Şi, desigur, vine şi alta, demonstrând coeziunea de idei a grupului: “Nu ai zis că ştii unde mergem? ” Ba şi încă una: “Şi acum ce facem? ” “Păi asta am întrebat şi eu, dacă nu ai observat”, vine răspunsul meu, încercând să parez. “Altă dată să faci bine să te documentezi mai bine, nu să ne trezim că ajungem şi nu ştim unde suntem” încearcă soaţa o lovitură de palat. “Ştiu unde suntem, în Afitos, dar nu ştiu ce aţi vrea să facem, odată ajunşi aici. ” zic, ţinând cu tărie sceptrul în mâini. Încerc o diversiune cu mituire: “Mă găndeam că v-ar tenta să mâncăm aici, la taverna asta de pe plajă. Arată bine, nu? Şi am auzit lucruri bune despre ea…”, deşi evident, nu ştiam nici măcar cum se numeşte... Degeaba, căci trupele sunt pe cale să finalizeze coup d'etat-ul: “Păi nu ai spus că mergem întâi la barul ăla cu cocktailuri şi de-abia după aia la tavernă? ”. “Numai la mâncare te găndeşti…” se încăpăţânează ei. “Păi deh, am o greutate de întreţinut”, încerc zadarnic o glumiţă, să detensionez situaţia. Însă remarca “Păi da, săracul de tine, şi ai mult de lucru... ” îmi arată că e momentul să ne urcăm din nou în maşină, fără să ne mai preumblăm pe faleza de jos. Întorc, ajungem din nou la viking, găsesc un loc liber sub nişte leandri (sau măcăleandri? mereu îi încurc) şi părăsim caleaşca, decişi să facem ce fac toţi pe aici: paşi mărunţi către culme.

Cum pe unde venisem nu văzusem biserica, propun să o luăm pe drumeagul ce urcă spre culme, pe pe lângă cactuşi. Fac câteva poze vikingului, imortalizez în trecere şi cactuşii, şi după ce mă boscorodesc singur pentru ideea cu urcuşul, ajungem într-o mică zonă, cu băncuţe şi nişte sculpturi, ce nu îmi dau seama dacă sunt întregi sau frânturi, antice sau moderne, par rupte din grupul cu vikingul de jos, dar nu stau să aprofundez ideea. Revendic rapid una dintre bănci şi după ce îmi revin la viaţă, îndrăznesc să privesc în jur: minunat! Sub noi se deschide o privelişte ce face urcuşul să devină o amintire (pe care am reprimat-o până în momentul în care vă descriu vouă cele văzute): în zare vedem Sithonia, golful Toroneos arată superb, vedem şi promenada de jos, ce mai, frumos rău. Facem fotografii de grup şi de peisaj, devin pozar pentru o nemţoaică cu un Nikon ce mă face să plâng de invidie, îmi sterg lacrimile după ce fac click, îi dau şi ei Pentaxul meu, fata pare că ştie ce are de făcut, mai puţin când încearcă să facă zoom cu obiectivul meu fix, dar e bine, pozele sunt OK, ne salutăm danke schon - foraibăr şeon şi hai din nou în căutare.

Vedem o ieşire din piaţetă, înaintăm grupat spre ea, trepte, aleea îngustă, în dreapta un bar, sau o tavernă, nu mai ştiu exact, străduţa se termină, dăm în altă piaţetă, mă uit în faţă, unde naiba e biserica aia mă întreb spuzit, cine naiba m-a pus, meditez că acum as fi fost la Dias cu berea în faţă, uite biserica! îl aud pe fiu-meu, sau o fi Fata Morgana? nu, e fiu-meu, arată cu o mişcare de cap scurtă într-o parte (l-am învăţat de mic că nu se arată cu degetul, pentru a nu da loc la interpretări), mă uit în direcţia respectivă, adică la 5 metri de mine, ea e, da, frumoaso! cocheto! pe unde te-ai ascuns de ochii mei doritori?

Bun, şi iată-ne ajunşi unde ar fi trebuit să fim în urmă cu oarece zeci de minute. Încă nelămurit cu amplasarea în plan, trec cu vederea acest aspect, căci doar ştiu de la băieţii de pe amfostacolo că barul e imediat lângă biserică. Johnnyredlabel fusese clar: de la biserică, la stânga, la vreo 100 de metri, e barul.

Le repet alor mei planul de luptă actualizat: “nu ştiu numele barului, dar ştiu că sunt nişte decoraţiuni pe perete flancând o … ceva… care trebuie să fie soarele macedonean, nu, că doar ne aflăm în Macedonia”. Decid că nu poate fi chiar pe lângă biserică, deci plecăm pe străduţa ce o ia spre stânga. Trecem pe lângă Litos bar, mai facem câţiva paşi şi... iată o intersecţie ce mi se pare cunoscută. Da, văd şi sensul de obligatoriu şi săgeata către plajă, hopa, pe aici am trecut cu maşina. “Măi, dar fraieri am fost, să ştii că am trecut pe lângă bar când am venit şi nu l-am văzut”, zic eu râzând. “Poate tu, că tu erai la volan”, glăsuieşte cineva maliţios. “Hai că trebuie să ajungem imediat”. Mergem, şi tot mai mergem, “suta ta de metri e cam mare, nu crezi? ” mă fac că nu aud, iar mergem, întreb un grec despre bar, nu ştie engleză, găsesc un el şi-o ea gălăgioşi, “good afternoon”, “good indeed”, răspunde vocea bărbătească băutoare de bere, a, e clar, sunt englezi, nu după mirosul de hamei, ci după accent, “scuzaţi-mă, ştiţi cumva un bar... ”, “ştiu mai multe”, spune el râzând, râd şi eu şi continuu cu detaliile întrebării: “unul care are un soare macedonean pe perete” “pe ăla nu îl ştiu dar soarele e peste tot deasupra noastră”... M-am lămurit, urmează încă un consiliu de familie… Le spun alor mei să se întoarcă la biserică şi să mă aştepte acolo, ei fac dreapta împrejur, explicabil, niciunul din ei nu a făcut armata, nu au auzit că întoarcerea se face doar spre stânga la români (deh, ca în politică…) eu fac dreapta şi o ţin tot aşa, ca în Doom şi ajung iar la biserică.

Aşa ceva nu se poate, mă enervez, scot telefonul, mă uit în notiţe şi citesc iar ce scrisese Johnny:

“@cher-cher: Ca să ajungi la barul de care vorbește colegul, de la biserică (cum te uiți către mare), faci stânga și mergi cam 100 metri. Barul e pe dreapta, ai să-l recunoști…”

Îmi dau seama că s-ar putea să fi greşit. “Cum te uiţi spre mare... ” aha, deci ar fi trebuit probabil să mă uit spre biserică. Clar acum. Îi recuperez pe ai mei, pe soaţă extrăgând-o cu greu de pe banca din faţa bisericii (“hai, nevastă, că faci rost de mărunt altă dată…”), pe fiu de la fotografii, le spun că am greşit, (desigur nimic nou sub soare, nu?) mă uit spre biserică, mă închin şi o luăm pe prima stradă la stânga, pe lângă o casă maro. O alee la capătul căreia se întrevede marea, deci e bine. O luăm pe alee şi ajungem într-o zonă deschisă. Îmi dau seama că asta ar trebui să fie faleza de sus, cum o numise ionescunic. O promenadă minunată, cu tavernă lăngă tavernă, cu mese la marginea falezei pe toată lungimea ei, plină de lume. Miroase dumnezeieşte, orchestra din burta mea începe un marş tineresc, dar barul tot nu apare. Zăresc la un moment dat un bar, cu terasă pe nişte trepte, fotolii albe, frumos, intru dar nu văd soarele pe nicăieri, o întreb pe chelneriţă dacă au avut aşa ceva pe perete, îmi arată nişte reclame la tot felul de beri, arată bine dar nu-i ce caut, aş sta acolo, dar ţinta e alta.

Cobor la ai mei, le dau vestea tristă, iar ei declară că a venit momentul să ne lăsăm păgubaşi. Sunt de acord, am obosit şi eu.

Hai să mâncăm ceva. Mese libere, ioc! Între timp, fiu-meu se uita pe la meniuri; “pe aici se mănânca peşte! ” Nimeni nu pofteşte la peşte, aşa că zic repede să ne întoarcem la biserică şi să mergem la una din tavernele din centru (aici intră în acţiune planul de rezervă, zâmbesc în barbă, nu poate fi aşa uşor, he-he) hai să găsim o tavernă acolo (că poate dăm şi peste bar :)).

Ne întoarcem ca la comandă şi pornim disciplinat spre punctul devenit de data asta reper pe bune şi pe ştiute, biserica. Ajunşi acolo, aplicăm binecunoscuta tactică din Diablo 2 şi o luăm pe prima străduţă pe care nu fusesem, adică prima la dreapta. Sau, stând cu faţa la biserică, prima la stânga dar către spate. Mergem cu ochii în patru... pardon, de fapt în două, spre stânga şi spre dreapta străduţei, în cătare de tavernă (şi de bar). Şi nu mică îmi fu mirarea când, după vreo sută de metri, fiu-meu, aflat în deschiderea dispozitivului de cercetaşi şi care în plus beneficiază şi de un plasament mai bun pe înalţime, raportează: “Auzi, tata, ce-i chestia aia din dreapta? Uite aici, în curtea asta, pe perete? ” Mă uit şi eu în direcţia indicată şi văd cum cerul se luminează: într-o aură roşie, îmi zâmbeşte un... ceva... e soarele macedonean! Pătrund în transă în curte, subconştientul meu semnalează un bar, eu doar cu ochii în ochii chipului de pe perete înaintez, reuşesc să îmi desprind privirea de la ei şi să văd celelalte două repere căutate ce apăreau în poza postată de Ionescunic: marinarul fumător de pipă şi momelele folosite pesemne de el ca să prindă peştele ce e vândut ulterior să-i asigure banii necesari cumpărării tutunului.

Gura-mi rămasă căscată, ca pentru a face concurenţă ochilor ce tind să adopte aceeaşi atitudine faţă de realitatea împărtăşită, se închide apoi doar pentru o clipă, căci după aceea îşi reia una din funcţiile pentru care mi-a fost implementată direct sub nas şi izbucneşte, întâi şoptit, apoi din ce în ce mai tare: “Am ajuns! Am ajuns! O, Doamne! Tu, mărite Cristofor şi tu, sfinte Bartolomeo, binecuvântatule Da Gama, magnificule Magellan şi voi drept-pomeniţilor Sir Drake, Livingstone, Cook, Amundsen şi Polo, vă mulţumesc că mi-aţi călăuzit paşii în direcţia nimerită! Slavă vouă! Iar voi, cei ce v-aţi îndoit de mine, nu vă spun decât atât: eat it! ”. Îmi îmbrăţişez băiatul, ce îmi arată că moştenirea mea e pe mâini bune, îmi sărut nevasta ca în tinereţe, spre invidia frumoasei chelneriţe cu minijup ce nu înţelege încă ce treabă am eu cu Marco Polo şi de ce în lista mea de nume nu se aude şi Karagounis sau Mitroglou, bat zece mătănii, dansez o polcă cu barmanul, îl gâdil pe baterist sub barbiţă şi mă relaxeeeez! Victorie! Victorie! Şi să ţineţi minte, voi copii care citiţi aceste rânduri, nimic nu vine fără efort susţinut, inteligenţă, bună pregătire şi mai ales, în lipsa celor de dinainte, de multă baftă…

E timpul să îmi plimb frumoşii ochi prin jur: aflu, lucru important pentru cei ce vor veni după noi, că barul se numeşte I meros (Ι μερος). Sau Imeros. Pentru ca informaţia să fie deplină vă pot spune că el se află pe la 40°05'58.6"N 23°26'12.6"E (sau 40.099607,23.436836). Plasat între două case din piatră (evident), într-o curte cu un gard din piatră (păi nu?) de vreo juma’ de metru, care pe alocuri are şi rolul auxiliar de tejghea la care se poate sorbi vreun lichid multicolor, cu copaci ce îşi şerpuiesc tulpinile într-o armonie deplină cu figura emblematică de pe peretele din... aţi ghicit... piatră, ce este nu un soare, cum credeam, ci legendara Medusa cu coafura ei afro din şerpişori (păi cine alta decât responsabila cu împietritul ar fi mai bună într-un loc în care piatra brută e de bază?).

Atmosfera e cu adevărat minunată, romantică prin luminile ambientale dar şi prin luminiţele şi artificiile ce însoţesc licorile servite cu spor, muzica e life, plăcută, bine plutitoare prin aerul înmiresmat de fructele din cockailuri şi vaporii lichiorurilor colorate. Avem noroc, încă sunt câteva mese libere, până vom pleca se vor fi ocupat toate, inclusiv locurile de la tejgheaua-gard. Luăm loc la una din ele, şi ne lăfăim pe scaunele comode din împletitură, în aşteptarea comenzii. Alături, o pereche împarte un frape cu două paie, ca în Doamna şi vagabondul. Pe masă mai este un pahar plin, dar cu siguranţă e mai plăcut aşa. Cel puţin asta citesc pe feţele lor fericite. Alţi câţiva tineri, aşezaţi în scaunele fotoliu din piele albă, vorbesc mai puţin şi dau din degete mai mult. Deh, Facebookul…

Ne este greu să ne decidem asupra comenzii printre cele 20-30 de feluri de cocktailuri. Mai ales eu, care nu prea “le am” cu acest gen de băutură. Luăm fiecare câte ceva, iar ceva-ul ne este adus după vreo cinci minute. Arată al naibii de bine şi mai mult de atât, au un gust al naaaaaibii de bun. O paradă a fructelor exotice într-o explozie de culori, ale lor şi ale băuturilor componente. Puse în nişte pocale mari, cu un picioare mai înalte decât ale blondei de alături şi cu forme la fel de atrăgătoare, atât de mari că mă speriu puţin la gândul că trebuie să mai şi plecăm apoi de acolo. Temeri neîntemeiate, căci amestecul e bine “porţionat”, alcoolul e companion, nu tăietor de picioare, iar răcoarea ne cuprinde mângâietor şi papilele oftează a plăcere. Îi rog pe ai mei să fie de acord să închinăm în sănătatea celor doi colegi de forum ce, prin scrierile lor, ne-au furnizat informaţia despre acest paradis al băuturilor parfumate. Lucru acceptat fără ezitare şi pozat spre eternitate.

Vă îndemn, la rândul meu, să călcaţi pragul acestui bar. Preţurile sunt bune, băuturile şi mai şi, iar dacă vă aflaţi acolo între “orele vesele”, 16-23, ele vă vor costa doar 4.5 euro. În plus, veţi avea parte de muzică life.

Ne-am despărţit în cele din urmă de barul mult-căutat, relaxaţi. Şi înfometaţi. Am pornit în căutarea unei taverne, pe aceeaşi straduţă. Ceva mai încolo, am văzut una pe dreapta, cu un nume mai puţin de aşteptat în Grecia, dar care ne-a atras, dată fiind şi asemănarea cu numele fiului. Al meu. Christian. O tavernă fără pretenţii de mare restaurant, dar grecească pe de-a dreptul. Am păpat bine și ieftin: o supă minestrone, melitsano salata, viţel cu sos roşii, midii cu sos, pește spadă, mixed grill, 2 beri, 1 suc, 1 cafea. Și un tsipouro mic, să nu ne ieșim din mână. Total 61,5 euro. Mâncarea a fost gustoasă, eu am fost cu supa și cu vițelul și am fost satisfăcut. Și ceilalți din echipă și-au refăcut forțele cu spor și drag.

Cu acumulatorii încărcați, ne-am kalisperuit cu chelnerul şi am luat-o uşor la o plimbărică pe străzi. De data asta, la pas târâş şi cu porii larg deschişi pentru a absorbi toate informaţiile din teritoriu. Fără îndoială, Afitos este cea mai frumoasă aşezare din Kassandra. Ba aş merge mai departe şi aş pune-o pe undeva pe primul loc în Halkidiki. Este atât de... grecească, de apropiată de “autentic” în zona ei centrală, încât nu te poţi opri din a admira înţelepciunea unui primar şi a oamenilor ce au ştiut să-l urmeze. Mi-a trezit aceeaşi senzaţie pe care am simţit-o când am fost în Paleo Panteleimonas, de pe Riviera Olimpului. Şi acolo, şi aici, găsim străduţe pietruite şerpuind printre case care, de asemenea, au ca element definitoriu piatra din zonă. Sigur, stilul caselor diferă, însă frumuseţea vremurilor trecute adusă până la noi într-un mod atât de inteligent ţi se strecoară în toate cotloanele sufletului, oricât de... împietrit ţi-ar fi el. Amândouă au taverne bune, amândouă colcăie de turişti, amândouă oferă “locuri de veghe asupra mării” (cu un plus pentru Neos Panteleimonas, a cărui panoramă este mai mare, mai luminoasă, mai impresionantă). În ambele, resimţi aglomeraţia, însă o resimţi în mod plăcut, relaxant, e o atmosferă care strigă “Vacanţă! ” din toate cotloanele şi care îţi bucură sufletul. Există însă şi o deosebire: în Afitos sunt mai multe cafe-baruri unde se cântă muzică life. Şi se cântă bine. Inclusiv jazz (cel puţin în seara în care am fost eu acolo). Dar şi grecească tradiţională sau modernă. Şi nu doar de către cântăreţii profesionişti, ci şi de ceilalţi “participanţi la trafic”. Este atât de tonic să vezi zeci de tineri, frumoşi prin înfăţişare şi mai ales prin atitudine, veseli, cu sufletul deschis la ce se întâmplă în juru-le, care cântă alături de orchestra plasată undeva sus, pe nişte scări. Între două clădiri, într-o curticică unde nu te-ai aştepta ca micul bar de care aparţine să trezească la viaţă o asemenea “fiinţă socială”, plină de culoare şi sunet. Iar în apropiere, se află biserica, ce îşi întinde aripa protectoare asupra copiilor săi, ce se distrează atât de frumos, de spontan şi contagios. Nu este nimic deranjant, căci modul de manifestare al acelor tineri nu depăşeşte limitele decenţei, iar muzica limitele unei intensităţi normale. Şi nu este singurul loc unde se întâmplă astfel. Peste tot, barurile prind viaţă şi spre ceruri se înalţă, ca un duh scăpat din lampă, sufletul grecesc ce îmbrăţişează şi înnobilează sufletele celor veniţi din toate colţurile lumii, într-un sirtaki modernizat. Într-un loc, nişte băieţi mângâie o chitară şi ne ung inima cu o baladă. Lumini colorate împodobesc pietrele caselor şi le înmoaie colţurile, până se transformă toate în căsuţele din turtă dulce din poveste. Spre deosebire de Paleo Panteleimonas, acest sat este mai viu. Paleo Panteleimonas poate e mai frumos, dar Afitos e mai viu. El renaşte în fiecare noapte şi împarte câte un pic din propria-i viaţă celor aflaţi acolo. E minunat, trebuie să vedeţi ca să simţiţi cu adevărat ce vă povestesc.

Dar orele trec. Deja noaptea se plimbă demult pe alei când noi ne îndreptăm spre maşină. E momentul în care arunc o privire mai atentă şi la grupul de vikingi. Care, aflu cu această ocazie că erau vikingi exact în aceeaşi măsură în care Medusa de la bar era soarele macedonean... De fapt este vorba de spartani. Grupul statuar a fost creat de sculptorul grec Vasilis Pavlis şi reprezintă viziunea acestuia asupra faptelor istorice povestite de Xenofon în Historia Graeca. Conform acestuia, în anul 381 î. e. n., regele lacedemonian Agisipolis a asediat Toroni. În timpul asediului, regele spartan a suferit arsuri grave (se pare că de la soare - şi nu este o glumă) şi a cerut să fie dus la templul lui Dionis din Afitos, unde era “un loc umbros cu apă limpede şi rece”. Deşi a fost transportat de urgenţă în Afitos şi dus la izvorul Babakilet, pentru tratament, Agisipolis s-a mutat o săptămână mai târziu, de data asta... în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă... ştiţi voi... Corpul său a fost pus într-o urnă ceramică umplută cu miere şi dus apoi în Sparta, pentru a fi înmormântat. Soldaţii spartani i-au îngropat armura din aur în Afitos, pentru a onora locul morţii regelui lor. Legenda spune că armura a fost păzită zi şi noapte de un şarpe încornorat iar când o femeie şi-a întins şorţul acolo pe când şarpele era afară din vizuină, acesta s-a umplut cu aur. Sculptura amintind această poveste se numeşte Regele spartan Agisipolis şi şarpele de la izvorul Babakilet. Vikingi, auzi…

Am aruncat, împreună cu o lună grasă ce se lăfăia pe cerul senin, o ultimă privire regelui din piatră şi mării ce îi ţine minte povestea şi ne-am luat la revedere de la încă un loc binecuvântat de Dumnezeu şi iubit de oamenii săi. Iar eu cu drag v-am spus povestea mea despre “questul” Afitos, cu invitaţia de a ne călca pe urme.

---

VIZUALIZĂRI: 6852 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI